copy protect

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Ana BUGA, Opere literare ... opere muzicale - Oedip

 Putem urmări cum au fost reflectate teme precum reeditarea tragediei omului prin înfruntarea destinului, de cele mai multe ori, din dorinţa omului de a avea acces la cunoaşterea tainelor universului în operele Oedipus rex, de Igor Stravinski, Oedip, de George Enescu şi Oedipus tyranus, de Carl Orff, cele trei creaţii având la baza subiectului drama lui Sofocle.

În lucrarea sa opera-oratoriu în două acte Oedipus rex (1927), pe libret de Jean Cocteau tradus în latină de Jean Danielou, Igor Stravinski a optat pentru utilizarea celor mai vechi şi stereotipice raporturi tonale. Atmosfera Tebei măcinate de boală, învinovăţirea lui Oedip de a-şi fi ucis tatăl fără să-l cunoască, acuzat de incest, automutilarea în scopul purificării prin suferinţă, toate aceste situaţii în care destinul îl pune pe protagonist sunt redate printr-o materie muzicală, de tip neoclasic, concepută simetric. Articularea discursului este subordonată formelor închise (arii, duete, coruri…). În interiorul acestor tipare, compozitorul încheagă printr-o arhitectură monumentală blocuri sonore care se juxtapun fără conexiuni tematice. Vocile soliste (2 tenori, 2 başi, 1 bas - bariton, o mezzosoprană, un rol vorbit pentru crainic) precum şi un aparat orchestral amplu cu instrumente de percuţie diverse au rolul de a alcătui o bogată paletă de timbruri pentru susţinerea atmosferei dramei muzicale, puternic încărcată emoţional.

Pentru a defini personalitatea muzicală a lui Oedip, I. Stravinski a scris pentru solist linii melodice împodobite cu arabescuri, în timp ce corul le reia prin scandare. Dimensiunea tragică a personajelor reise din imobilitatea lor aparentă în faţa destinului. Într-o anumită măsură aspecte ale convenţiilor teatrale sunt depăşite de către Igor Stravinski prin revenirea la rigorile teatrului antic în care acţiunea nu se desfăşoară pe scenă (în timpul reprezentaţiei), ci face trimitere la fapte anterior consumate, întâmplările axându-se pe momentele dramatice determinante.

În ordinea cronologică a apariţiei în patrimoniul cultural universal opera Oedip (1931) a lui George Enescu este o ilustrare perfectă a reeditării tragediei omului în dublă ipostază: înfruntarea destinuluim, dar şi acceptarea lui. Tragedia lirică în 4 acte cu Prolog şi Epilog Oedip op.31 a fost compusă pe libretul lui Edmond Fleg, text care are la bază tragediile lui Sofocle „Oedip rege” şi „Oedip la Colona”.

Acţiunea şi conflictul concentrează momentele care pun în evidenţă semnificaţia vieţii, a luptei şi a morţii eroului. Atât la Sofocle cât şi în muzica lui George Enescu, eroul principal, pe de o parte, înfruntă destinul, iar pe de alta are curajul de a i se supune prin acceptarea consecinţelor acţiunilor sale. Aflând tainele dstinului său, Oedip îşi înfruntă soarta luând decizia de a se pedepsi prin orbire, într-un gest simbolic, gest care îi permite “să vadă” întregul adevăr din trecut şi din viitor, har care până atunci îi fusese dat doar lui Tiresias. Compozitorul şi libretistul au reconfigurat literar şi muzical Oedip-ul lui Sofocle dând mai multă forţă personajului pe care ursita l-a condamnat să fie autor şi protagonist al propriei drame. În confruntarea ezoterică cu tenebrele subconştientului, eroul dramei se va salva însă într-un plan superior şi doar atunci când i se vor deschide „ochii minţii”.

Opera are o caracteristică dominantă: cuprinde în egală măsură elemente antice şi moderne atât în concepţie, cât şi în realizarea artistică, atât în poezie cât şi în muzică. Se observă un echilibru perfect între tradiţie şi modernitate.

Oedip este un urmărit de destin, învins în aparenţă, dar învingător la rândul său. Credinţa în nevinovăţia sa îl face mai puternic decât soarta. Atât libretistul cât şi compozitorul îl menţin permanent în centrul întâmplărilor. Primele două acte au carcateristicile epicului, ultimele două se axează pe confruntările directe între persoane, iar în plan spiritual între om şi destin. În primele două acte structura dramatică are o construcţie de tip romantic (plasarea acţiunii în locuri diferite în perioade extinse de timp, prezenţa fenomenelor naturale extreme etc…), în vreme ce actele al treilea şi al patrulea poartă amprenta modelului tragediei antice, identificabilă în respectarea unităţii de timp, de loc şi de acţiune. În realizarea artistică se observă dublul caracter al versurilor şi muzicii. Pe de o parte gravitatea versului antic, cu aluzii mitologice, iar de cealalată – reliefarea simbolurilor prin antiteze. Muzica enesciană este la rându-i antică şi modernă, simplă şi complicată, elenică şi universală. Dacă ar fi adevărată afirmaţia lui André Gide, că … „personajul principal din piesa sa omonimă nu este decât o joacă a destinului – şi că răspunsul pe care îl dă Sfinxului, cum că omul e mai puternic decât destinul” atunci am fi asistat la înfrângerea unui erou al cărui răspuns ar fi provenit din ignoranţă şi insolenţă. Ori Oedip-ul lui Enescu, îşi asumă în cunoştiinţă de cauză faptele şi acceptă soarta care-i este dată, plătind crunt pentru vina de a fi dezlegat tainele destinului său. Relevantă este în acest sens scena Oedip – Sfinxul.

Muzica operei Oedip se desfăşoară într-un flux melodic continuu fiind înveşmântată într-o extraordinară bogăţie armonică şi ritmică, în care motivul ursitei, al măreţiei omului, al patricidului şi al Iocastei, sunt pilonii principali. Ca mijloace specifice compozitorul utilizează leitmotivele (leitmotivul destinului se aude încă din Prolog), dialogurile muzicale, declamaţiile pe note, mordente, glissando-uri, vibrato, acordând o specială importanţă momentelor corale. Cele trei elemente fundamentale ale muzicii, melodia, ritmul şi armonia, sunt tratate într-o manieră originală. Astfel tonalităţile se schimbă des, ritmurile sunt neregulate, uneori absente, iar în ţesătura muzicii găsim combinaţii armonice ingenioase şi îndrăzneţe, disonanţe, dar şi consonante, rezolvări surprinzătoare, heterofonie, utilizarea modalismului de sorginte arhaică, în care se recunoaşte originalitatea lui George Enescu în a crea contraste sonore de efect şi particularitatea de a întrebuinţa instrumentele. În partitura vocală geniul enescian s-a manifestat plenar. Intonaţii şi tipuri de emisie vocală nespecifice muzicii europene precum microintervalele (sferturi şi trei sferturi de tonuri) alături de sprechgesang (cântul vorbit), de geamăt, de urlet (în partitura lui Oedip) de glissando (în aria Sfinxului). Un alt element de modernitate este maniera în care compozitorul se raportează la melodie. Aceasta transcende modelul clasic al genului subordonându-se nevoii de expresivitate generată de concepţia dramaturgică în care tensiunile extreme traversează creaţia enesciană. Opera a fost comparată cu “o simfonie dramatică” în care, prin îmbinarea desăvârşită a ansamblului coral cu cel orchestral, compozitorul a generat momente de excepţională şi puternică emoţie. Corurile îndeplinesc acelaşi rol ca şi cele din teatrul antic unde participarea şi reacţia oamenilor cetăţii la evenimente era obligatorie. Îmbinând desăvârşit ansamblul coral cu cel orchestral compozitorul realizează momente încărcate de energie în finalul grandios al actului al II-lea, respectiv în scena încoronării lui Oedip (Evohe, Evohe).

Din perspectiva transpunerii muzicale a ideilor dramei lui Oedip, aprecierile compozitorului Mihail Jora referindu-se la încărcătura filosofică a capodoperei enesciane sunt de o consistentă exemplară: … „Oedip îşi desăvârşeşte împăcarea supremă. Cu această împăcare se încheie nu numai existenţa lui Oedip, dar şi aceea a lui Enescu, şi nu în noapte, ci în plină lumină. La fel ca eroul său Oedip, George Enescu şi-a cucerit demnitatea şi locul său măreţ în galeria adevăraţilor oameni, triumfând asupra Destinului şi Timpului”. Deznodământul tragediei muzicale enesciene este mai optimist decât cel al lui Sofocle. La finalul existenţei sale Oedip îşi recapătă vederea şi îl cheamă pe Tezeu să-l urmeze în pădurile sacre ale Colonei, unde se va săvârşi suprema împăcare. Ultimul act impresionează printr-o atmosferă particulară, diferită de a celorlalte acte: aduce pentru final o stare de calm profund, într-o ambianţă sonoră celestă marcată de prezenţa Eumenidelor.

În realizarea operei „Oedip”, compozitorul George Enescu a urmărit trei direcţii: acţiunea să se închege repede, publicul să nu se plictisească iar auditoriul să înţeleaga textul. Muzica nu este doar o ilustrare fidelă a textului. Ea scoate în evidenţă sensurile cuvintelor conferindu-le înţelesuri profunde. Opera lui George Enescu „este o lungă meditaţie filosofică asupra destinului şi demnităţii umane”. Mitul lui Oedip pune în dezbatere ideea că în străfundurile fiinţei umane se află nu instinctul întunecat, ci lumina spiritului ce trebuie identificată şi adusă la suprafaţă. Mitul eroului antic preaslăveşte forţa sufletească a omului captivat de dorinţa aflării adevarului.

Cu opera Oedip tiranul compozitorul german Carl Orff se alătură creatorilor de teatru muzical care au optat pentru textul lui Sofocle.

Oedip tiranul a fost finalizată în anul 1959 compozitorul utilizând traducerea în versuri a poetului Johann Friedrich Hölderlin. Titlul original „Oidipos tyrannos” s-a păstrat cu explcaţia expresă că termenul tyrannos are înţeles de conducător politic. Oedip vorbeşte, narează, analizează, trage concluzii cu voce tare şi îsi exprimă cele mai ascunse gânduri. De aceea compozitorul a trebuit să se concentreze asupra corpului sonor al cuvântului pe care îl susţine cu armonii îndrăzneţe, neconvenţionale. El a vizat configuraţia vorbirii, rostirea textului (spachgestaltung) ajungând să conceapă vorbirea meta-muzicală în cadrul căreia se disting patru stiluri: vorbirea notată strict ritmic, rostirea liberă a textului, declamaţia liberă pe suport sonor notat parţial şi aria vorbită pe fond instrumental. Unele cuvinte au fost dublate, iar instrumentele au fost puse să „vorbească” în timp ce corul nu mai are rol de comentator, ci de liant al tablourilor.

În Oedip tiranul marile ansambluri sunt statuare, interiorizate, investite cu capacităţi de reflexie filosofică. În opera lui Carl Orff nu se nasc conflicte în schimb o lamentaţie permanentă evoluează spre o culme atunci când Oedip descoperă grozăvia faptelor sale. Unul dintre momentele semnificative ale tragediei muzicale este cel în care Oedip nu dă crezare lui Tiresias atunci când acesta îi spune că a împlinit profeţia de a fi fost ucigaş al tatălui său şi soţ al mamei sale. Ca şi autorul tragediei antice, compozitorul german propune o confruntare cu problemele fundamentale ale umanităţii pe care a încercat să le redea prin forţa artei sunetelor şi a cuvintelor. Prin limbajul şi mijloacele sonore alese Carl Orff s-a îndepărtat de tradiţia operei; de aceea creaţia Oedip tiranul este considerată o partitură aflată „la limita teatrului liric”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu