copy protect

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Ghica ECOBICI, Cocktail de Brotăcei

Ghiţă (Gheorghe al lui Miluţ Gâneaţ din Gheboaia) a ieşit la pensie din miliţie cu grad de plutonier. Ta-su lucra prin curţile oamenilor pe mâncare şi băutură. Pe Ghiţă l-a făcut cu o creştină, fugită de la bărbat-su că avea auă fierte. Ghiţă a rămas repetent de trei ori într-a doua şi nu l-au mai dat la şcoală, l-au băgat ucenic la un cismar din Prevorochia; la armată a terminat primara şi a fost înscris la un curs scurt de furieri; după absolvire a fost angajat la regiment, comandantul folosindu-l ca ordonanţă la dispoziţia doamnei maior Carmina.


Ghiţă dormea în bucătărie: la şase şi un sfert îl trezea pe tovmaior, îl ajuta să se spele, să se-mbrace, să mănânce, timp în care era înjurat de zeci de ori în zeci de feluri şi, câteodată, răsplătit cu ce nu termina de mâncat do’ maior. Fiindcă Ghiţă încasa şuturi în cur şi bruftuieli fără să crâcnească, adică era băiat bun, nu lipsea niciodată de pe lista celor avansaţi în grad pentru serviciu de câine credincios; profită şi de relaţiile tovmaior care făcea liceul la fără frecvenţă: profesorii semnau tabelul după cum le cerea preşedintele comisiei, ştiut fiind că sarcina venea de sus, de la partid. Când maiorul Băsaru a fost detaşat lector la şcoala de la Dubeasca, pepinieră de lucrători sub acoperire, Ghiţă a fost înscris din oficiu fără să prezinte niciun act. Certificatul de absolvire a fost eliberat pe numele Gâneaţ Gheorghe, fiul lui Mieluţa şi al Iliuşcăi, născut în Gheboaia pe 13 februarie 1942, absolvent cu grad de sergent major.

Tovmaior i-a fost şi naş, însurându-l cu o verişoară rămasă fată mare până la patruzeci de ani.

Ghiţă a desferecat-o şi s-a trezit cu un băiat de două chile opt sute morfolit parcă ar fi ieşit din gura vacii. Ghiţă are loc rezervat în separeul de la Brotăcei, între 10 şi 20, interval în care nu s-a întâmplat să lipsească în ultimii cinci-şase ani. Scaunul cu spătar sculptat este o piesă Bidermaier pe care a săltat-o împreună cu un alt miliţian când l-au dus la beci pe proprietar, găsit mort a doua zi dimineaţa. Masa este improvizată din lăzi descheolate acoperite cu un blat gros desprins dintr-un dulap de bucătărie.

Ghiţă e nelipsit în timpul prânzului când Câcârică, patronul, îşi afumă muşterii cu cârnaţi prăjiţi, garnisiţi cu murături de sfeclă roşie şi hrean, preparate de el după o reţetă pe care n-o divulgă nimănui.

O altă specialitate a lui Câcârică este saramura de peşte, caras, scrumbie, cu hrincă (felie) de mămăligă rece perpelită pe plită; garnitura la acest fel o reprezentau ardeii iuţi muraţi, pe care unii drojdieri îi solicitau doar cu mămăligă friptă.

Pe peretele din dreapta, între ferestre, scrie cu vopsea maronie Az cu bani Mâne GRATIS. Dedesubt, o masă lungă de patru metri, lată de şaptezeci şi cinci, cu taburete, la care oricât de mare ar fi fost numărul clienţilor se găsea un loc şi pentru ultimul.

Câcârică a fost o vreme măcelar la abator unde s-a găsit cu o rudă, Bejan din Dobrăuţii Noi. Când văduva lui Orcic al lui Jigău a scos bufetul la vânzare, Câcârică s-a asociat cu Bejan şi l-au cumpărat. A rămas doar numele locaţiei: au refăcut zidăria, au construit, în spate, o bucătărie spaţioasă, două cămări, un depozit de băuturi.

Preluat de la vechiul local, drept cel mai vechi client, Ghiţă a devenit curând purtătorul de cuvânt al lui Dragomir Popăuţ, poreclit Câcârică, fiindcă erau greu de înţeles câcâielile scremute, însoţite de mărunţi stropi de salivă, prin care patronul îşi exprima opiniile de membru al partidului aflat la putere.

La sfârşit de săptămână, în fiecare vineri seara, înainte de şase, când Câcârică scoate două ceainice mari cu ţuică fiartă, dichisită cu esenţă de rubarbă, vine la Brotăcei don’ colonel Gherghinel Nicolaescu, poreclit Carcalete, fiind singurul client care nu bea ţuică şi comandă un cocteil. Câcârică are sub tejghea o sticlă cu capac înşurubat şi etichetă aurie pe care scrie cu litere roşii COCTAIL, în care scurge resturi din sticlele de coniac, lichior, sirop.

Carcalete n-a fost colonel: când se referea la fi-su Ariton, care lucra la securitate, îi zicea don’ colonelu, fiindcă nu ştia ce grad are. Mustăcind, lumea îi zicea şi tatălui don’ colonel, deşi toţi ştiau că Gherghinel Nicolaescu era turnător plătit; cocteilul nu-l plătea niciodată, ceea ce însemna pentru Câcârică un cec în alb: nimeni nu avea voie să-i încalce domeniul; muşterii puteau vorbi fără frică despre orice, împotriva oricui.

Gherghinel este agent electoral apatrid: schimbă macazul în funcţie de preopinent, numai în duielurile cu profesorul pensionar, votant la ţărănişti, Albureţ, are replici necruţătoare la orice argument al acestuia.

─ În vremea aia de o înjuri dumneata, dom’le Albureţ, lumea trăia mult mai bine: avea service, apartamente…

Albureţul preia ştafeta pe acelaşi ton.

─ Avea „fraţii Petrăuşi”, nechezol, zece litri de benzină pe lună, duminici cu soţ şi fără soţ, ulei, zahăr, pâine pe cartelă, lapte la coadă, de la zece seara la şase dimineaţa…

─ ’Ai, dom’le, că n-a muritără nimeni nici de foame, nici în puşcărie…

─ Şi bunicu’? Şi tata? Unde au murit? Pe „Titanic”?

─ De, dom’le Albureţu, se cheamă că au murit pe politică, adică ei i-a băgatără pe comunişti la ţuhaus şi când a venitără comuniştii la putere trebuia să-i bage în guvern?

Cine face, face-i-se!

După o pauză: ─ Da’ p’ăia de la 1907 tot comuniştii i-a împuşcat? Nu unşpe mii, nu o mie, nu o sută, nu zece, unu să fi fost! Or n-a împuşcatără niciunul?

─ Ţărăniştii n-au împuşcat!

─ Atunci, cine? Majestatea Sa? Nici Majestatea Sa¬?

Or Majestatea Sa nici n-a ştiut?

Nici de Griviţa n-a ştiut?

─ Domnule Gherginel, ţine-o aşa gaia maţu, că de trei ani numai asta toci la raţe.

─ Marele defect al nostru, al românilor, ştiţi care e?

─ Care?

─ Nu ştim să ne apreciem valorile! Asta e! V-o spun franci, pe faţă. La o sută de ani ne blagosloveşte Dumnezeu cu un geniu, mă rog, un om de valoare, ieşit din comun. Toate javrele se năpustesc, dă-i la mir, că a fost nomenclaturist, kaghebist, securisto-comunist; cum să nu fii mânjit, domnule Albureţ, dacă ne-am bălăcit toţi în aceeaşi troacă.

─ Nu chiar toţi.

─ Nu? Şi cine, mă rog, a rămas imaculat, floare albă de cireş, ca Fecioara Maria, cine?

─ Au fost şi disidenţi…

─ Să fim serioşi, dom’le, ce dracu’? Chestia asta cu disidenţii e bună de îmbrobodit adormiţii: am avut noi un Havel? Un Valesa? Un… Nu-ştiu-care… Povestea cu Beşu, Smiceanu, Silipescu, Ursu, Lupu, Găină, Băşină, a fost aşa o joacă de-a şoarecele şi pisica; băieţii care îi fila, le dădea telefon, dom’le Pinescu, vezi că azi maşina e parcată pe strada aia, ia-o pe ailaltă. I-au putrezit cuiva oasele în puşcărie?

─ Au mai putrezit…

─ Lasă, dom’ Albureţ, nu de ăia e vorba, de ăştilalţi… Le arăta pisica, că avea şi ei sarcină, nu putea să se facă că nu vede; păi, noi ştiam şi laptele care l-a supt de la mă-sa; dacă era să fie cum zice unu şi altu’, într-un ceas îi băgam pe toţi în butuci pentru o sută de ani, da’ ce era să-ţi pui mintea cu un ţufandache ud în izmene numai când auzea maşina…

─ Puţină decenţă, domnule Gherghinel, sunt oameni care…

─ De acord, dom’le Albureţ, dar ne-am luat cu vorba şi am uitat de unde plecasem. Ştiţi de ce batem noi pasul pe loc? Avem ambasadori de căcat, nişte hoaşte (masculine), care dospesc în zeama ouălor clocite, fără iniţiativă, fără, ce mai, fără snagă. Nu faci lobi cu labagii! Ambasadorul trebuie să fie om în putere, când nu mai poate, retrage-l, dă-i o pensie bună şi face şi el ce se pricepe, inginerie, cizmărie, profesor, măţar.

─ Şi până la ce vârstă zici mata că e-n putere?

─ Depinde. Unul e-n putere şi la şaptezeci, adică poate să reguleze, nu s-o mozolească pe una d’astea cu trei cercei în buric şi patru în clitoris; altu’ nu poate, nu e bun nici la treizeci!

─ În America, ştiţi cum e? Dacă eşti nambăoan eşti, şi nimeni nu-ţi zice kaghebist, scripto-comunist, mason-caţaon… D’aia e America unde e. Şi pentru noi asta e chestie de viaţă şi de moarte, nu e glumă, dacă vrem să fim unde e America! Dacă nu, suntem în rahat! Dom’le, Ceauşescu a avut tâmpeniile lui, nu zice nimeni, nu; cine n-are? Dar cel mai mare merit al lui ştiţi care a fost?

─ ?

─ A promovat oameni de valoare.

─ Bobu…

─ Staţi, dom’le, nu mameluci şi ciumpalaci! E vorba de cadrele noastre; dom’ Ceauşescu zicea, ai ratat o valoare, cu mine ai belit-o! N-a existat specialist de primă mână care să nu lucreze cu noi de pe băncile facultăţii. Câţi credeţi că ştie că mama lu’ dom’ primar a fost turnătoare.

─ Dumneavoastră de unde ştiţi?

─ Din sursa cea mai autorizată! Adică credeţi că ne plăteşte statu’ să jucăm bambilici şi leapşa pe cocoţate? N-are toate cadrele istoria la dosar? Oglindă! Cristal! Spusă de ei, de alţii, don’ Colonel n-are niciun dubiu.

─ Nu vă supăraţi, mi se pare că nu vorbim despre acelaşi domn’ Colonel.

─ E firesc, dom’le, că doar nu e unul singur, noi acuma ziceam de domnul colonel Pahonţu.

─ Care Pahonţu, dom’le? Eu ziceam de domnul colonel Florea.

─ Florea? Nu-l ştiu. S-ar putea ca fiecare să aibă colonelul lui.

─ ’Ai, dom’le, lasă-te de bancuri d’astea ofticoase! Adică jumate din ţară să fie colonei?! Dă-o-n pisdolul mă-sii de treabă, dom’le Albureţ, ce suntem ca în filme d’alea…? ’Ai, că mi-ai plăcut! Are dumnealui antene unde alţii de valoare nici nu îndrăzneşte să gândească.

─ Şi acesta zici dumneata că e om cinstit?

─ Aici nu e vorba de cinstite! De valoare înseamnă, adică ştie, dom’le, treburile, cotloanele, jocurile, culisele; trebuie să cunoşti toate dedesubturile, toate potlogăriile, aici nu faci pe cinstitu’ – asta ar însemna că patroană de bordel trebuie să fie o fecioară virgină! Aici trebuie să ştii cum devine chestia cu trestia, să treci prin ea, s-o stăpâneşti, s-o ţii bine în hăţuri, să n-o iei pe mirişte. O mai iei din când în când şi prin şanţ, e accidente, dar nici aşa să furi asfaltul şi să furi şi semnele de circulaţie ca să zici că şoseaua e pe unde mergi tu, pe arătură. Dom’le, când ai un om ca şefu, ce-mi mai umbli după potcoave de cai morţi? Ce te mai codeşti şi-mi faci fasoane? Pune-l preşedinte, dom’le, şi ai scăpat de grijă, ai terminat cu conrupţia, cu sănătatea, cu şomajul, cu evaziunea, cu, mă rog, toate nenorocirile alea. A auzit cineva de şefu că ar fi făcut ilegalităţi cu case, cu terenuri, contrabandă, că ar fi vândut flota?

N-aţi auzit fiindcă e omu’ legii, n-a călcat-o nici pentru doamna Arabela (şi putea s-o facă merci-bonjur); când l-a rugat într-o chestie, i-a zis, dacă legea nu permite, eu nu pot să-mi pun în joc demnitatea; om deosebit, cu totul şi cu totul deosebit în comparaţie cu toţi rechinii şi papagalii; are ştofă, dom’le! Şi mai e ceva, după mine ceva esenţi-a-a-a-al!

─ ?

─ N-o să ghiceşti. E… bucureştean, dom’le, bucureştean d’ai noştri, bucureştean sadea. Am avut noi preşedinte bucureştean? Unu’i din Olteniţa, altul din Basarabia, ăsta din Coţăieştii din Vale, celălalt, din Scorniceşti, Cuza, din Ruginoasa…

─ Din Brăila.

─ Fugi, dom’le, d’aici cu Brăila, aia e dacă nu ştiţi istorie..

─ Regii, din Germania…

─ Din Austria.

─ Ei, asta-i bună!

─ Bă, bulangiilor, zice Aurică, voi, bucureştenii, vă daţi de deştepţi, de şmecheri, da’ politica o facem noi, provincialii!

─ Eu am citit că dom’ Petrescu e din Petreştii Ceauseaschii.

─ Dacă frecventezi excrementele ălora de la Independentul, ce să-ţi fac? Nu ştiu ce să mai născocească, că nu-i bagă în seamă, le-a retras toate sponsorizările. Zice, mă Gherghinele, mă, câte zile voi mai avea de trăit, eu nu mă mai apropii de haznaua ălora care înjură revoluţia că n-a făcut-o ei; că dacă era să aşteptăm după ei, eram şi azi în căcat. Şi ei, şi noi!

─ Vreţi să spuneţi că sunteţi de acord cu ce s-a întâmplat acolo, la Intercontinental?

─ Mai făcusem noi, dom’le Albureţ, o revoluţie să ştim cum se poate răsuci treburile? Dacă venea unu cu o mitralieră numai zece minute, ce zece? Cinci! Trei! Nu mai pupam noi nicio revoluţie! O duceam în tomberoane la creamtoriu! Ce s-a întâmplat după? Ce se întâmplă oriunde şi oricând, de sute şi mii de ani, unde e înghesuială, nasulie… Ştiţi dumneavoastră domnule Albureţ o revoluţie… paşnică? fără vărsare de sânge nevinovat?

─ Cum să nu!

─ Dă-mi voie să nu te cred, chiar dacă-mi placi! Nici aia, cea mai mare dintre toate revoluţiile, aia a lui Christos, n-a fost cum zici matale. Numai că eu voiam să zic de doamna Arabela, ce femeie cumsecade, cum intram pe uşă nu mă întreba dacă beam cafeaua, îi zicea Luminiţei, a venit domnul Gherghinel, fă-i mai tare; era pe vremea nechezolului, la dânşii găseai întotdeauna o cafea din prima calitate, se imprima mirosul în haine, mă lua mama la zor că am fost la restaurant, numai acolo mai găseai o cafea-cafea, iar ai fost la curva aia? Domnul preşedinte Petrescu are, desigur, planuri mari; mi-a zis, într-o zi, dacă ne merge bine, la anul pe vremea asta, i-am ras pe toţi; era cam euforic, ceea ce i se întâmplă foarte rar, dar am stat şi m-am gândit, de ce „pe vremea asta”? Şi ce credeţi că am descoperit?

─ Ce?

─ La anul „pe vremea asta” sunt alegerile.

─ Şi?

─ Dacă la precedentele domnul Petrescu a refuzat să fie senator la liberali, acum urmează ce?

─ Ce?

─ Cum ce, dom’le, nu v-am reţinut numele.

─ Barbacurci.

─ Preşedenţia, domnule, asta urmează. Vă daţi seama ce ar însemna să ai un preşedinte ca domnul Petrescu? Intrăm în Europa ca în brânză, cu politica pe care o ştie dumnealui, îi ciuruim; nu ştiu ce politică face, dar dacă pune de un partid, câştigă din primul tur, la diferenţă de douăzeci de procente la sută, pe puţin, domnule… Parpaciuci.

─ Barbacurci.

─ Ce contracandidaţi poate să aibă? Pufu Temăzescu? S-au compromis, nu mai au credit. Cine să-i stea în faţă? Ciocboc? Troscpleosc? Bondar? Bărzăune? Electoratul vrea feţe noi, suflu nou, care nu suflă şi în iaurt. Nu vezi că peste tot în lume dinozaurii pierd teren, sunt duşi la muzeu, vin oameni din noile generaţii, altă educaţie, alte perspective. Nu vezi că dintre cei vechi n-ai pe cine miza? Ştii ce vocabular are don’ Petrescu? Nici ăia de zice că e profesori, nu-ştiu-pe-unde, n-are, dom’le, te pune jos dintr-o frază, la el nu merge cu bancuri, glumiţe, vrăjeală, descântece. Dom’le, te ia la un’şpe metri, indiferent cine-i fi; vrea argumente, nu gargară; n-ai argumente, du-te, dom’le, şi plimbă lămâia, nu-mi freca mie menta acilea, că n-am timp de pierdut – tai-miz-mani!

Când a zis că e albă, că e neagră, poa’ să ningă, să plouă, e albă, e neagră, n-o dă cotită, nu te plimbă de la Iafa la Caiafa – că s-a interpretat greşit…, că am vrut să zic… dar… Nu, dom’le, am zis şi e cum am zis, nu stăm acu să despicăm firul în patru, în patruzeci şi patru sau nu ştiu câte!

Şi dac’ o mai fi vreun Ispas sau Popescu-Trenchea-Flenchea, un sfanţ perechea, unde mai găseşti o figură impozantă ca a domnului preşedinte Petrescu? Cu unul ca dumnealui nu ţi-e ruşine să ieşi în lume ca cu ţăcălia sau meşa ăstora; nici cocârjat ca Sancho Panza, nici bulbucat ca Pinocchio ăsta! Bine făcut, statură atletică, grizonat, cu mustaţă de actor de Hollyood, la peste patruzeci, hai cincizeci şi unu, şi doi, acolo, nu mai mult. Nu ştiu dacă aţi observat, are ceva din Bush…

─ Din Bush?

─ Din Bush-senior, doamnă Englatina. Când te priveşte intri în pantofi până la brâu, nu mai vorbesc de engleza lui, de englez sadea, nu de… ză fârleişân! Dom’le, era singurul director de institut căruia nu-i tremura izmenele în faţa lui Ceauşescu. La o întâlnire la ce-ce, şefu’ a criticat institutele de cercetări că nu se autofinanţează. Don’ Petrescu i-a tăiat macaroana pe loc – tovarăşe secretar general, să nu generalizăm totuşi, institutul nostru aduce la buget din contractări cu instituţii similare din străinătate, peste treizeci de milioane…, şi, după o pauză, de mare maestru, de dolari! L-a băgat în găleată pe Ceauşescu! Arătaţi-mi mie unu capabil să-i stea în faţă! Cine? Ciumpalacu? Jigodescu?

Ne râde curcile, dom’le Aluperju…

─ Albureţu.

─ Scuzemoa. Nu-l ştii pe ăsta, Aluperju?

─ Nu.

─ Cum se poate? Doar a fost primar…



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu