copy protect

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Chiru Cătălin CRISTEA, Crochiuri pentru un portret



Crochiuri pentru un portret (*) 

─ Într-o recentă cronică ţi se reproşează, printre altele, că nu…
─ Cunosc şi îmi pare rău că trebuie să te contrazic: „reproşurile” la care te referi nu sunt imputaţii, sunt observaţii de lectură despre faţetele unei cărţi. Nu sunt dintre ţâfnoşii pentru care critica trebuie să semene cu scărpinatul porcului pe burtă. Consider o chestiune de elementară urbanitate din partea autorului de a consulta opinia altcuiva cu privire la demersul său care este unul public şi nu privat, ce i-ar permite să închidă uşa şi să tragă obloanele. Orice judecată/punct de vedere este, în fond, o definire a propriei scene sufleteşti, îl deconspiră pe emitent, trage ceva din subconştientul acestuia. Lumea literelor am văzut-o întotdeauna ca pe cea mai liberă agoră în care discuţia, polemica, exprimarea neîngrădită a spiritului critic sunt nu agenţi demolatori, ci chiar raţiunea de a fi a scrisului, fiindcă fondul oricărei scrieri trebuie să fie o permanentă sondare a multiplicităţii actului creator.
Aşa cum dragostea poate fi descrisă cât de cât acceptabil abia după ce a trecut criza şi inumerabilele întrebări referitoare la complicaţiile şi complicităţile scrisului au nevoie de distanţarea unui ochi rece, pentru care autorul este un simplu nume de identificare, o convenţie şi nu o biografie care a călcat nu ştiu ce bătături. Contrar prejudecăţii generale, o carte este o realitate chiar într-un singur exemplar, o existenţă independentă de tiraj şi numărul cititorilor, de orice calibru (vorba bunicii, haber n-am de ce zice Unulşialtul, nu mi s-a întâmplat să găsesc pe cineva care să intuiască exact ce vreau şi ce gândesc; avea patru clase primare şi inteligenţă de douăzeci şi patru de carate). Nu mă îndoiesc că subscrii la ideea că însăşi critica nu este infailibilă, că are nevoie de critică.
Întreaga mea „ideologie” îşi trage sevele din G. Călinescu, creator nu numai al poetului „nepereche”, ci al fenomenului literar românesc în ansamblul articulaţiilor şi implicaţiilor sale. Se pot emite opinii contestatare, dar gândul adânc nu-l va acoperi nicio prostească denigrare; geniul „divinului” nu poate fi ştirbit de mucegaiuri imberbe cu barbă colilie. De câte ori tulburarea apelor mă nelinişteşte, îl recitesc: nicio întrebare nu rămâne fără răspuns.
Student fiind, la biblioteca facultăţii exista un singur exemplar din Istoria… lui, nerecomandat de bibliografia obligatorie, legat în fascicule din cauza solicitării. Cu complicitatea unui custode, doamnă suferind de bovarism, în timpul vacanţei am început să copiez râvnita carte (îmi zisesem, dacă el a putut s-o scrie, eu să nu pot măcar s-o copiez?!): în două săptămâni, opt ore zilnic, ajunsesem la IANCU VĂCĂRESCU (p. 112); în restul vacanţei am continuat să frecventez biblioteca atras de alte lecturi, din ce în ce mai pasionale, pe care mi le propunea, într-o anexă, noua mea îndrumătoare în conexiunile existenţiale dintre literatură şi cele mai ascunse taine ale studiului pe viu…
Tot de la ea am aflat prin 1957 că Alfred Margul-Sperber(**), bucovinean de baştină, ar vinde exemplarul cu autograful lui Călinescu. Preţul era exorbitant în comparaţie cu resursele mele. M-am împrumutat de la doi colegi minţind că vreau să cumpăr un magnetofon Tesla Duo. Istoria… costa cât trei magnetofoane…
M-am luat cu vorba şi am uitat că voiam să-ţi spun cum au evoluat impresiile mele de lector despre criticii literari (prefaţatori); până la 13-14 ani nu citeam prefeţele, nu aveam nicio idee despre menirea lor; în a doua etapă, citindu-le, aveam senzaţia că răstălmăcesc, viciază conţinutul cărţilor. Abia G. Călinescu m-a dumirit că nu există literatură fără critică, dar nici critică fără literatură. Din acel moment, am citit critica cu mai mare interes. Azi, recitesc cu aceeaşi plăcere operele beletristice şi studiile de critică, istorie literară. Câteva banalităţi sunt chiar de luat în seamă.
Se ştie, cele mai multe idei circulă, pribegesc, bântuie orfane sau cu părinţi necunoscuţi; în unele mă recunosc, mi se par înrudite, le înfiez uneori, de cele mai multe ori le oploşesc, le flocăiesc; nu originalitatea lor mă atrage, ci bunul simţ; câţi critici, atâtea critici; pe umerii câtorva critici stă întreaga responsabilitate a descoperirii congenerilor care merită atenţie. Aici criteriile trebuie sa fie laxe: adevăratul merit al criticului nu este numai să remarce izbânda concretă, ci, mai ales, atitudinea generală a spiritului. Criticul are nevoie de autoritate, pe care nu i-o poate conferi nimeni, în afara propriului discurs, în care despărţirea apelor să se facă fără compromiţătoare abdicări; când scara de valori are trepte lipsă, verdictul va fi subminat de apartenenţa la o… confrerie; prin însăşi natura sa, critica naşte animozităţi, priviri chiorâşe, bosumflări, bodogăneli, izmeneli! Criticul nu e agentul publicitar, impresarul scriitorului, dar nu e nici procuror, inchizitor, Zarathustra! Are însă datoria să strige „În lături!” când inundaţiile antitalentului pereclitează recoltele. Formula lui G. Călinescu este de o inenubliabilă plasticitate: „Când sapi o groapă în care strigi Dl. Athos Monteoru n-are talent, eşti critic” („Critica criticii”, Vremea, 1930).
Pentru mine, criticul e un constructor de ipoteze ale actului creator cercetat în sine, ipostază posibilă doar când autorul îi este necunoscut/indiferent; implicarea biografiei viciază orice bună intenţie de obiectivare; ideea, dacă îmi aduc bine aminte, a impus-o Kogălniceanu în „Introducţie”; în cea mai banală exprimare, îmi aparţine: nu mă interersează dacă găina e porumbacă, cu gâtul gol, moţată, matroană sau puiculiţă – important este ca oul să aibă două gălbenuşuri. Dar să revenim…, apropo de „reproşuri”: cel mai necruţător e cel pe care mi-l fac eu…
─ Nu înţelegsubtextul!
─ M-am lăsat sedus, ca cel mai naiv imberb, de cântecul de sirenă şi am scos cărţi programate pentru apariţii postmortem; am mulţi prieteni care se proclamă poeţi, romancieri, critici, istorici literari; le cer scuze că am încălcat teritoriul lor de scriitori incluşi în dicţionare, răsplătiţi cu premii şi titluri („cetăţean de onoare…”), decoraţii… decorative!
Pentru că la joaca cu mingea, după care tânjeam şi mai tânjesc şi acum, eram respins permanent la alcătuirea echipelor din cauza lipsei de suflu, am descoperit jocul cuvintelor, preluat de la bunica maternă: stăpânea un lexic fascinant, în care regionalismele, în modul cel mai firesc, convieţuiau alături de cuvinte din germană, maghiară, polonă, idiş, huţulă, într-o fonetică particulară.
Ideea scrisului s-a coagulat în adolescenţă, când îl vedeam ca pe o sursă de câştig mai uşor decât muncile pe care le făceam pentru sume ce nu reuşeau să acopere nevoile zilnice ale unei familii private de un venit cât de mic, trăitoare din milostenii. Pentru o pagină trimisă la ziarul regional (rubrica Ne scriu corespondenţii voluntari) am primit prin mandat poştal (pe care îl păstrez) mai mulţi bani decât câştigam într-o săptămână trăgând paiele de la „curul batozei”. Descrisesem o faptă de eroism cotidian. Fictiv, bineînţeles. Următoarele tentative au rămas fără ecou. Culmea e că relatam chiar întâmplări reale.
Scriu, de când scriu, mângâind o fibră histrionică, din care sug vlagă toate feţele trecerii.
Înainte de a fi citit Ber-Căciulă, decupasem dintr-un pliant un portret al lui I. C. Vissarion la masa de scris: cu ochelarii lunecaţi pe vârful nasului, cu un zâmbet strivit pezevenghi: Vissarion scrie, cu degetul ridicat în aer (detaliu psihologic de maestru al lui Blendea) – gest caracteristic, pe vremuri, pentru „scriitorii” care redactau, contra cost, jalbe. Gândul că se pot câştiga bani prin scris – aici îşi are sorgintea. Că realitatea l-a contrazis, nu a avut şi nu are nicio importanţă.
 Deşi în 2005 aveam mai multe proiecte în lucru, două fiind finalizate, ritmul pe care mi l-am impus (apariţia unui roman în fiecare an) nu a corespuns cu fundul meu oblomovist: am rescris romanele mai degajat decât aş fi corectat extemporale handicapate la o şcoală de corecţie, literară, bineînţeles; le-am recitit după ce au fost tipărite – prea târziu ca să nu-mi dau cu pumnii în cap, chiar dacă cineva considera că nu sunt în TOP 100 al celor mai idioate romane apărute în acest răstimp. Aşa m-am decis să nu mai public proză (cel puţin în următorii patru-cinci ani) şi să mă întorc la poezie. Nu fiindcă m-aş considera poet. Nici vorbă. Poeţii mor tineri. Chiar dacă fizic supravieţuiesc. În poezie însă, o ştii la fel de bine, cuvântul spune mai mult decât în proză, împinge fantezia în terenuri virgine, declanşează împerecheri de imagini dintr-un mozaic de fragmente aleatorii ale nopţii care ne cotropeşte; în clipele de graţie, cedează ca o femeie satisfăcută de forţa care o penetrează; dobândeşte înţelesuri descoperite în starea de spirit din acel moment a cititorului, de temperamentul şi capacitatea sa de imaginaţie; poemul are propria sa viaţă, de jar în cenuşă, independentă de a celui care l-a scris. Prima poezie am scris-o (mai exact, am transcris-o) la doisprezece ani unei fete de care eram îndrăgostit (atunci nu ştiam că un îndrăgostit e mai bou decât un bou!).
─ Ceva mai... lămurit...
─ Doamna Mina Mironovici, văduva avocatului Alfred Mironovici-Văşcăuţi, vecina de vizavi, mă chemase să înlocuiesc nişte draniţă putrezită, pe unde îi ploua în sufragerie; în pod erau baloturi de reviste nemţeşti Signal şi o ladă de tablă cu capac plină de cărţi: cele nemţeşti aveau fotografii color de organe genitale ale unor bolnavi cu infecţii venerice; aproape renunţasem să scotocesc, când am dat peste o carte cu ilustraţia pe coperta cartonată: pe malul unui lac (albastru), într-un peisaj (verde) de pădure, pe o bancă, un bărbat tânăr ţine pe după umeri o fată cu capul uşor înclinat spre el – luminaţi de reflectarea razelor (galbene), cei doi privesc luna plină ce pluteşte pe un nor (cenuşiu)
Pentru că de la piciorul scării doamna Mironovici mă întreba insistent, mai stai mult acolo, am ascuns cartea în sân şi am coborât. Mi-a pus în palmă o monedă (caldă), o bomboană şi doi biscuiţi (reci) în timp ce mă ruga, să nu spui nimănui ce ai văzut în pod. Acasă am citit: M. Eminescu / Lumină de lună / Poezii / Ediţie îngrijită după manuscrise de Ion Scurtu / Bucureşti / „Minerva” – Institut de arte grafice şi Editură – Bulevardul Academiei 3 Edgar Quinet, 4 (1910) Preţ: lei 2. Pe ultima pagină am găsit o poezie scrisă cu creion chimic.

Volumul e pe raftul al treilea, deschide şi urmăreşte, sunt curios să văd dacă memoria mai funcţionează (primele două versuri din prima strofă sunt ilizibile):



Căci tot ceia ce azi toţi numesc
Nu-mi încape ca să-ţi desvăluiesc.

II

Tot ceia ce eu pentru tine eu simţesc
Căci nu degiaba te iubesc
Ar trebui şi un caligrafor
Ca să scrie până în veacul viitor

III
Toată mişcarea, suflarea vie
Pe care de când eşti, tiam dăruit eu ţie,
Dar cu acestea, de aici, toate
Tu spui mereu că nu se poate

IV
Eu demul forte bine am văzut
Că tu dela mine teai abătut
Datorită tocmai aceluia
Care ţi bagă în cap toate aceste


Ce părere ai?
─ Genial!
─ Contribuţia mea a constat din găsirea unui titlu adecvat. La fel de genial: Iubitei mele E.M. pe care o iubesc până la moarte.
E(lena) M(urnir) era verişoara mamei, avea 15 ani, era în vorbă cu un băiat cu care s-a căsătorit peste doi ani; eu am iubit-o în continuare, deşi m-a făcut de râs în faţa mamei arătându-i poezia; ultima dată când am revăzut-o, Elena îl părăsise şi pe al doilea soţ; mai avea poezia (luna plină îmi provoacă insomnii, am auzit-o într-o noapte de recuperare a aducerilor aminte).
În pofida incidentului, impostura m-a înaripat: am copiat din volum, într-un caiet de aritmetică, coperte maro cartonate, unsprezece poezii şi am scris pe etichetă cu litere de tipar, creion chimic, POEZII DE DRAGOSTE DE PLATCU EUS.
Colegii l-au descoperit (îl uitasem intenţionat în bancă), niciunul nu citise nicio poezie de Eminescu; în clasa a şasea eram deja recunoscut drept poet.
De poezie mi-am adus aminte târziu, după terminarea facultăţii, când beam mai mult decât puteam duce şi vomam mai mult decât beam; era moda brigăzilor artistice de satiră şi umor: versificam texte în baza schimbului de produs artistic contra produse agricole (ţuică, ghiuden, mere); mă autoflagelam scriind elegii bucolice şi balade flocorice (Balada ţâţicii ţăţicii în fânul proaspăt cosit şi a găurii negre cu miros duios de Făt-Frumos pe din dos).
Destrăbălarea cu imagini deşucheate e singura distracţie pe care am practicat-o şi o regăsesc în programul de combatere a crizei mondiale la care au aderat şi călugării de la schitul parlamentar Calul Bălan, recent introdus în ghidul turistic internaţional pentru domnişoare 4x4.
─ Nu e un risc prea mare? La poezie se pricepe toată lumea, care abia aşteaptă să-ţi tragă o frecţie.
─ Stimabile, de când mă ştiu am făcut nenumărate neghiobii, am văzut atâtea, şi mai blonde şi mai porumbace, piloase şi epilate, nu puteam s-o ratez chiar pe asta; iniţial mă gândeam să tipăresc un volum cu pagini goale, o… „formă” cu tot dichisul bibliofilic.
─ Venerabile, recunosc, ar fi fost interesant şi te-ar fi reprezentat cel mai bine.
─ Stimabile, ai rezon.
Dintr-un moloz detritic am riscat o selecţie de imagini aparţinând unor timpi diferiţi; pe lângă hiatusuri, există şi o constantă ludic – polemică faţă de poezia insipidincolorinodoră căreia nu reuşesc să-i pipăi absconsele intimităţi indicibile; această „joacă” este o parodie a formei fără fond; spus mai simplu, poemele reflectă plăcerea infantilă a improvizaţiei din detritusuri. La un moment dat voisem să umplu spaţiul tipografic disponibil cu o nuvelă pe care m-am plictisit s-o tot rescriu; era însă prea cu ştaif şi m-am gândit să păstrez doar titlul pentru a mă descotorosi de un moloz ce s-a adunat în timp; nici nu voiam să-l dau la pubelă, cum ar fi fost firesc, fiindcă…, dar mai bine citeşte-l!
─ S-ar putea să nu înţeleg exact mesajul…
─ Acesta-i cuvântul… magic! Mi s-a reproşat adesea că scriu fără un mesaj clar, trasat pe…, cunoşti…
Iubeşti o femeie ca să-i transmiţi un mesaj sau, pur şi simplu, te bucuri de inventarul frumuseţilor ei? Poemele conţin imagini ce se luminează unele prin altele: pasagerii într-un tren merg toţi în aceeaşi direcţie, fiecare cu propriile/alte treburi, fiecare va înţelege dupre cum îi va fi voia şi îl vor duce puterile!).
─ Şi romanele?
─ Le voi cloci cu mai mare grijă, să nu răcesc ouăle: voi încerca, poate, să le salvez într-unul singur. Sigur. Am o altă formulă de final, un epilog.
Numele pe o copertă atrage asumarea riscului nu doar de contestare, ci chiar de oprobiu. Nu voi repeta greşelile comise. Voi continua, de data aceasta, într-un ritm convenabil, fără termene executorii şi pariuri prosteşti. Dacă nici acesta nu va ieşi cum l-am gândit, voi face decisivul gest de bun simţ: întoarcerea la treburile gospodăreşti, abandonate pentru acest ultim capriciu (nu mă încumet să le enumăr pe toate cu care am irosit noian de energii ce ar fi putut zidi o cetate) care şi aşa s-au lungit mai mult decât îmi permite timpul rămas în calendar. Este cartea la care ţin cel mai mult şi sper că va ocupa un loc pe rafturile celui mai exigent critic.
─ Anume?
─ Îl ştii foarte bine. De când l-am cunoscut, în vara anului 1969, până la apariţia primului roman, în niciuna din întâlnirile noastre n-am rostit niciun cuvânt despre preocupările mele, fiindcă erau garate pe o linie… moartă.
Şi acolo ar fi rămas dacă nu s-ar fi produs minunea la care nimeni nu îndrăznise nici să viseze.
Poate vom găsi locul şi timpul pentru o discuţie pe această temă pe care am avut-o cu Şerban Cioculescu, în 1979, mi se pare…
De fapt, la altceva mă gândeam: bunica avea un slogan (reflecta Weltanschauung-ul ei mioritic): „omul doreşte, Domnul hotărăşte”.
În ruptul capului nu mă împăcam cu ideea că cineva poate decide împlinirea/neîmplinirea dorinţelor mele. Nici azi nu sunt prea departe de această interpretare. De câte ori iau hotărârea unei acţiuni, nu exclud posibilitatea eşecului, dar nici nu-l descarc în seama altuia: înseamnă, îmi zic, că n-am adoptat strategia corespunzătoare, nu am estimat corect… şi aşa mai departe; în niciun caz nu consider, absolut caraghios, că cineva îmi contrează, cu premeditare, iniţiativele. Oricât de defavorabile ar fi aprecierile, le cercetez cu mare atenţie, chiar dacă opiniile teoretizează, în ultimă instanţă, propriul temperament al emitentului. Timpul când autoritatea decurgea din obiectivitatea (teoretică) a spiritului a intrat de mult în poveste. Nu cunosc niciun critic care să fi reuşit să mulţumească integral măcar un singur scriitor, indiferent câte calităţi i-ar fi atribuit, fiindcă judecarea operei cu sentimentul de a fi contribuit la adevăr îl lasă rece pe autor, el fiind veşnic suspicios, chiar în cazul elogiilor; nu-mi fac niciun fel de iluzii în această privinţă.
Câtă vreme o cronică păstrează nivelul unei discuţii urbane, orice opinie critică este o onoare atât pentru destinatar, cât şi pentru emitent, iar bunul simţ mă obligă să mulţumesc pentru atenţia acordată aşa după cum răspund la salutul unui necunoscut.
O elementară civilitate a raporturilor interumane ar pansa multe puroieri.
─ De la ce vârstă ai primele amintiri?
─ Amintirile, pe lângă doza intrinsecă de subiectivitate, au şi un însemnat grad de dificultate în situarea lor cronologică; e imposibil să rezişti tentaţiei de a îngroşa/diminua unele aspecte, de a le omite pe altele, de a face ajustări pro domo prin proiecţii din prezent spre trecut; apoi, sunt şi „amintiri” care, în realitate, nu-mi aparţin prin experienţă proprie: mi le-a povestit de atâtea ori Paraschiva, bunica maternă, încât mi le-am însuşit, dar nu pot să le datez decât cu mare aproximaţie. De multe ori încerc să le ordonez cronologic; reuşesc rareori.
Născut dintr-o legătură romantică, părinţii m-au încredinţat bunicilor, până vor dispune de condiţii optime creşterii primului lor copil.
Ograda era plină de păsări: bibilici, raţe leşeşti, gâşte, curci, găini din rase stranii, gârliţe. Bunica le ştia pe rudă şi sămânţă şi nu permitea nimănui să le hrănească. Am şi acum în urechi „aria orătăniilor”, cu care începea ziua. O adevărată grindină de grăunţe şi sunete ascuţite se revărsa peste pernele sub care încercam să-mi prelungesc somnul de dimineaţă: „Ţuuurei – ţurei – ţur – ţur, turrrei – ţur – ţur, găină, n-auzi? Clu – clu – clu, clu – clu – clu, uşi, fir-ar moţul tău de başoldină; ţurei – ţurr – ţurrr, puiii – pui – pui – pui, clu – clu – clu, piii – pii – pii – pii; găină, fir-ar ciocul tău de şontoroagă, uşi!, găsi-te-ar marţolea, bocii – bocii – bocii – bocii, biii – biii – bii – bii, uti – uti – uti, gusii – gusii – gusii, uşşşi, califarule, mani – mani – mani, odârrr, lovi-te-ar moartea, hai şi tu, Catrinuţo, na la mama, ţurrreeei – ţur – ţur”!
Ocupaţi până peste cap cu nenumăratele trebuiri zilnice ale unei gospodării de oameni cu stare, bunicii m-au dat în grija unei vecine, Ana, care năştea în fiecare an; am supt ţâţa ei stângă, în dreapta îl avea pe al treilea ei copil, o fetiţă spuzită de pistrui mărunţi, cu părul mai roşu decât al maică-sii (târziu am aflat că era unica fiică a rabinului Abraham Goldfaden din Storojineţ, fugită de acasă la paisprezece ani pentru un flăcău de aproape treizeci de ani). Când mă alăpta, avea probabil în jur de şaisprezece-şaptesprezece ani; îi spuneam Nana: mă dădea pe picioare şi-mi cânta na-na-na nani na nani na-na-na, ca să mă adoarmă.
I-au murit pe rând bărbatul, apoi doi copii.
Am revăzut-o întâmplător, în ziua când împlineam cincisprezece ani. Eram virgin. Se pregătea să plece la Palestina împreună cu băiatul cel mare.
Aproape să n-o recunosc.
─ Io-s Hannah. M-ai uitat.
A zâmbit nedesluşit, mi-a luat mâna şi mi-a pus-o pe sânul ei stâng, ăsta te-a făcut mare şi frumos. În noaptea care a urmat am supt nesăţios şi sânul drept. Până mi-au pierdut urma, băieţii mă porecleau „jidănel”. Îmi apăruseră şi mie câţiva pistrui.
Prima amintire? Nu ştiu dacă e chiar prima, dar e printre primele pe care le atestă semne vizibile.
Am o fotografie foarte ilustrativă pentru primii trei-patru ani ai copilăriei cu nimic deosebiţi de ai oricărui copil de la ţară.
Iată-mă-s!
Într-un cămeşoi de cânepă, lung până aproape de călcâie, bântuiam nesupravegheat printr-o imensă ogradă plină de tot felul de acareturi, animale şi orătănii. Atracţia cea mai mare o constituiau păsările, fiindcă, deşi forfoteau printre picioarele noastre, reuşeau să zboare când încercam să le prindem. Într-o dimineaţă, a trecut pe lângă mine în alai o gâscă şi nişte ghemotoace aurii: întind mâna să prind un ghemotoc; în secunda următoare o lovitură de ciocan m-a izbit în moalele capului; cineva m-a luat în braţe şi mi-a pus pe creştet lama rece a unui cuţit şi o cârpă udă. A doua zi, ţinând un bici la spate, am aşteptat alaiul în acelaşi loc; de cum a apărut, am început să biciuiesc gâsca. Dacă n-o salva Serafim,rămâneau bobocii orfani; biciuiam cârduri de curci, bibilici, gâşte, până mă vedea careva, (aşa-aşa, omoară-le, că nu ne mai trebuie). Toată ziua mă ţineam după Serafim, fratele mai mic al lui Teofil, despre care mi se spusese că e tata; când venea de la Cernăuţi însoţit de o doamnă cu pălărie albă înflorată şi mănuşi negre până la coate, mă ascundeam în şură şi nu ieşeam decât minţit că au plecat.
Serafim mă învăţa să prind iarna sticleţi cu dovleacul, să împletesc biciuşti din douăsprezece fire de pipirig, să mulg oile; dormeam pe cuptor cu el şi cu Mârţu, un motan orb de bătrâneţe. Vara, Serafim prindea cu mâinile goale, pe sub bolovani, păstrăvi şi-i afumam în scorbură de răchită.
Duminică, mergeam cu Paraschiva la biserică, ne abăteam pe la Onisie, fratele cel mic al bunicului, îi lăsam schimburi şi de mâncare pe o săptămână; la întoarcere, rămâneam la el până seara sau până a doua zi. Onisie era certat cu bunicul pentru o stăpânire de pământ unde îşi avea casa şi acareturile – în capul satului dinspre pădure. Cel mai mult îmi plăcea să asist când o ţesăla pe Stela, o iapă neagră, pintenoagă, înstelată. Primul război îl făcuse ca ordonanţă având de îngrijit pe Zigfrid, calul unui colonel austriac, căruia nu-i spunea pe nume, ci Herrcapiten. O vreme fusese paznic de vânătoare la feşterul Cazimir Kozlowski până a căzut într-o cursă pusă de braconieri: i s-a amputat piciorul de sub genunchi; acum purta o proteză metalică nemţească ce clămpănea la fiecare pas; seara o demonta, o curăţa şi o ungea cu vaselină roşie păstrată într-un borcănel de sticlă verde cu etichetă albă pe care mai rămăseseră ici-acolo câteva litere. Ştii care-i deosebirea dintre un sac cu purici şi unul cu amintiri?
─ ?
─ Niciuna. Amintirile sar ca puricii în toate direcţiile, din una în alta, te bagă în cine ştie ce bucluc… În afară de amintirile lui Creangă nu am citit şi nici n-aş citi altele, chiar dacă ar fi semnate de cele mai însemnate nume.
─ ??
─ Amintirile trag spuza pe turta autorului, sunt la fel de mincinoase ca ,,reconstituirile” unei crime – totul depinde, în ultimă instanţă, de cât de corupt este procurorul; mă repet, scrisul este pentru mine o perversă plăcere: nu stau să-mi bat capul cu ce a fost, cum a fost, cine ce a zis, ca şi cum aş căuta în pubelă proteza care mi-a picat fără să-i simt lipsa; după ce cosesc bălăriile şi tund gazonul o jumătate de oră, de la 6,30 la 7, scriu până la 13 cu o pauză în care fac exerciţii la bară fixă, inele sau o ascensiune spre liziera pădurii.
Ieşirile de la masa de scris sunt momente absolut magice în care iau decizii semnificative. Săptămâna trecută într-un astfel de interstiţial respiro m-am gândit să scriu despre centenarul morţii lui Eminescu, subiect de care încă nu voiam să mă apropii. Cu toate acestea, odată înfipt, gândul m-a împuns toată noaptea şi a doua zi n-am mai tuns gazonul, am scris. Citeşte şi, dacă ţi se va părea că va fi acceptat de redactorii de la ,,Impact”, îl poţi transmite.
─ Revin la discuţia despre amintiri: într-un fel sau altul ele există şi...şi noi continuăm să existăm prin ele, fiecare vrea să-şi supravieţuiască…
─ Eu nu, că morţi sunt cei muriţi! Vâltorile prin care am trecut, morale, intelectuale, sexuale nu au nimic ce ar putea trezi interesul cuiva. În ultimele decenii au proliferat scrieri înrudite (jurnale, memorii, amintiri, corespondenţe) inedite, refăcute, prefăcute - contrafăcute, trunchiate, trucate, cu autori, cunoscuţi ca scriitori, dar mai ales cu necunoscuţi, râvnitori ai cununii cu lauri; cine nu ştie să scrie, plăteşte pe unu care are un reputat statut de turnător şi scot un volum cu coperţi cartonate, tipărit la o editură de mare prestigiu; gentilii critici vor lua cunoştinţă de genialitatea autorului, scrierea fiind decretată drept cartea anului.
─ Iar o iei pe la Ploieşti! Voiam să aflu în ce măsură ficţiunea îşi trage sevele din experienţa directă.
─ Nu m-am gândit la acest posibil calc pentru că interesul meu este mult mai restrâns.
─ Adică?
─ Mă limitez la un joc de măşti ale unor personaje cu care convieţuiesc.
─ Se poate ceva mai limpede?
─ Încerc: contemporanii mei, inclusiv cel care se preface că nu înţelege, ca să mă tragă nu ştiu unde, sunt singurele personaje cărăra îmi place să le observ alcătuirea şi mobilurile ce-i pun în acţiune; nu pot, însă, oricât m-aş strădui, să-i descriu în aşa fel încât să nu le afectez orgoliile. Trăim doar în spaţiul celui mai mare fabulist  român: în loc de animale, aduc în prim-plan figuri/măşti ale unor inşi cărora le-au expirat vizele pentru excursii terestre şi s-au întors în locuri cu verdeaţă veşnică; nefiind interesaţi de ce se spune/pune pe seama lor, pot scrie fără niciun fel de menajamente protocolare.
Şi, dacă am intra în bucătărie, să ne răsfăţăm cu o gustare pe care gentilii critici o sar cu ochii după mesaj: vasăzicăaşadarşiprinurmare, nu scriu cărţi cu mesaj (cuvânt, sinonim, pentru mine, cu samar, din zicerea măgarul duce samarul preluat din arsenalul preistoric pecerist: orice scriere trebuie să fie purtătoare de mesaj ideologic!).
M-am plictisit repetând că nu sunt scriitor, fiindcă nu accept servituţile inerente acestei profesii: cartea să aibe mesaj, să vizeze un public-ţintă, pentru a fi tipărită trebuie ,,să faci rost” de un sponsor, să-l curtezi pe editor, să-l găseşti pe criticul literar care te priveşte din avion şi te amână doi-trei-patru-cinci ani până va binevoi să-şi aplece ochii pe o pagină şi să scrie nişte vorbe ce se potrivesc pentru orice carte; urmează etapa promotion: interviuri în mass-media, lansări şi întâlniri cu cititorii, participare la târguri de carte.
Toată această vânzoleală consumă timp şi nervi.
Şi pentru ce?
Ca pe cruce să scrie Eusebiu Platcu, scriitor?
Sueta suet, fsiacesca sueta (v.sl.).
Altfel spus, am depăşit stadiul acestei copilării.
─ Mi se pare că am mai auzit melodia asta, cu alte cuvinte doar. N-ai vrea să ne reîntoarcem în bucătărie?
─ Nimeni nu a băgat de seamă că în toate romanele, apropo de amintiri, am lăsat să-mi scape printre degete notaţii (pseudo)autobiografice, ştiut fiind că cititorul, mai ales cititoarele, sunt interesate de gunoiul de sub preş.
Structura este, aparent, fracturată, secţiunile sunt din această cauză deliberat interşanjabile şi un cititor, în absenţă de preocupări mai inteligente, poate, cu mici ajustări, să compună, cu acelaşi material, un alt roman. Acestea şi multe altele sunt praguri premeditate, când nu sunt, de-a dreptul, trape.
La una din primele noastre întâlniri m-ai întrebat, printre atâtea altele, dacă Arvinte din Îndos este copiat după natură sau este un produs fictiv. Am minţit când ţi-am spus că am avut în vedere un prototip.
─ De ce?
─ Nu eram sigur că rezistă la o lectură în cheie de exerciţiu imaginativ. Aceste pagini, ca multe altele, au fost reţinute într-o primă redactare; cele mai multe suferă numeroase transformări până se integrează unui ansamblu. Deseori secţiuni întregi sunt comprimate - extinse - eliminate - utilizate în alte construcţii; o nouă lectură ar fi mai profitabilă.
─ De acord. Te ascult şi te înregistrez. Poate ar trebui să detaliezi: ce particularităţi definescformula de roman la care apelezi?
─ Nu folosesc nicio formulă: nu mă dau în vânt după subtilităţi în chestiuni pe care le lustruiesc critici specializaţi în despicatul firului în patru cu mănuşi de box; eu trag de/pe sfoară nişte personaje, fictive, cu măşti împrumutate de la inşi cu care călătoresc în aceeaşi excursie…
Pe terra, unde în ultimii 3-4 sute de ani au încolţit puţine idei noi, cele mai multe le aparţin… precursorilor. Chestia asta cu măştile am întâlnit-o cu mai bine de jumătate de secol în urmă la Mega Magistrul Horaţiu, în Ode şi epode.
Dacă aş apela, cum face poetul G. C., la formule, mi s-ar potrivi poemul-poluţie.
─ Şi romanul?
─ Romanul-vomă.
─ Mai explicit…
─ Mai… bine îţi dau să citeşti…
─Mulţumesc! Iată! Am descoperit… formula!
─ În acest caz, e nevoie de explicaţii, comentarii…
─Tocmai asta avusesem în vedere când am pus întrebarea!
─ Formula o foloseşti doar în perioada de… papă-lapte; când îţi ies caninii prinzi gustul muşcăturii şi îngropatului în crăpătura dintre craci (greşeală de tipar! Pudibunzii vor citi… crăci!); domnule Cătălin, nu e păcat (să se lepede clipa cea repede ce ni s-a dat) să pierdem vremea cu gargara asta despre formule, reguli, mesaje şi alte rântaşuri cu pretenţii teoretizante?
Dacă cititorului i-a plăcut lectura, nu se mai gândeşte la… formulă!
Există, într-adevăr formule… de păcălit cititorul fără ca el să-şi dea seama. Le folosesc nehămesiţii de premii, decoraţii, tinichele, nobeluri, ceea ce e ca lumânarea la capul mortului – luminează, dar nu înviază.
─ Care sunt relaţiile cu scriitorii nord-bucovineni, cu locurile natale… ai făcut, nu de puţine ori, referiri, trimiteri, nu am înregistrat însă o mărturisire pe care ai dori s-o laşi… nepoatelor.
─ Extrem de reduse; deşi există acolo un mare număr, cunosc personal doar pe Ştefan Hostiuc şi Mihai Prepeliţă, am vorbit la telefon cu câţiva dintre ei, cu Dumitru Covalciuc mai ales (fiindcă voiam să scriu despre monografia lui şi despre serialul ,,Ţara Fagilor”) pentru care am aprecieri maximale: acesta este rolul scriitorului nord-bucovinean – menţinerea vie a conştiinţei romanităţii.
Cu mare tristeţe constat însă că nord-bucovinenii se manifestă identic cu toţi românii, de oricând şi oriunde: a se contesta reciproc, retoric, este o preocupare esenţială; se ştie că singurul argument valabil în această dispută este opera, caratele ei. Restul este zgură.
Îmi pare rău că am atins această rană sângerândă; mai trist este că nu dă semne de cicatrizare. Încă odată, îmi pare rău. În Aristarc-3 voi încerca să scriu despre Paul Celan, Mircea Streinu şi contemporanii mei.
─ A propos de Mihai Prepeliţă. În cronica publicată de curând după ce pune toate tunurile pe vorbele scârboase şi scenele de infern sexual, încearcă să desluşească acele resorturi intime dereglate, datorită cărora proza pe care o comiţi nu poate fi citită decât, eventual, în spaţii securizate.
De gustibus non disputandum! Important este că a citit şi vorbeşte în cunoştinţă de cauză, spre deosebire de cei care nu citesc şi emit tot felul de gargarisme.
─N-am terminat. Ascultă ce zice: „În scrisul lui E.P. simţi pretutindeni prezenţa unui bătrân histrion pervers…”
─ D-le Cătălin, la chestia asta cu histrionismul m-am referit de cel puţin două ori. Credeam că am fost destul de… transparent.
Reiau. Pentru a treia oară (repetitio est mater studiorum).
Există însă şi înţelepciunea românească: popa nu ţine încă o dată predica pentru o babă surdă!!
Chiar în biserică are loc declicul.
În fiecare duminică mergeam în formaţie completă la biserică: tata, în altar, mama dirija corul, eu, rezemat ca într-un fotoliu de orchestră în genunchii Paraschivei, în latura din stânga, destinată femeilor, dar foarte aproape de centru: când tata ieşea cu cădelniţa şi se îndrepta spre latura din dreapta unde erau bărbaţii, norişorii albicioşi de smirnă şi tămâie îmi gâdilau nările, inspiram cu ochii închişi şi mă răpeau spre înaltul bisericii unde era zugrăvit tata în fel de fel de chipuri (cu barbă, cu toiag, cu suliţă, cu carte) îmbrăcat în veşmintele pe care le punea doar când interpreta acest rol, fiindcă acasă umbla în cămaşă cu râuri şi bondiţă sau flanel cu nasturi din corn de cerb.
În afară de imagini, unele aburite, păstrez carnetul lui de student la Facultatea de Teologie a Universităţii din Cernăuţi, seria 007021 (în fotografia-bust e îmbrăcat în costum naţional) şi panglica tricoloră pe care o purta în diagonală, semn de recunoaştere a membrilor „Arboroasei”. Convingerea că „se juca” (interpreta un rol costumat în odăjdii) se consolida la întoarcerea acasă când scotea din buzunare câţiva pumni de monede (fusese deci plătit pentru rolul „jucat” în faţa acelor oameni care îl respectau închinându-se în faţa lui).
Urma aranjatul monedelor după culoare, mărime, cu sau fără zimţi pe muche şi ambalarea fişicurilor. Pentru această manoperă eram plătit cu cea mai mare monedă nu o abandonam nici în somn: dormeam cu ea în pumn.
Prestigiul lui se răsfrângea şi asupra mea: prietenii de joacă îmi recunoşteau, necondiţionat, rolul de popă când îngropam în fundul curţii puii de găină loviţi de tignafes (?). Ceremonialul se desfăşura cu respectarea tuturor etapelor ceremonialului: săpatul gropii, confecţionarea crucii din doi strujeni legaţi cu volbură, bocitul, cântările, împărţitul pomenilor (pietricele, cioburi de oglindă, capse, arculeţe, piuliţe, şuruburi).
Preoteasa Domnica (alintată Dodo) îl ajuta pe învăţător să pregătească serbări pe care premilitarii le prezentau la sfârşitul ciclului de instruire. După recitări patriotice şi dansuri populare urma nelipsitul ,,moment vesel”: în deplasările noastre la Cernăuţi nu pierdeam ocazia de a urmări filmele cu Stan şi Bran. Secvenţe din aceste scene erau montate pe scena şcolii; de mare succes se bucurase ,,Frizeria modernă”; la ridicarea cortinei, în fundal era un afiş: tunsul un leu, rasul gratis.
Frizerul se adresa insistent publicului: ─ Cine vrea să se tundă? Niciun client amator. Pentru ras reuşea să adune şapte bărboşi pe scaunele înşirate la rampă. Împreună cu ucenicul aducea o scară şi le-o punea pe gât chilipirgiilor. Apoi venea cu o găleată imensă în care pretindea că e dizolvat săpun de ras. Muia o bidinea enormă şi din două pensulaţii îi umplea cu clăbuc amestecat cu var, după care cu un imens brici din lemn confecţionat rudimentar se prefăcea că-i rade. Aplauzele dovedeau că gagul prinsese.
─ Nu mă îndoiesc că îl preluai..
─ Foarte, foarte exact. A doua zi îl puneam în scenă cu prietenii de joacă, ei neavând acces la spectacolul prezentat de premilitari. Înclinaţia mea ludică, o adevărată a doua natură, rodeşte din asemenea întâmplări.
În prima săptămână de vacanţă după absolvirea clasei a patra am început, asistat de prietenul meu Aizic Kurtmann (tatăl lui înainte de a fi ars la Auschwitz, fusese directorul teatrului evreiesc pe scena căruia Aizic debutase la cinci ani), să pregătesc un spectacol de estradă („A sosit vacanţa cu trenul din Franţa”) după tot tipicul: scenă, cortină (2 cearşafuri), bănci pentru spectatori, bilete (la casă), invitaţii, repertoriu, recitări, dialoguri şi… scene cu Stan (Aizic) şi Bran (eu).
Au fost primii bani câştigaţi dintr-o prestaţie personală, fapt ce a impresionat câteva vecine care ne-au adus cartofi şi fasole uscată.
A doua zi am pus pe poartă un anunţ: La Cererea Publicului Spectacolul A Venit Vacanţa Cu Trenul Din Franţa Va Avea Loc Duminica Viitoare După Masă. Se Primesc Înscrieri Pentru Debut.
A fost un succes despre care s-a vorbit mult timp. Chiar după terminarea facultăţii, când treceam pe acasă, doamna Iavorovski, vecina noastră, se lansa în laude la care cu greu rezistam să nu izbucnesc în râs fiindcă ea era cea care-i reproşase în poloneză-ucraineană mamei, pania dobrozica (coană preoteasă), mai stăpâneşte-l pe baiata asta a mata eu pui mâinili pi ea şi nu scapa teafara. Doamna Iavorovski era poloneză, refugiată şi ea, dar locuia la sora ei şi avea grijă mai ales de livada plină cu tot soiul de pomi fructiferi pe care îi vizitam în fiecare dimineaţă, înainte de a se scula ea, şi culegeam primele fructe abia pârguite.
Aflat odinioară pe ruta Bucureşti-Cernăuţi, oraşul Siret, fostă capitală…
─ Fostă capitală? N-am ştiut. În ce perioadă?
─ Stimate domn, glumeşti? A doua capitală după Baia, înainte de Suceava. Probabil n-ai citit cartea lui Ion Popescu-Sireteanu.
─ Recunosc, mi-e necunoscută.
─ E pe primul raft. Vasăzică, ce ziceam? Fosta capitală medievală, imediat dupa Marea Unire, a intrat într-un ritm de dezvoltare… dar… despre asta nu cumva am mai vorbit?
─ Când?
─ Sau am scris…
─ Unde?
─ Nu-mi aduc aminte. Nu cumva în romanul „În dos”?
─ Dacă tot e să facem o pauză, vreau să lămurim o observaţie pe care am tot amânat să ţi-o comunic…
─ Anume?
─ Nu am exemple concrete, e vorba de un… principiu…
─ Anume?
─ Am remarcat, nu o singură dată, că… o dată intrat într-a patra, repeţi scene puse altă dată pe seama altor personaje, ceea ce mi-a adus aminte de vorba aia că şi Homer adoarme uneori…
─ Domnule Cătălin, să nu ne îmbătăm cu apă rece: nu numai că mă repet, din cauza fireştilor lapsusuri, dar reiau intenţionat, repovestesc aceleaşi întâmplări dintr-un alt unghi, într-o altă dispoziţie, singurul lucru pe care-l am în vedere este să înlătur cât mai mult din balastul perturbatoriu; din această cauză prefer să scriu noaptea, în pielea goală…
─ E o metaforă…
─ Nu. E sensul concret, direct: în pielea goală. Singura ipostază care mă apropie de ambianţa uterină, adică de acele câteva luni de viaţă larvară în care nu există nicio rază de conştiinţă, vârsta fericită pe care n-o includem în vârsta ce ne-o atribuim din momentul naşterii, adică data la care începe vârsta nefericită.
Nimic nu mă scoate mai rău din sărite decât idioţenia cu vârsta fericită a copilăriei.
─ Chiar dacă întrebarea e idioată, nu vreau să renunţ la ea.
─ La întrebări idioate, răspunsuri idioate. De acord?
─ Fireşte.
─ Aştept!



(continuare într-un număr viitor)


(*) din volumul Eus Platcu. Încercare de portret din dos, aflat în pregătire la Editura PRINTIS, Iaşi.
(**) Alfred Margul-Sperber (1898-1967) provine dintr-o familie asimilată germano-iudalică: mama, profesoară de pian, tatăl, contabil pe moşia lui Iancu Flondor de la Storojineţ.
  Traduce în germană Tărâm pustiu, T. S. Eliot
  Volume: Alegorii ale peisajului (1935), Martorul vremii (1951), Cu ochii deschişi (1957), Cele mai frumoase poezii (1963)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu