ECOU
Cine mai crede în cuvinte?
se-nţepeni trufaş ciocănitoarea,
mitraliind
copacii plini de cuiburi:
şi ca un nor se ridică
peste pădure
puzderie de păsări speriate
de parcă s-ar fi stins
luminile din cer.
Doar cucul –
dintr-o margine de lume,
cu graiul bont
şi nici o dată cloşcă
răspunse prompt,
lovind pădurea vie
cu salvele-i mecanice
de tun.
SEMN
Şi acum,
adunându-te
din toată abandonata putere,
suie în vârful
nemaiîncercat
al spicului,
ca un oftat
subţiat de adâncul prăpastiei –
fă afurisita dovadă
că există aer,
că el există
anume pentru sufletul tău vulnerat –
ca un transport clandestin de tezaur.
Pe gura mormântului,
cerul
se strînge,
sărac,
în pătrat.
Ninge cu fulgi negri, uscaţi.
Sănătoasă,
şi nouă,
şi sigură,
vine împărăţia ţărânii…
A FI
Nu se mai limpezeşte nimic –
numai lumina
unui singur gând:
azi – mâine
şi gata…
Şi-aş vrea să plâng
adânc
cu-ndurerare
din tot
şi toate câte-au fost
şi sunt
aşa cum plâng continuu
nou născuţii
însinguraţi sub asprele temeiuri;
şi să neliniştesc
fără cruţare
sătulul somn,
pe care-1 dorm părinţii,
fortificaţi
pe-un cimitir de perne…
TREPTE
Ne-aşteaptă, cea dintâi,
cum nimeni,
mama –
în ofilire sfântă a toate iertătoare;
în timp ce noi, candizii,
pierduţi etern în joacă,
îi ascuţim senini îngrijorarea,
călcând furiş tărâmul cu primejdii
de dincolo de lumea măsurată.
Ne-aşteaptă apoi, serafică,
iubita –
cuprinsă-n jurământ ca-ntr-o zidire;
iar noi, străluminaţii,
eroii,
legendarii,
ne tot întoarcem teferi
din bătălii grozave,
din drumuri încâlcite
şi de la vânătoarea de fluturi
mai cu seamă…
STIL
Am văzut. Ai văzut?
Se poate trăi şi altfel.
Adică aşa:
năucitor de diferit
de cum visa în visul ei de aur
inima mea
şi-a ta
şi-a lor…
Pe nesfârşite funii asfaltate
aud din zori şi până-n întuneric
saboţii grei
frânând târâitor
supleţea elegantă
(de flacără),
din mersul
acela vechi,
peste pământul tânăr,
făcut să fie –
omenescul zbor.
DRUM
Mai refuzat odihnei
şi mai fum
decât talazul,
decât firul lunii,
mi-e dorul fascinat de ochii-acei
ce-i poartă-n pene,
singurii,
păunii…
Cu ce să-i pot înlocui
şi cum,
când gândul îi alungă
iar sângele
revarsă…?
O, este-n aer, sigur,
un nebun
ce-mi ţine către ei
fiinţa-ntoarsă…
ISTORIE
Memoriei, ce nu-i cunoaştem mersul
pe limite de cercuri, detaşat
de punctul fix, statornic, ca ciocanul
bătând inert un gol spre cercuri spart,
şi visului, extins, plesnind de aer,
pierzând nemărginirea în repaos;
le dăruim suprema risipire
a trupurilor noastre căzătoare,
pulsând multiplicate spre vecii, –
lăsând pentru furnici prezentul
să-1 îngroape,
organizându-1 oarbe-n galerii.
NE TREBUIA UN TEATRU ÎN FIECARE ZI
Ne trebuia un teatru în fiecare zi, –
decoruri şi costume,
nimicurile mii,
şi să jucăm iubirea
bezmetici şi convinşi,
până chemaţi la rampă
ieşeam măreţi şi ninşi.
Dar n-am ştiut iubirea
s-o travestim şi nici
s-o tulburăm în vaste feerii…
Rămânem dar, de-a pururi,
aceleaşi inimi mici
şi stingheriţi în haine
prea mari pentru copii.
ILUMINARE
Trebuia să îmi apăr iubirea de tine,
pentru că adevărata iubire
era aşa cum eu o visam.
Trebuia să încep să cred că mi-e bine,
pentru că tu erai pretextul de care fugeam…
Trebuia să par inconştientă ca fulgerul,
dezordonat să înot, să înot,
să nu deosebesc plânsul de apă, –
până unde-i marea cea mai adâncă,
până unde-i cerul cel mai înalt;
sfâşiindu-mă lung de greutatea trupului-cârmă,
săgeată tristă să mă depărtez de nisip,
de spumele înşelătoare, frumoase, de sârmă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu