Dacă lui Nicolae Manolescu, preşedintele U.S., i-ar mai sta mintea astăzi la literatură, ori ar fi să o ia de la început cu cronica literară, domnia sa ar scrie, cum nu ezita să declare sus şi tare în urmă cu ceva vreme, ca dragul nostru Dan C. Mihăilescu, omul care pe orice vreme aduce cartea la televizor, şi – ca un prestidigitator – face din ea cel mai neaşteptat pretext pentru a-şi patenta giumbuşlucurile. Formula? A vorbi cu haz şi a amesteca bine logoreicile “aprecieri critice de valoare” cu sfânta publicitate care acum, când totul e comercial, nu are cum să nu dea obligatoriu bine chiar şi în acest domeniu. Asta se cheamă, care va să zică, vorba dumnealui, să faci cu succes literatura accesibilă, cam aşa cum înţelege, de pildă, după părerea mea, Băsescu învăţământul preşcolar şi vânzătorul de salată (voba autorului Istoriei critice a literaturii…) pe Haidegger. Una peste alta, dacă Dan C. Mihăilescu s-ar alege din afacerea asta, precum eroul unui roman de Philip Roth, şi cu alinarea energiilor libidinale totul ar fi chiar perfect, însă valahului, se pare, nici prin gând nu-i trece aşa ceva, asa încât totul trebuie privit ca o pură chestiune de ”viaţă literară”, adică de polemică, bârfe, ofuri şi invidii... Născut într-una din mahalalele bucureşteane, în 1953 (după decesul lui Stalin !), fermecătorul bâlbâit Dan C. Mihăilescu este ceea ce se cheamă cu o vorbă dragă domniei sale un scriitornic. Un tip de literat ce pare să fi depăşit complexul unui doctorat în Caragiale ratat, un curios şi un nărăvit al literei cu anluminura de fosfor, interesat deopotrivă de “istorii”, vechituri şi arhive, de bibliofilie şi toate mirosurile noutăţilor de pe tarabă, un uricar desuet şi modern cu călimările pline cu preţiozităţi, cancanuri şi năzdrăvănii, nu mai puţin un primitiv sagace şi un rafinat incomod cu idei iuţi şi belalii… Nemailungind vorba, un spirit independent şi fugace, niciodată fixat temeinic de vreo şcoală sau platformă literară, de vreun maestru sau realizare etetică ieşită din comun… Scriitorului îi sunt dragi – cât de îndreptăţit! – şi Eminescu (Despre omul din scrisori. Mihai Eminescu, 2009 ; Perspective eminesciene, 1982) şi Blaga (Dramaturgia lui Blaga, 1984) şi menu-urile şi cărţile de bucate (Carte de bucate, 1984), şi provocările poeziei (Întrebările poeziei, 1989), tot aşa, pot zice, precum spiritual îi repugnă fanatismele de dreapta sau de stânga asupra cărora zăboveşte mai curând pentru a le cerceta (Stângăcii de dreapta, 1999; Îndreptări de stânga, 2005) dintr-o perspectivă multiculturalistă. Recunoscând că priză pentru exotism, sexualism şi excentric a încetat să mai facă, iar literatura, în genere, îi spune de la o vreme tot mai puţin (“tot mai multe pagini şi cărţi ţi se par deja citite”), epuizat de critica de întâmpinare (Literatura română în postceauşism – 3 volume ! ¬– ), scriitorul tânjeşte după eseistica subiectivă (Scrieri de plăcere, 2004) şi după merchezul bucoavnei ingenioase în stare să atâţe preţuirea cititorului faţă de “bufonul autor”. Foarte atent privind lucrurile, Dan C. Mihăilescu abandonează de ceva vreme esteticul pur, captivat tot mai serios de “incifrările, aluzivul, apetitul pentru simbologie, mister şi moralism”. El consideră îndreptăţit – şi are întrutotul dreptate! – că a plătit suficient tribut literaturii contemporane şi criticii de întâmpinare pentru a-şi permite să se întoarcă, cum promite, la textele scrise pur şi simplu din plăcere.
Nu ştiu dacă Oare chiar m-am întors de la Athos? (Ed. Humanitas, 2011), ultima lucrare publicată recent de Dan C. Mihăilescu inaugurează seria unor atari cărţi. Textul este cu adevărat unul aparte (foarte special), iar ca act deliberat îl putem pune, în ordine evenimenţială, până la un punct, mai mult pe seama întâmplării pure. Imediat după Paştele din 2011, cronicarul bucureştean este invitat (ce noroc!), prin intermediul prietenului Costion Nicolescu, de către un grup de pictori afiliaţi mişcării spirituale “Prolog” (Constantin Flondor, Horea Paştina, Mihai Sârbulescu, Mircea Oliv, Ionuţ Totu, Andrei Rosetti, Sorin Scurtulescu, Nicolae Badiu, George Mircea, Cristian Diţoiu, mai toţi fascinaţi “de Rubliov şi Van Gogh, de Teofan Cretanul, Klee şi Mondrian, de Leonardo, Fra Angelico, erminiile – interpretările, n.n – bizantine şi impresionism”) să-i însoţească într-o călătorie la Muntele Athos, cu singura responsabilitate de a ţine la zi un jurnal de campanie… Fără să stea prea mult pe gânduri (sub povara unei datorii morale “pe viaţă” faţă de arhiepiscopul Andrei Andreicuţ (!), cum pare a sugera, – vezi episodul maslului ţinut pentru scriitor de grupul spiritual “Prolog în noaptea dinaintea operaţiei pe cord deschis din iunie 2005, pag. 17), “inconştient”-ul D.C.M. acceptă învitaţia. Dar de-abia la plecare şi deja în drum spre Muntele Sfânt, scriitorul realizează în sfârşit incompatibilitatea de ordin moral şi spiritual în care se află, notând totuşi, mai mult îngrijorat, decât speriat şi decis să curme răul de la rădăcină: ”Să aduci în îngereasca împărăţie a Răbdării, Ascultării şi Isichiei un năbădăios atlet al neliniştii, hedonismului şi insubordonării, ca mine, apoi asta va să zică un sadomasochism demn de cele mai perverse scenarii ale nesupunerii cu agendă protestantă!”. O natură curioasă şi rigorile meseriei de cronicar, evident, îl determină pe scriitor să facă “ignorantului păgân” scrie el, o rapidă “alfabetizare pe vapor”, citind la repezeală în acest sens Mont Athos. Guide illustrée des vingt monastères, 2006, de Sotiris Kadas. “Cel muncit de draci şi lucrat de îngeri” află astfel că întemeitorul Marei Lavre (963) a fost Sfântul Athanasie, duhovnicul împăratului Nichifor Focas, şi tot aşa că invaziile cavalerilor francezi de mai târziu urmăreau convertirea călugărilor ortodocşi la catolicism. Ajuns la momentul căderii Constantinopolului, responsabilul cu jurnalul de campanie al grupului spiritual înregistrează cu mândrie părerea învăţaţilor străini despre rolul ‹‹prinţilor moldovlahi din ţările dunărene›› la Athos, dar şi consideraţiile de natură a-l întrista “despre marea tulburare a vieţii haghiorite în urma insurecţiei ‹‹eteriste›› din 1821”. Pe fundalul poveştii avatarurilor supravieţuirii de-a lungul vremii a comunităţii isihaste de la Muntele Sfânt, scriitorul nu pierde ocazia să se arate uimit de actuala desfăşurare de forţe a ortodoxiei “între Atena, Moscova, Bucureşti, Kiev, Belgrad, Sofia, cu ochii către Roma şi Ierusalim, tot aşa cum eram (şi sunt) subtil şi amarnic filoxerat dinspre cutare ori cutare parte a lumii creştin-bucureştene privind ‹‹periculosul exces de grecime››, ‹‹nevoia profundă de Moscova, în dauna occidentalizării frivole››, primejdia ‹‹fundamentalismului şi izolaţionismului athonit››. (…) “Toate-n paralel cu ‹‹necesitatea ecumenismului creştin, singurul capabil să ţină piept diabolicului aliaj de islamism, ateism occidental, new-age-ism, fervoare eretizantă şi secularizare mai mult sau mai puţin amiabilă›› prin care Europa se condamnă sinucigaş-voios la autodisoluţie religios-morală şi, în consecinţă, politico-geografică”. Versatilului bucureştean nu-i trebuie prea mult să înţeleagă “atât de necesara coregrafie duhovnicească a Bucureştilor (s.n.) între Moscova, Atena şi Vatican, ceea ce reclamă efectiv, recunoaşte el, talente de funanbul. Adică un subtil, fin dozaj de conservatorism şi adaptabilitate, de trăinicie tradiţională şi disponibilitate ecumenic-dialogală”. Invelit ca într-o gogoaşă protectoare de un hedonism de sexagener “marcat de ‹‹sentimentul turistic al existenţei››, panteist, flecar, hachiţos, vanitos, coleric, egocentrat infantil, insubordonabil şi imprevizibil”, mult mai pregătit, aşadar, pentru a înţelege iţele marilor politikii ale Bisericii, decât dispus să trăiască efectiv o autentică experienţă spirituală, în supunere duhovnicească, umilinţă, smerenie şi ascultare, D.C.M. se hotărăşte să joace până la capăt – fără să recunoacă verde vreodată – rolul oii rătăcite de turmă.
Deşi în adolescenţă a ezitat între facultatea de filologie şi cea de teologie, către care l-ar fi îndreptăţit anumite antecedente, precum criza mistică prin care a trecut pe la 16-20 de ani când făcuse cunoştinţă, fără cine ştie ce discernământ, deopotrivă, cu Biblia, scrierile Sf. Maxim Mărturisitorul, Pascal, Sfântul Ioan al Crucii, Tereza de Avila, dar şi cu ale lui Heidegger, Evola, Guénon, plus Claudel, Rilke, Péguy etc. etc., la Karakalu – “de furie”, după un drum cu hârtoape – vajnicul cronicar refuză să intre în mânăstire, ba, mai mult, ar da şi cu piciorul în toate… Pe 3 mai, în fine, asistă pentru prima dată la o liturghie, el un egocentrat infantil care odată îi mărturisise părintelui Iustin Marchiş cu câtă bucurie gustă mai curând extazele senzorial-panteice decât slujba creştină. Ca un hoţ prins asupra faptului, vajnicul cronicar iese în fugă din biserică după ce primeşte nu şe ştie cum prima împărtăşanie după cea de la nuntă. “M-am spovedit şi împărtăşit de două ori în viaţă: în clasa I (când, la Denii, mi-am lovit crunt scăfârlia de colţul mesei şi am jurat că e ultima oară când mă mai prinde bunică-mea-n buserică), apoi la 22 de ani, înainte de nuntă, la mânăstirea Antim, în luna mai 1976, când am avut un dialog ameţitor cu părintele Sofian Boghiu. Iar a treia oară acum, la schitul Prodromu, luat ca din oală, aproape în chingi, cu toţi dracii din mine, şi supus uneri năpraznice limpeziri de sine cu anafură şi agheasmă”. În neobişnuitul pelerinaj, pentru el, mai peste tot, Mihăilescu se simte imponderabil şi inutil, ca şi cum toată lumea ar unelti din pricini obscure împotriva sa. Oricât ar încerca, nu poate să priceapă de ce în arhondărie, la Athos, la parter, poţi să-ţi încarci telefonul mobil, pe când sus, pelerinii cu toţii stau la lumina lămpii cu gaz. Într-o dimineaţă, trezit brutal din somn de unul dintre colegii de cameră care-şi trage cutremurător nasul, scriitorul se surprinde vizitat de-a dreptul de porniri asasine. La slujba de la Prodomu, acelaşi coleric Mihăilescu e literalmente la un pas să se încaiere în biserică cu un “hapsân sexagenar, o sârmă vioaie de grecotei cu mustaţă, vânos încordat” care-i atrage serios atenţia că nu-şi ţine cum trebuie mâinile. Cu sentimentul groaznic al îndărătniciei de a rămâne în picioare în timp ce toţi ceilalţi îngenunche, cronicarului pelerin i se pare mai cinstit, după propria-spusă, să-şi dezvăluie “necredinţa doritoare de har” decât să se prăbuşească fariseic pe podea, “mimând habotnicia”. La fel, din faţa icoanelor, în preajma cărora toţi îşi aşteaptă rândul la închinat, lui i se pare mult mai firesc să adopte libertatea autenticităţii celui care fuge de orice prefăcătorie. În trapeză, mereu neîndestulat şi gata să bată obrazul oricui ar fi încercat să atenteze la hrana frugală a celuilalt, gurmandul cronicar literar al Pro Tv-ului se surprinde năpădit de amintirile “subtilelor umilinţe de la mesele postdecembriste de la ambasada Frantei. De Quatorze Juillet 1992, 1993, 1994, 1995, apoi la variate sindrofii cu Andrei Pleşu, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu, decoraţi de statul francez (…) am tot avut ocazia să-mi probozesc apetitul fără saţiu al gurmandului de mahala în contradicţie cu rafinamentele gurmeţilor atitraţi (…) La mesele ambasadorice, am suferit ca un câine când tot ce îmi plăcea mi se lua (s.a.)”. “Exact aşa am plecat acum de la trapeză. Extrem de puţin înghiţit, dar săţios şi, presupun gândit ca fiind perfect sănătos. Mici extaze gen Verrasilles, ai zice: câţiva cartofi prăjiţi, o lingură de linte şi-un pumn de măsline. Plus o jumătate de caisă-compot, trei degete de vin, apă, o linguriţă de colivă şi anafură”.
“Pelerinajul” lui Dan C. Mihăilescu la Muntele Athos nu are nimic din ceea ce se cheamă o experienţă spirituală şi cu atât mai puţin dimensiunile ori liniile de forţă ale unei convertiri. Excursia turistică de vacanţă a cronicarului şi criticului literar la Athos e doar încă un prilej pentru ca el să ne vorbească ţanţoş şi trufaş despre monstrul ori sfântul din sine (situat, fireşte, în afara Bisericii canonice), punând încă o ţuşă groasă la portretul plin de pitoresc al unui personaj balcanic amintind, ca atitudine măcar, şi poate ca exultanţă pretenţioasă şi gongorică a expresiei lingvistice pe care o foloseşte, de un Mişu Văcărescu, alias Claymoor, controversatul şi pitorescul cronicar al vieţii mondene bucureştene de la L’Indépendence Roumaine. Scrisă mai curând fără strălucire, cu lungi citate din Et in Athos ego de Costion Nicolescu, din păcate, Oare chiar m-am întors de la Athos, aşa cum nu reuşeşte să releve mai nimic din experienţa spirituală, îmi imaginez, fertilă, atât artistic cât şi în plan uman a grupului de pictori ai Prologului, tot astfel rămâne destul de fadă şi în privinţa revelării eventuale a magnetismului Muntelui Sfânt, ori privind măcar noutatea informaţiilor la zi despre viaţa celui mai ilustru centru de viaţă monahală ortodoxă. Pentru hachiţosul Dan C. Mihăilescu până şi “localnici, laicii, fie în port sau în biserică, fie la trapeză ori pe aleile mănăstirilor şi schiturilor, sunt cât se poate de aţoşi, suspicioşi, alterofobi, pungaşi, înfipţi şi vanitoşi, oricând gata să te ciupească la portofel şi să te excludă de peste tot”. Cu toate acestea, ici şi colo, în text scot capul şi înviorează întregul mici oaze de viaţă precum descrierea unui pâlc de arbori şi flori dintr-o grădină, sau profilul unui colţ de cer atârnând deasupra unui petec de mare. Scriitor livresc, cronicarul pare să-şi fi pierdut, dacă l-a avut cândva, simţul peisagistic ceea ce nu-l împiedică să fie poate un inspirit colecţionar de astfel de realizări ale unora dintre prietenii săi artişti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu