─ Eu?
─ V-am păstrat restul.
─ De unde?
─ Nu vă aduceţi aminte?
─ Nu.
─ De la xerox. Treceţi să-l luaţi. Din nou două degete ridicate, dar duse la buze. Râde. Întoarce capul în cealaltă parte.
Reconstitui: cu o săptămână, zece zile, în urmă îmi adusesem aminte că se împlinea ultimul termen de expediere a sintezei ce urma s-o susţin la al IV-lea Congres de balneologie de la Madras. Aveam doar originalul, nu-mi rămânea o copie. Xeroxul de la poştă era defect. Oficianta, fostă pacientă, mi-a spus să încerc la cel de la Complexul Mondial. Două fete se pregăteau să închidă, era fără cinci. Le-am explicat despre ce e vorba. Una se grăbea la o întâlnire, colega ei a acceptat să întârzie. N-am întrebat cât costă. I-am lăsat o bancnotă nu numai acoperitoare.
Uitasem complet de norocul ce-l avusesem cu acea fată pe care nici nu ştiam măcar cum o cheamă. Nu-i reţinusem nici figura. Mi-am amintit doar că avea un decolteu dreptunghic care (curios pentru o fată de douăzeci de ani din ziua de azi) nu lăsa la vedere nimic în afară de o abia perceptibilă linie a sânilor. La o mişcare de aplecare un interstiţiu între bluză şi centură a descoperit o piele fină de obraz de copil pe care nu te poţi abţine să nu-l săruţi. Dunga aceea nu m-a lăsat să dorm până după miezul nopţii: încercam, fară succes, să revăd culoarea şi modelul bluzei, deodată mi-am amintit coafura: părul drept, negru intens, tuns mai jos de baza urechii, acoperea gâtul şi câţiva centimetri din lateralul obrajilor.
Imaginea se imprimase pe retină, intrase în mine prin toţi porii: oriunde întorceam capul nu vedeam nimic altceva.
Am încercat să mă eliberez desenând-o.
În zadar.
Treptat, mi-am amintit şi conturul buzelor şi strălucirea danturii perfect ordonate. Chiar şi culoarea ochilor – verde incert.
Doar glasul nu-l înregistrasem.
Fuseseră prea puţine cuvinte.
Zâmbetul invada întreaga figură, cucerea fără putinţă de ignorare sau eschivă.
O nelinişte terifiantă se instală brusc: era un semn, mai mult decât sigur, că o mare învolburată mă pândea într-un moment când eram complet nepregătit să mă apăr, să fug, să dispar…
Nu aveam nicio îndoială.
Aşa ceva mi se mai întâmplase doar o singură dată.
În ultima clasă de liceu.
Mă îndrăgostisem de o fată, Eta Lanovski, cu care fusesem coleg de grădiniţă. Ea avusese în permanenţă admiratori, curtezani, cicisbei, amorezi, printre ei şi dirigintele din clasa a zecea, trecut de patruzeci de ani, tată a două fete mai mari decât ea.
Dintr-o dată, m-am trezit conducând-o de acasă la şcoală, de la şcoală acasă, pierzând nopţile fără măcar să fi încercat s-o sărut. Părinţii ei, penticostali, în fiecare duminică după amiaza aveau întruniri. Mi-a dat întâlnire pentru duminica în care ai ei erau plecaţi din localitate.
Am scos şezlongurile şi boxele pe terasă, am dansat lambada în costume de baie, apoi, la iniţiativa ei, blues-uri, în pielea goală.
Prima acuplare s-a produs fără să-mi dau seama: s-a rezemat cu spatele de balustrada terasei, şi-a depărtat picioarele şi m-a tras peste ea. Am ejaculat prematur. S-a enervat mai rău decât i-aş fi pătat rochia de mireasă:
─ Porcule! Uite ce mi-ai făcut! Şi-a ridicat piciorul şi-mi arăta sperma care se prelingea spre genunchi. A intrat în baie, timp în care am umplut un pahar cu o vişinată extrem de tare şi l-am dat peste cap. Aşa auzisem că procedaseră, de la alţi băieţi. La mine efectul a fost invers: m-am muiat ca o ceară şi a fost nevoie de îndemânarea, răbdarea şi experienţa Etei ca să mă readucă în poziţie eficace. Veneam noapte de noapte într-un foişor, îmbrăcat în iederă. Spre ziuă nu mă mai ţineau picioarele – mergeam de-a buşilea. Eta sta călare şi-mi da cu călcâiele în coaste, fac eu om din tine, nicio grijă, fuţi, nu fuţi, vremea sulicii trece şi dup-aia îţi pare rău. Degeaba.
Peste ani i-am dat dreptate.
Şi mai mult decât oricând, acum, îmi dam seama că o cât de firavă slăbiciune m-ar fi tras într-o situaţie de-a dreptul condamnabilă.
Chiar dacă printr-un miracol ea ar fi avut înţelepciunea şi detaşarea de filosof absolut, nu-mi puteam îngădui s-o ruşinez cu o asemenea perspectivă: iubită de un ins. Cu două nepoate.
Şi asta într-un oraş în care toţi se cunosc unul pe celălalt, iar gura târgului abia aşteaptă să molfăie o trăsnaie ca asta, s-o tăvălească prin toate haznalele, s-o ia în tărbacă (după cum şi merită, de altfel!), mai ales când e vorba despre unul care s-a ţinut cu nasul pe sus şi n-a călcat în nicio strachină (deşi, într-o vreme, se zvonise că…, că…, şi că…, că nu se poate să nu fie nimic de vreme ce…).
Atunci lumea era preocupată în primul rând de procurarea unei jumătăţi de kilogram de parizer, aşa că nu-i prea păsa dacă nu-ştiu-care umbla după fârlaifâs, carne fară os şi pisică pe orez! Acum mass-media sta cu ochii beliţi cât cepele şi gurile căscate, doar-doar o pescui ceva prin pubele pentru prima pagină. Când era criză de subiecte deocheate se născoceau cu atâta dexteritate încât nicio dezminţire nu-şi facea efectul.
Prima măsură de siguranţă a fost să mă internez, nu în oraş! Nu! La Bucureşti! Depresie, paranoia, tot ce justifică o asemenea decizie în cazul unuia care dacă făcea o gripă la nu ştiu câţi ani. În rest, oţel inoxidabil. Cel puţin de când mă lăsasem de fumat şi alcool (aproape zece ani) rezultatul analizelor uimea: nici tensiune, nici colesterol, nici…, nici… şi nici… Şi dintr-o dată, depresie! Din ce, dom’le, că plesnea ca un bivol de sănătate?!
─ Poate tocmai d-asta, fu de părere o tânără doctoriţă, medic de familie într-un sat de munte. Cu puţine fiţe ar fi putut rămâne în B., a refuzat. O interesau cazuri care nu ajung în spital. Şi cazul meu îi dovedea că nu greşise; două internări succesive, la interval de câteva zile, nu-şi făcuse efectul: gândul sinuciderii nu mă părăsea niciun moment, mă chinuia mai rău decât o lepră. Ieşeam pe furiş din casă pe indiferent ce vreme, cu gândul, singurul, de a o întâlni, fugită şi ea de acasă. Sătenii aflaseră că cel care mă recuperează primeşte tainul de ţuică. Nu opuneam nicio rezistenţă fiindcă îmi spuneau că m-am rătăcit, iar eu deduceam că am rătăcit drumul şi ei mă ajută s-o găsesc.
M-am decis să plec noaptea ca să nu mă întâlnesc cu nimeni:
─ Te rog să mă scuzi că nu te-am recunoscut.
─ Eu vă cunosc. Înainte de divorţ locuiaţi pe o stradă paralelă cu a noastră, Karl Marx, mi se pare. Îl ştiu şi pe Rafael, eram înnebunită după el, ca toate fetele; seamănă cu dumneavoastră, numai că are părul creţ şi e mai solid. În rest, parcă aţi fi fraţi, nu tată şi fiu.
O ascultam paralizat, ca şi cum aş fi avut 15 ani şi-mi facea o declaraţie. N-am găsit o altă ieşire:
─ Te superi, dacă îţi spun că eşti frumoasă?
─ Nu! Dimpotrivă. Îmi face plăcere. Mai ales când vine din partea unui om ca dumneavoastră. Vă las. Când mai aveţi ceva de tras?
─ Andra, te cheamă şefa.
Mi-a făcut cu ochiul, a ridicat din umeri şi a dispărut după o cortină cu o imensă reclamă de bere.
A doua zi am luat la întâmplare nişte foi şi m-am dus s-o caut. Era plecată pentru o jumătate de oră. Am aşteptat patru ore. N-a venit. Se făcuse ora de închidere. A treia zi am ajuns când ieşea pe uşă. M-a tutuit ca şi cum frecventasem împreună grădiniţa.
─ Mi-au spus fetele că m-ai aşteptat. Acum trebuie să ajung la Tiberiu, îi pozez. Dacă vrei, mă aştepţi, azi durează doar o jumătate de oră. Am aşteptat trei sferturi sau trei jumătăţi, nu mai ştiu. Nu ştiam nici cine e Tiberiu – pictor?, fotograf? A fost surprinsă că am aşteptat-o:
─ M-ai aşteptat! Nu mă aşteptam! Râde. Nu reuşeşte decât cu greu să-şi mascheze tulburarea: ca şi cum ar fi fost surprinsă într-o situaţie jenantă. Cel puţin.
─ Nu te-ai plictisit? Dacă vrei, putem merge până la Cetate. Am liber până la opt seara.
Vorbea aşa de repede încât nici nu reuşeam să-i răspund la întrebări. Târziu, mi-am data seama că nici n-o interesau răspunsurile mele. Avalanşa întrebărilor ascundea emoţiile. S-a împiedicat şi s-a rezemat de braţul meu. A rămas acolo. Acum nu mă îndoiesc că s-a împiedicat doar pentru a mă lua de braţ. A început să râdă.
─ De ce râzi?
─ Mi se pare mai firesc să mă ţii de mână, decât la braţ.
O mână mică, rece, îmi pătrunde în palmă, degetele se împreunează.
Vorbele i se scurg prin degete în carnea mea, de aici se împrăştie prin tot corpul ca nişte ucigaşe picături de mercur.
Doctorul Lupu trăieşte o derută morală cauzată de încrederea oarbă în iubire. Caută în dragoste unicitatea. Absolutul. Andra se mulţumeşte cu relativul şi varietatea. Iubirea pentru Andra este o iubire pe care şi-o imaginează romantică, fermecătoare – fascinantă elegie a discreţiei, numai că Andra e un tânăr animal însetat de beţia simţurilor, nu se hrăneşte cu visătorie de secol nouăsprezece, furnizată de romanele de duzină. Lupu şi Andra sunt două ipostaze ce nu se pot concilia. Lupu vrea să cunoască adevărul (ce nu poate fi decât aproximat) despre tânăra femeie de care s-a îndrăgostit.
Este o doză de metafizică prea mare pentru această relaţie şi Lupu va claca la fel ca în cazul Liliei. Atmosfera târgului provincial nu este propice unei Love Story provincial.
Minuţa, mama Andrei, soţia colonelului (r) Decebal Călinescu, actriţă la teatrul local „Ion G. Vasiliu”, încearcă să-l convingă pe doctor că e pe un drum greşit (a trăit şi ea o poveste asemănătoare!).
─ Domnule Lupu, dumneata eşti om în toată firea, te cunoaşte tot oraşul, nu te poţi încrede în sentimentele unei exaltate. Te rog, ad-o cu picioarele pe pământ, explică-i…
─ Dar, doamnă Călinescu, cum puteţi să-mi cereţi aşa ceva? Eu o iubesc, o iubesc cum n-a iubit vreodată niciun bărbat o femeie. Andra pentru mine înseamnă mai mult decât orice pe lumea asta, mai mult chiar decât… viaţa, dacă mi-ar cere-o, n-aş sta pe gânduri, sunt gata să-i satisfac toate dorinţele pe care le visează. Mă scuzaţi, sunt emoţionat.
Colonelul (r) Călinescu o somează:
─ Din câţi băieţi cunoşti tu, te dăduşi tocmai pe mâna lu’ boşorogea ăsta care şi-a lăsat nevasta.
─ Nu-i adevărat! Ea 1-a lăsat.
─ Sărişi ca arsă!
─ De ce-1 jigneşti? Nici nu m-a sărutat.
─ Şi atunci?
─ Îmi place să discut cu el.
─ Şi cu mine nu-ţi place?
─ Când am putut discuta cu tine? Plecat de dimineaţa până seara, venit beat, mirosind a toate parfumurile, scandal fără motiv… M-ai întrebat tu o dată, o singură dată, cine te-a supărat? De ce ai plâns? De ce nu mănânci? Numai interdicţii: nu te hâţâna pe scaun, nu te uita la… nu te tunde…, nu-ţi fă…, să nu prind labă de puşlama…
─ Şi ce-ai fi vrut? Să…
─ Aş fi vrut să nu stau mereu cu frica în sân că îmi controlezi chiloţii…
─ Căţea îndrăcită, aşa vorbeşti cu tatăl tău?
─ Mi-e silă că-mi eşti tată.
─ O vorbă dacă mai scoţi, scot eu dracii din tine cu fierul roşu, dumnezeii mă-tii de putoare!
Tencuiala din jurul uşii s-a crăpat şi au sărit în pat câteva bucăţi de moloz. Andra a încuiat uşa. Doamna Călinescu:
─ Andra, mamă, ce s-a întâmplat? Deschide! Nu înţelegi? Deschide! Dacă nu deschizi, pun să spargă uşa… Bineee. Fă-ţi de cap. Să nu vii după aia să-mi spui că de ce n-am vorbit cu tine. Andruţo, deschide, te roagă mama, fii fetiţă cuminte, de ce vrei să-mi crească tensiunea?
A doua zi.
─ N-ai ruşine nici cât o…
─ Ei, da! Nu mi-e ruşine! E o iubire pe care tu n-ai fi putut s-o cunoşti şi de aceea nici nu e de mirare că nu înţelegi. Ştiu ce-i iubirea pentru inşi ca tine (n-ai de ce să te superi, ăştia-s majoritari), iubirea e până…
─ Până ce?
─ Până ţi-ai vărsat albuşul.
─ Andra, nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa cu tatăl tău?
─ Nu mi-e ruşine fiindcă tu ştii că am dreptate, dar ţi-e ruşine s-o recunoşti.
Voi credeţi că iubirea e legată de sex. Când e legată de sex, nu mai e iubire. Iubirea adevărată nu se poate explica. Nu există cuvinte potrivite care să exprime acest sentiment, singurul absolut uman: nici câinele, nici pisica, nici cocoşul nu ştiu ce-i iubirea, fac sex, nu fac dragoste. Numai poetul poate aproxima acest divin sentiment. Pe al lui, nu şi pe al meu.
─ Am înţeles! Abia acum am înţeles!
─ Mă bucur!
─ Am înţeles că eşti oarbă, că eşti dusă cu pluta şi până n-o să-ţi spargi capul, n-o să iasă idioţenia asta din el. De mii de ani, oamenii iubesc omeneşte şi ea îl bagă acum şi pe Dumnezeu – divinul sentiment! Aiurea! N-ai decât să iubeşti şi un hoit. Doctoru’ nu-i mai mult decât un hoit ambulant. Să te arunci, în ziua de azi, cu ochii închişi într-o relaţie ca asta e, nu te supăra, dovada cea mai elocventă că-ţi trebuie un… Îti trebuie un psihiatru. Urgent. Altfel…
Colonelul telefonează:
─ Doctore, vreau o internare la clinica ta, nu,nu,nu! îţi explic acolo… într-o jumătate de oră…!
─ Imbracă-te.
─ Nu mă îmbrac. Nu mă duci tu! Dacă am nevoie, mă duc singură.
─ Ba o să te duc. Acum. Dacă vrei să-ţi trimită şi cămaşă de forţă, îi dau telefon din nou.
─ Tată, te rog, nu!
─ Niciun tată, niciun te rog, nu vreau să mă arate lumea cu degetul pe stradă!
Colonelul schimbă strategia. Încearcă să-l câştige pe Lupu.
─ Dom’ doctor, hai să vorbim ca între bărbaţi! Am aici o sticluţă cu vin franţuzesc – Grand vin de Bordeux Chateau Canon Gaby Canon Fronsac Appelation Canon Fronsac Controlée 1984, Marie-Madelaine frouin propriétaire à Fronsac (Gironde) France. Mis en bouteille au château. Produit de France –, mi-a adus-o un răcan, zicea că i-am dat o permisie când nu ştiu ce făcuse… ’Ai s-o dezvirginăm! Chestia asta cu virginitatea e căzută în desuetudine!, zice maiorul Mandicevski, ce atâta fasoleală pentru un fleac, importă chiar aşa, dumneata ca doctor trebuie să ştii…
─ Da…
─ Bine, bine. Am înţeles. Dom’ doctor, sunteţi om serios, vă ştiu de când am fost cu mama şi s-a făcut bine, zicea, mă, să fie toţi doctorii ca Lupu, n-ar mai muri lumea… Hai noroc! Dom’ doctor, vă vorbesc ca la un frate: ce vă trebuie să vă încurcaţi cu Andra? Că doar n-o să vă însuraţi cu ea…
─ Dacă ea ar fi de acord… De ce nu?
─ Fiindcă asta nu e zdravănă, umblă numai din bărbat în bărbat, zice că doar cu unul se plictiseşte; e căţea, dom’le, ascultaţi la mine, asta vă înşeală a doua zi şi n-aveţi ce-i face. N-aţi auzit ce a făcut cu profesorul ăla, pe care era să-1 dea afară din învăţământ, era colegă de bancă cu fi-sa lu’ ăla…
─ Lumea exagerează, ca de obicei…
─ Ce ziceţi? Merge la lingurică! Mai pun un pahar.
─ Nu, mulţumesc.
─ ’Ai, dom’le, ce dracu’, măcar jumate. ’Ai dracului de franţuji, nu-i bate nimeni la vinuri! Mi-a povestit Mandicevski, c-a fost în Franţa, zice că a pus stânci printre şiruri, alea se-ncinge ziua şi dă căldură şi noaptea, d-aia… Hai noroc, că n-o fi… Dom’ doctor, dom’le, dumneavoastră vă trebuie o femeie de casă, de bătătură, femeie de femeie, nu numai la pat… Fi-mea asta e o tigoare, nu pune mâna la nicio treabă, nu se pricepe la nimic! O să-i speli chiloţii, ascultă la mine. Asta seamănă cu soacră-mea, cafele, ţigară, găteală, primblare. Îl ştii pe socru-mi, a fost popă la Biserica Neagră, trebuie să-1 ştii, şaizeci de ani a umblat cu aceeaşi reverendă, seara o cârpea şi ziua se rupea, n-avea bani nici de ciorapi în picioare ca să-i toace ea pe găteală peste găteli, de umbla cu o paparudă… Lu’ fi-mea îi trebuie unu’ care cu-o mână s-o ţină de păr şi cu ailaltă să-i umfle botu’! Crezi c-o să poţi scoate o vorbă? E neagră în cerul gurii; tu ai orbul găinilor. Şi ştii cine-i de vină?
─ Soacra…
─ Nu numai aia, astalaltă…
─ ?
─ Nevastă-mea, dom’le. Da! Da! Ea…
─ Domnule colonel Călinescu, ar trebui să-ţi spun că mă jigneşti fiindcă-mi vorbeşti în felul acesta despre Andra! Dacă nu i-ai fi tată, nu ţi-aş permite pentru… Scuză-mă că ţi-o spun! N-o cunoşti! E o fiinţă fără pereche, fară egal în lumea noastră ignobilă, pragmatică, perversă. Numai gândul la ea îmi dă vise minunate. Din ziua când am văzut-o prima dată mi s-a schimbat radical întreaga viaţă, am sentimentul că m-am născut din nou în acel moment.
─ Dom’ doctor, eu mi-am făcut datoria, te-am avertizat cavalereşte, faci cum vrei, dar fac pariu, o să ajungi la vorba mea, o să-ţi pară rău că te încrezi în mendrele uneia pe care alţii o ţin de curvă, iar dumneata zici că ţi-a adus-o Duhul Sfânt. Poate te mai gândeşti! N-ai fi primul care… Doctorul n-a mai auzit ultimele cuvinte: capul îi vâjâia îngrozitor, gura se uscase…
Rafael:
─ S-au terminat curvele în Târgovişte? Te îndrăgostişi de prima putorişcă…
─ Raf, te rog, n-o cunoşti, de ce s-o jigneşti? De unde ştii că n-o cunosc? Tu o cunoşti? Nu ziceai că nu ştiai nici cum o cheamă? Şi te arunci, te prosternezi la picioarele ei ca un zevzec? Ai un nume, o carieră recunoscută, un statut social, clădite toate pe ani de muncă… E suficientă cea mai slabă adiere de fizdolină şi te-a dat peste cap? din lac în puţ! Ai divorţat de o femeie…
─ Ea a vrut-o…
─ Mă rog. Nu-ţi dai seama că în momentul în care se va afla că o… fustiţă a îmbrobodit pe doctorul Lupu şi i-a pus-o pe nas vor râde toţi de tine şi cu curu’? Sau poate vrei să te însori, să-i zicem… mamă!
─ Poate. Procurorul Strihan…
─ ’Ai, dom’le, că asta e chiar de râsul curcilor! Eşti tu aşa de potent ca să faci faţă unei fizdoaşte d’astea pe care n-o saturi nici cu salamul Torpedo? Şi dacă-i aşa, dacă ai bani de prăpădit, du-te, dom’le, în… Indonezia, cu ăla…
─ Care?
─ Muscăreanu, sau dracu-1 ştie cum îi zice, acolo îţi alegi din catalog, nu lingi primul cur în care-ţi bagi nasul. Acolo ai agenţii specializate: oral, nazal, anal, total, cum îţi dă punga…
─ Raf, eşti copilul meu, să discutăm ca între tată şi fiu…
─ Tată! Mi-e foarte greu să-1 consider tată pe un ins căruia nu-i pasă de proprii copii. Pe tine nu te interesează decât futiţa asta…
─ Raf…
─ Bine. Scuze. Copiliţa asta nevinovată de şai’şpe abia împliniţi care în loc să se destrăbăleze cu unul de vârsta ei, acceptă s-o mozolească un moş tăgârţă! Nu te-ai gândit de ce! Tu nu te gândeşti decât la pacienţii şi ceaiurile tale: o babă coaptă-răscoaptă e mai importantă pentru tine decât o partidă de sex cu propria nevastă. Mama n-a existat pentru tine ca femeie. Crezi că pe o femeie o poate mulţumi doar celebritatea soţului? Ea n-are nevoie de propria imagine? Ţi-ai făcut corect datoria ta de soţ faţă de ea? Mereu plecat, de gardă, masă rotundă, simpozion, delegaţie, congres – astea erau felurile tale preferate de mâncare pe care trebuia să le îngurgităm fară să crâcnim. Nu faceţi gălăgie, tata lucrează, scria pe toţi pereţii!
Te-ai jucat tu cu noi vreodată când am fi vrut-o noi? Doar când aveai tu chef şi mai ales cât timp aveai la dispoziţie: ─ Am o jumătate de oră disponibilă, hai să…
─ Să ce? Nu ştiai ce să răspunzi. Şi… dintr-o dată, din senin, te-a apucat aşa, dintr-o dată, te-a apucat grija să nu care cumva să se prăpădească putoarea din dragoste pentru tine! Fugi, dom’le, că eşti de basme. Şi dacă putorişca are alte gânduri? Şi dacă are în spate pe altcineva? Nu s-a mai văzut? Nu s-a mai auzit? Anul trecut aici a stat o lună pe prima pagină o chestie ca asta: o mucoasă de un’şpe ani i-o sugea unui boss în timp ce peştele ei căra tablourile şi le înlocuia cu cópii. Când şi-a dat seama tataie mai ia-o pe scârbă dacă ai de unde. Au căutat-o luni de zile. Până la urmă au dat de ea, da’ n-au putut scoate nimic.
A luat pe nu ştiu în braţe şi n-au avut ce să-i facă; i-au făcut un flagrant şi l-au prins pe peşte. Era fi-su boşorogului.
Asta-ţi trebuie ţie?
Silviu mi-a spus la telefon, tataie are o bunică mai tânără decât mama… Nu te gândeşti că…
─ Mă gândesc la Goethe, la…
─ Da’ că are şi ea părinţi care-şi fac planurile lor, la asta nu te gândeşti? Ţie ţi-ar fi convenit ca Diana să fie hărţuită de un moş libidinos, fiindcă, iartă-mă, după cum evoluează lucrurile…, ai impresia că te va crede cineva că eşti îndrăgostit, cum zici, şi chiar dacă ai fi… Chestiile astea-s bune pentru… telenovele, ce telenovele, pentru… circ! Dacă ai nevoie de femeie, îţi aduc eu, pe alese, fară nicio complicaţie, expertă, nu muci de 16 ani…
─ Nu despre asta e vorba…
─ Dom’le, mă crezi un papă-lapte, am avut de zece ori mai multe femei decât tine! Asta-i o banală criză ce trebuia să apară la 35, maximum 40 de ani şi te-a plesnit acu. Atunci ar mai fi fost explicabilă, dar la anii tăi e de-a dreptul condamnabilă, nu numai caraghioasă: bunicu’ cu nepoata ţinându-se de mână în parc sub clar de lună! Şi toată puştimea prin boscheţi, arde-o, moşule, dă-i sub coadă!
Eşti aşa de căpiat că nici nu-ţi dai seama la ce situaţie penibilă te expui.
─ Tu! Eu…
─ Nu! Uite, diseară mergem la bar. De când n-ai mai fost la un local?
─ Nu-mi aduc aminte. În orice caz, înainte de a mă însura.
─ Facem un test?
─ Ce fel?
─ O consultăm pe Larisa.
─ Cine-i?
─ O rusoaică profilată pe cazuri d-astea, „profesoară de morminte”; zice că scoală şi un hoit de 7 zile, mai ceva ca Isus! Dacă ea zice că eşti valid, îmi retrag cuvintele. Ştii bancul cu retrasul cuvintelor?
─ Nu.
─ Suzi, dacă stăpâna nu-şi retrage cuvintele, plec.
─ Ce-a zis?
─ Că mă dă afară!
─ Dom’le, o ştii pe aia a lui Gongora?
─ Care?
─ Soluţia cea mai eficientă în dragostea absolută e manu propria, lucru
manual…
─ ?
─ Adică o iei la labă!
─ Raf, întreci măsura!
─ Iartă-mă, dar nu mai am alte argumente! Andra asta a ta nu poate fi diferită de toate celelalte, însetată de beţia simţurilor, nu de visare în… foi de mure!
Andra are un frate mai mic cu un an, Olimpiu (Oli) – are legături cu lumea interlopă, basarabeni, droguri, carne vie, arme, falsificatori de acte, recuperatori.
Olimpiu are „acoperire” la poliţie: plăteşte taxă de „liberă trecere”! Răsturnat în fotoliu o şicanează pe Andra:
─ I s-a făcut găinuşii de cocoşel? Ai întâlnire cu gagiu’? Cu boşorogea? Dă bine cu limba? Îţi ciufuleşte blăniţa? Şi tu ce faci? I-o iei la muzicuţă?
Andra nu scoate niciun cuvânt, zâmbeşte candid, aerian, face paşi uşori, insesizabili, spre Olimpiu, se opreşte în faţa lui.
─ Oli, te rog să nu-ţi bagi râtul unde…, vezi-ţi de afacerile tale!
─ Nu mai spune! Ţi-am şifonat imaginea, prinţesă? Şi… dacă nu vreau?
─ O să vrei!
În clipa următoare, vârful metalic al pantofului ei se înfige în testiculele lui Olimpiu, care o înjură de mamă.
Pictorul Colin Diculins, profesor de desen, s-a întâlnit la un colţ de viaţă cu Lupu pe care îl înţelege.
─ Doctore, pentru mine e de neînţeles cum ţi-a picat, tocmai ţie, o chestie ca asta. Alţii aleargă de le iese limba de un cot şi motanul stă şi mustăceşte! Ce mai, eşti băftos. Andra e… super. Am văzut-o la ştrand: n-are corp ultra, nu-mi dau seama ce nu-mi plăcuse – talia prea joasă?, fesele inexpresive, inerte, fară jocul celor care ştiu să-şi pună în valoare corpul? Sânii însă mi s-au părut ceva extraordinar, o minune de o castitate imposibil de descris, absolut magnifică, ce mai – prind în plasă, imposibil să treci fără să tragi cu coada ochiului; fiecare privire, zâmbet, mişcare a corpului e de top, de antologie.
În clasă, niciodată nu mă uit spre ea: mi se scoală năzgâmba parcă-i dau ovăz, rupe prohabul – se uită drept în ochii tăi cu atâta neruşinată inocenţă de ai crede că acum vede prima dată un bărbat (în pielea goală!).
Presupun că nu te aştepţi să fie fecioară, până la vârsta asta să fii cules doar ghiocei, nu şi ghioage; astea de pe la pai’şpe - cin’şpe găsesc pe careva să le găurească.
Inteligentă, cu o veritabilă vocaţie erotică, înnăscută, instabilă în sentimente, disponibilă pentru erotism, Andra nu e roabă vulgară a simţurilor, e numai amorală (în sensul teoriei lui Gide, nu imorală!); a iubi pentru ea înseamnă a exista; tânăra nimfomană e perversă fără conştiinţa perversităţii; aflată în pragul nubilităţii, trăise pe rând (sau în acelaşi timp?) experienţe erotice cu colegi de clasă. Alegaţiile ei stau în picioare:
─ Ţi-e ruşine cu mine? Caută-ţi alta! Mă mir că nu-mi ceri să-ţi dau în scris că te iubesc. Ce dovadă de iubire mai vrei când îţi accept toate… aiurelile cu… să nu fim văzuţi, să nu afle lumea, să nu… Ai impresia că până la urmă n-o să se afle? Crezi că e posibil în oraşul acesta cu trei străzi principale asfaltate, cu un singur hotel, două restaurante, foste cârciumi şi discoteci în magazii, depozite dezafectate? Ai vrea să umblu cu faţa de masă în cap ca nenorocitele alea? Şi dacă am vorbit cu un tip, ce? Mi s-a luat vopseaua? Mă mir că nu-mi reproşezi că la grădiniţă m-a sărutat un coleg; şi, dacă m-ar săruta un fost coleg de grădiniţă? Crezi că cineva se poate hrăni la vârsta mea numai cu poezie, muzică, pictură… Nu înţeleg, de ce faci o tragedie dintr-o chestie ca asta. Şi ce dacă m-aş culca cu el? Înseamnă asta că-l iubesc?
După o pauză scurtisimă ţipetele ating isteria:
─ Te-ar fi acceptat alta cu leşinatul ăla de mirmidon al tău ca s-o bagi în boale? Taie-l! Dă-l la raţe şi ai scăpat de grijă ca Muserin (râde ştrengăreşte, se repede la el, îl dă pe spate şi îl sărută îndelung).
─ Ce să mă fac cu gelosul meu Othello? M-am certat cu părinţii, am acceptat oprobriul public, pentru ce? Să n-am voie să stau de vorbă cu un coleg? Dacă era vorba să te înşel, o făceam în piaţa mare? Nu m-ai învăţat tu toate tehnicile travestirii, dedublării, simulării? Nu ţi-a trecut prin cap că aş putea să-mi bat joc de toţi ăştia care nu se gândesc decât cum să mi-o tragă?
Stinge ţigara fumată pe jumătate şi aprinde alta:
─ Tu ştii să schiezi?
─ Am şi o diplomă la „Luna zăpezii”, de la Bălcăuţi; de atunci n-am mai pus schiurile în picioare.
─ Mă înveţi şi pe mine?
─ Nu promit că vei deveni campioană!
─ Nu fi rău! Vreau doar să încerc. Prea se marghiolesc toate cu schiatul, cu echipamentele şi cu… abureli…, important e ce urmează…
─ La prima zăpadă mergem pe Lăpuşanu, acolo am învăţat şi eu, sunt ca acasă; acum s-a iluminat pârtia, au telescaun, hotele…
─ Vorbesc cu diriga să mă învoiască o săptămână: să mă pregătesc (sanki!) pentru olimpiada de engleză! Tu-ţi mai aduci aminte când am dat cu sania peste tine?
─ Nu!
─ Nu se poate! Nu ţii minte că te-am băgat în şanţ?
─ Nu! Când?
─ Când locuiai pe strada Hurmuzachi, strada cu cea mai mare pantă din oraş – iarna nu puteau s-o urce troleibuzele – era liberă: toţi copiii pe derdeluş, ca în Alecsandri, cu săniuţa!
─ Nu în Coşbuc?
─ O fi! Nu mă întrerupe!
─ Tata ne-a făcut una la el la serviciu, am ieşit cu frate-miu, în aceeaşi seară. Tu coborai. Strigam în gura mare: Pârtie! Pârtie! Tu, nimic. Eu conduceam. Zic, ia să dăm peste surdu’ ăsta! Şi te-am băgat în şanţ! Şi noi cu sania peste tine! Chiar nu ţii minte?! Ştii ce cred eu?
─ ?
─ Că aici a fost mâna destinului!
─ Andra! Astea-s copilării!
─ Nu! Nu! Eu chiar cred în destin! Aştept cu nerăbdare să văd ce surprize îmi rezervă. Adică, întâlnirea aceea… cu xeroxul să n-aibă nimic… inefabil? Nu mi-ai spus niciodată de ce te-ai îndrăgostit de mine. Mi-ai spus doar că mă iubeşti. Asta se vedea cu ochiul liber, nu trebuia să-mi spui. Erai aşa de caraghios că nu-mi puteam stăpâni râsul. Ţi-aduci aminte că râdeam întruna? Ca proasta. Şi tu mă întrebai de ce râd şi eu nu puteam să-ţi răspund; cum era să-ţi spun: pentru că m-am îndrăgostit de tine! Pentru că eşti caraghios! Pentru că sunt fericită că te-ai îndrăgostit de mine şi…
─ Şi?
─ Jane vreau să fiu a ta. Toată. Până la dispariţia, topirea, incendierea ultimei celule, până la vărsarea în neant! Sărută-mă! Blegule! Trebuie să-ţi cer eu? Tu nu simţi? Eu ştiu când cineva vrea să mă posede.
─ ?
─ Răspândeşte un miros de pârci, de spermă stătută. Clocită. Aşa miroseai tu în seara aceea. Ai fi vrut să mă vezi în pielea goală.
După o pauză.
─ Te iubesc poate tocmai pentru că nu-mi impui ce să-mi placă. E ceva rău în asta? Ceilalţi sunt găunoşi, seminţe seci, muci; cu tine îmi place să te ascult, să mă legeni, să mă dezmierzi, fără să te gândeşti doar cum să mi-o tragi, indiferent dacă am chef sau nu, că mă laşi să mă destrăbălez când am poftă. Ca acu.
[pe pârtie: plajă, visează că o posedă într-un alcov, într-o pădure tenebroasă!]
*
Dintr-o dată se făcuse cald, zăpada se topea sub picioare, ieşise luna şi mergeam printr-o pădure de mesteceni(de continuat)........
Am ajuns pe malul Cernei, într-un lan de grâu plin de maci înfloriţi în acea dimineaţă. Undeva, departe, aproape de un imens arbore, frasin?, se zărea o siluetă albă: o vedeam din spate cum se apleacă şi culege florile însângerate. Am luat-o la fugă strigând-o: era locul pe care-1 visasem, mi-1 imaginasem (?) că va avea loc întâlnirea noastră, departe de ochii lumii, într-un peisaj ce-mi amintea tablourile lui…(îmi scapă numele, de revenit şi de completat).
Când m-a auzit, s-a întors spre mine:
─ De când te aştept! Ştiam că o să vii. Că vrei să mă săruţi. Nu trebuie să-mi ceri voie. Mă săruţi cum vrei, cum îţi place, pe frunte, pe ochi, pe obraji, pe gură, pe…
A coborât pleoapele. I le-am sărutat. Am sărutat-o pe obraji. Rămăsese cu ochii închişi. I-a deschis încet, ca şi cum s-ar fi trezit atunci din somn:
─ Vreau să mă săruţi pe buze.
Am sărutat-o abia atingându-le.
─ Nu aşa! Cât poţi de tare! Şi de mult!
A dat capul pe spate.
Nu ştiu cât a durat acel sărut. Încercam să-mi dezlipesc buzele şi nu reuşeam. Andra îmi muşca buzele, însângerate, lingea sângele, mi-a introdus limba în gură şi mormăia, muuuşşş-căăăă.
De undeva, de departe, venea la intervale aproape egale un strigăt pe care nu reuşeam să-1 desluşesc. M-am smuls din sărutul Andrei şi în următoarea secundă am auzit clar, venind parcă din străfundurile fiinţei, strigătul disperat al deflorării.
Mă inundase o transpiraţie rece. Frisoanele mă aruncau dintr-o margine în alta a patului. Sora Cristina mă ţinea strâns de mână: Trece! Trece! Trece! Până dimineaţă, trece. Facem o injecţie şi trece.
Treptat, frisoanele au diminuat, dar de la o vreme a coborât o apăsare pe piept, pe stomac, pe bazin şi Andra a început să mă sărute din nou. Nu-mi mai muşca buzele, îmi mânca lobul urechii; săruturile coborau pe gât, pe torace, până dincolo de ombilic, apoi urcau din nou. Dimineaţă, Christina dormea pe scaun, lângă pat, şi mă ţinea de mână. Îi era frică să nu plec fără ştirea ei, să nu mă rătăcesc. Pe noptieră am văzut o carte ale cărei coperţi îmi erau cunoscute.
─ De când o ai?
─ Mi-a împrumutat-o domnişoara doctor… N-am ştiut că ai scris despre mine, dar ce e cu litere cursive nu e adevărat. Aş fi fost fericită dacă întâmplarea aceea s-ar fi petrecut în realitate.
I-am cerut să-mi citească. Eram convins că nu delirasem, că nu făcusem decât să transcriu cele simţite şi în cazul Andrei.
Era, în fond, o exorcizare a răului încuibat în mine de care nu eram conştient.
I-am cerut hârtie şi pix.
A doua zi i-am citit Christinei primele patru pagini ale romanului în varianta sugerată de S.
─ Mi-ai schimbat numele?
─ Nu, e un alt personaj, o creaţie absolut fictivă, dar care deţine toate detaliile, localizate într-un perimetru ca desprinse dintr-o monografie a oraşului.
[după o pauză] E o fată existentă doar în mintea mea.
[minţeam] Subiectul s-a coagulat în timp pornind de la un tablou („Căsătorie inegală” pe care o vedeam ca un leit-motiv).
*
(Scrisoarea de la Diana)
Mă întrebi când mă voi întoarce în ţară. Crezi că aş putea să mă întâlnesc cu bestia care mi l-a furat pe Uţu fără să-i scot ochii? Iar copiilor ce-aş putea să le spun? Că au o bunică de 16 ani? Mi-e absolut imposibil să-mi imaginez cum un bărbat ca tine, ponderat, respectabil, se poate lăsa prins în mrejele unei destrăbălate. Te prosternezi la picioarele unei maimuţe ca la o zeitate?
Privite de departe, lucrurile par a fi de înţeles: acum ai descoperit iubirea, marea iubire pe care n-ai trăit-o la timpul ei (ca în povestea feciorului de împărat: întors de la studii înalte se joacă prin curtea palatului călărind un băţ!) În adolescenţă ai reprimat-o (love story de la Iaşi), a defulat acum. Te aprob chiar, dar nu trăim într-un pustiu, nici într-un roman! Cred că urlă târgul şi n-aş suporta să văd mutrele alea de mironosiţe pudibunde… Nu mă lasă nepoatele tale să termin de scris. Te sun eu. Până atunci, te rog, Uţule, gândeşte-te cât se mai poate face ceva.
*
Draga tatii,
M-ai întristat, eşti nedreaptă, te-a influenţat Rafael. O judeci greşit, fiindcă n-o cunoşti. E o fiinţă superioară, nu prin studii, origine princiară (!), ci printr-un înnăscut simţ greu de definit, rar întâlnit. Nu e din cele care zici tu. Ţie pot să ţi-o spun: nici n-am sărutat-o.
Uţu
*
(recuperatori basarabeni)
─ Alo! Apel scurt, voce stinsă, misterioasă.
─ Da, vă rog!
─ Dom’ docto’ Lupu?
─ Da, vă rog. Cine sunteţi, vă rog?
─ Vă rog să scuzaţi de deranj la ora asta, da’i vorba de o chestie care nu suferă întârziere… Pentru dumneata, dom’ doctor! Puteţi să ne primiţi? Sunt cu o cunoştinţă, are ceva ce vă interesează, zice că e… urgent…
─ Domnule, cum vă numiţi, vă rog?
─ Do’ doctor, zece minute, lungi şi late, atâta tot; am bătut atâta drum să ne ţineţi în stradă?
─ Nu mi-aţi spus cum vă numiţi.
─ Las’ că vă spun eu amuş, mă cunoaşteţi, înainte am fost portar la spital, când făceaţi ceaiurile alea, când venea toate babele şi moşii…
─ Vă rog să aşteptaţi.
─ Aşteptăm, do’ doctor, cum să n-aşteptăm, oameni de oameni suntem, ce dracu’? Nu suntem d’ăia dă dă năvală…
─ Ce zice?
─ Zice că să să-mbrace.
................................................................................................................................................
─ E? Ce ziceţi? Mă cunoaşteţi?
─ Nu.
─ Nu? Păi ştiţi dă ce?
─ Nu.
─ Mi-am lăsat mustaţă, dom’ doctor, mustaţă şi cioc, ca cum avea dom’ doctoru’ Şerbănoiu, ăla de la reumatologie, dă-i zicea toţi „ţapul”. Dom’ doctor, uite care-i treaba, dumnealui e în cunoştinţă cu cineva care l-a trimis cu ceva…, nişte…
─ Nişte?
─ Nişte… filme, zice.
─ Ce filme?
─ Filme. Nu ştiţi cum se fac filme? Cu telefonul!
─ Şi de ce m-ar interesa pe mine?
─ De ce? De ce? Cum de ce? Fiindcă jucaţi în ele.
─ Cum?
─ Nu singur. Cu o persoană care zice…
─ Ce persoană, dom’le? Spune lămurit, n-o mai îmbrobodi ca pe…
─ Do’ doctor, nu vă inervaţi că-i treabă cu cârlig.
─ Adică?
Adică… persoana e… femeie.
─ Femeie?
─ Mă rog, fată, astea de mici e femeie.
─ Domnule, spune lămurit ce vrei.
─ Spun, do’ doctor, spun, nu vreau eu, nu vrea nici dânsul, care nu vă cunoaşte; vrea cineva care vă cunoaşte, da’ dumneavoastră nu-l cunoaşteţi.
─ Domnule, ce e toată aiureala asta? Ce vrea persoana?
─ Bani. Asta vrea. Bani mulţi. D-aia ne-a trimes.
─ Bani? Pentru ce?
─ Nu vă spusei? Pentru filme, dom’ doctor…
─ Ce filme, domnule?
─ Nu vă spusei ? Filme în care sunteţi cu o persoană de genul femeie care…
─ Să văd…
*
(recuperatorii îi injectează somnifere, halucinogene; un camion de firmă, hamali în uniformă cu ecuson în piept cară de la etajul trei mobila din apartamentul nr. 42; vecinii ies pe scară).
─ Ce se întâmplă?
─ Domnul doctor se mută la ţară. Vinde apartamentul.
─ Nu ne-a spus nimic.
─ Are afişul pe uşă:
Vând apartament 2 camere, cu numeroase
îmbunătăţiri, preţ negociabil.
Tel 02308181
Andra e plecată la faza pe ţară a olimpiadei la engleză.
Jan, cu Ciombe în braţe, rătăceşte pe la marginea oraşului căutând-o pe Andra. E dus la spital.
Îl îngrijeşte Criss.
*
În comă: nu o recunoaşte pe Criss.
─ Dom’ doctor, sunt aici. Să vă schimbaţi. Aţi transpirat rău de tot. Înseamnă că vă faceţi bine. Aţi răcit complet. Aţi rătăcit toată noaptea numai în maiou!
Delirează: iartă-mă! Te rog, iartă-mă că te iubesc, dar este peste puterile mele, Andra, îţi promit să dispar în piramida iubirii ce ţi-am închinat-o. Visează scene senzuale în peisaj grec, egiptean; în deşert: de undeva, de departe, imposibil de precizat din ce direcţie aude o voce care i se pare cunoscută (Gogoneaţă?) nu înţelege ce-i strigă – ute-o, mă, boule…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu