copy protect

vineri, 1 martie 2013

Cică nişte cronicari: Ştefan Ion GHILIMESCU – Mircea Eliade în Sanatoriul de la Moroieni



Întâmplarea a făcut să fiu la începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut martorul frământărilor, aş spune crâncene, prin care trecea reputatul profesor Alexandru Ciorănescu, un om de peste optzeci de ani, ce revenise în România nu atât pentru a revendica pentru sine ceva de natură materială – altminteri, în mod discret, şi-a lăsat casa părintească de la Moroieni comunităţii locale şi Muzeului Naţional al Literaturii Române, iar o parte din averea spirituală, cât a putut fi ea cărată de Domnia Sa din Santa Cruz de Tenerife în bagajele cu care avea voie să călătorească în avion, Academiei Române (care, iată, deloc impresionată, se vede treaba, de acest gest profund patriotic şi omenesc, nu s-a gândit o clipă atunci să recupereze şi preţioasa bibliotecă a savantului enciclopedist) –, cât pentru a-şi scrie memoriile… Domnia Sa a făcut în acei ani, şi l-am însoţit uneori, nenumărate drumuri prin diverse locuri pe care nu le mai văzuse de peste patruzeci de ani, pentru a-şi aduce aminte de oamenii, de faptele lor şi evenimentele pe care le trăise în copilărie şi adolescenţă în România şi zăceau la acea vreme încă zăvorâte în tainiţele excepţionalei şi atât de încercatei sale memorii. Timpul nerăbdător l-a obligat nemilos să le scrie în fugă, iar un destin potrivnic a aranjat în aşa fel lucrurile încât volumul al doilea, încredinţat spre tipărire fostei Edituri a Fundaţiei Culturale Române, să fie, numai Dumnezeu ştie cum, pierdut de instituţia cu pricina, dosit poate, furat, distrus! Mi-amintesc acum, cu bogatele Memorii ale lui Mircea Eliade în faţă, că Alexandru Ciorănescu, care, după spusa Domniei Sale, n-a ţinut niciodată un Jurnal, îşi lua atunci febril notiţe pe nişte file într-un notes modest, urme materiale aproape sibilinice pentru mine, şi totuşi vii, ale palpitului  trăirii şi retrăirii la cea  mai înaltă tensiune a unor fragmente recesive de viaţă, care mă fascinau pur şi simplu şi care aflu că au ajuns, ce noroc totuşi (!), în posesia diriguitorilor spanioli ai  impozantei instituţii moderne care poartă, în semn de omagiu peste timp, numele savantului umanist, în capitala Arhipelagului canarian, Biblioteca Insular “Alejandro Cioranescu”.
Cele două volume de Memorii ale lui Mircea Eliade, îngrijite de Mircea Handoca şi însumând aproape 600 de pagini – Editura Humanitas 1991 – au în spate, la rându-le, peste 10.000 de pagini scrise cu îndărătnicie, exclusiv în româneşte, redactate sub această formă, în diferite locuri şi perioade al vieţii savantului, publicate într-o primă ediţie, într-un singur volum, la Madrid, sub titlul de Amintiri (1966), apoi, cu titlul de Memoire I şi II la Galimard, în 1980. Ca şi pe Mircea Handoca, devotatul, harnicul şi extrem de calificatul îngrijitor al întregii opere a lui Mircea Eliade, mă mişcă profund, amintindu-mi nesmintit starea febrilă pe care o trăia în anii nouăzeci Alexandru Ciorănescu, scriindu-şi, aş zice, din mers, amintirile, frământarea necurmată, care se simte în fiecare rând al Memoriilor lui Eliade, scriitor niciodată mulţumit pe cât se pare de forma ori tehnica de ordonare scriitoricească a imensului material purtat la vale de fluvial amintirii. Personal, cred însă că a ales bine să îl organizeze după un strict criteriu cronologic, singurul care oferă probabil cele mai multe şanse cititorului de astăzi să înţeleagă tot dramatismul stării de spirit a unei epoci şi avatarurile ideologice ale unei generaţii.
În Amintirile fără memorie ale lui Alexandru Ciorănescu (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995), fiindcă la ele mă refeream când vorbeam despre teribila dramă (încă una!) pe care a trăit-o domnia sa la apusul vieţii, Mircea Eliade, coleg la Spiru Haret, însă mai mare de ani, e amintit pentru prima dată graţie fascinatei biblioteci pe care o poseda “în turnul lui de fildeş, o chiţimie care semăna cu un porumbar”, de fapt, cum notează Eliade înşuşi, o biată mansardă care adăpostea – cei drept – “cărţi rare şi inexistente în biblioteci” din care viitorul comparatist e lăsat să se folosească, ca dovadă de prietenie şi de încredere. Nu ştiu dacă în contrapartidă Mircea Eliade a fost învitat să viziteze şi a călcat vreodată în casa Ciorăneştilor de la Moroieni. Dar în aceste locuri din nordul Dâmboviţei, situate la circa 20 de km. de Sinaia, destinul l-a purtat fără să vrea totuşi, ocrotindu-l şi poate, efectiv,  salvându-l providenţial de la moarte în cele mai umbrite şi rele clipe ale vieţii sale.
Suspectat de simpatii legionare, sub regimul dictatorial întronat de Carol al II-lea după algerile din 1937, în 14 iulie 1938, Eliade este arestat şi, după două săptămâni de reţinere la sediul Siguranţei Statului de la Malmeison, în august, este transferat într-un lagăr provizoriu, la Miercurea Ciuc, unde se afla internat, printre alţii, şi profesorul Nae Ionescu. Nu e cazul să  fac aici consideraţii asupra îndreptăţirii reţinerii sau vinovăţiei tânărului intelectual care pentru “a fi iertat” de regim ar fi trebuit să dea la repezeală o declaraţie de desolidarizare de mişcarea legionară; cert este că, potrivit propriei mărturisiri încredinţate Memoriilor, nu a făcut­-o, întrucât “mi s-a părut de neconceput să mă desolidarizez de generaţia mea în plină prigoană, când oamenii erau urmăriţi şi persecutaţi fără vină (vol. II, op. cit, pag. 28)”. În curând, prin septembrie, descoperind o cămăruţă goală, părăsită de un tuberculos internat în spital, cu destule precauţii, Mircea Eliade începe să scrie un roman, dar condiţiile insalubre în care e nevoit să lucreze în lagăr îl îmbolnăvesc rapid. “Curând am început să tuşesc: o tuse seacă şi continuă, care a sfârşit prin a nelinişti pe tovarăşii mei de cameră”. Se punea, datorită deselor homeoptizii, problema internării într-un spiatal şi, profitând de situaţie, generalul N.M. Condeescu (pe atunci preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români şi unul dintre bunii prieteni mai vârstnici ai lui Eliade) reuşeşte să-l convingă pe Armand Călinescu să-l interneze în Sanatoriul Moroieni. Pe 25 octombrie, scriitorul părăseşte lagărul, sub privirile sentimentale ale celorlati deţinuţi (“o parte din ei aveau să fie trimişi în lagărul de la Vaslui”, iar “zece luni mai târziu, cam două treimi din ei aveau să fie executaţi, la Ciuc şi la Vaslui, op. cit. pag. 36”). De la Predeal, unde însoţoit de garda militară ajunge cu trenul, o maşină “ne-a dus până la sanatoriul de la Moroieni. Am ajuns la căderea nopţii, după vereun ceas de drum prin pădure. Sanatoriul scânteia de departe, parcă ar fi fost un palace scăldat de lumini (s.n.).
Nu-mi venea să cred ochilor când am descoperit că aveam o cameră mare, cu baie, cu terasă şi alături un antreu, în care trebuia să doarmă – şi să mă păzească – un plutonier de jandarmi din Sinaia. Era ultima cameră la etajul IV, la capătul din dreapta, aleasă anume ca să împiedice o eventuală încercare de evadare. De la fereastră nu vedeam decât pădurea, iar foarte sus, şi, mi se părea, aproape, Piatra Craiului, aşa cum nu o văzusem niciodată, albă de zăpadă”.
Construit între 1936-1938, la o altitiudine de peste 1000 de metri, în inima Parcului Natural Bucegi, destul de aproape de Sinaia, cu acces, astăzi, de pe drumul forestier D.J. 714 ce se ramifică din D.N. 71A, Sanatoriul Moroieni, al doilea în Europa ca mărime, la acea dată, funcţiona de mai puţin de un an de zile şi, desigur, putea impresiona pe oricine, atât prin dotări, cât şi prin profesionalismul personalului medical înstruit în străinătate. În paranteză fie spus, Sanatoriul de la Moroieni a fost ridicat după planurile arhitectului italian A. Viecelli şi este opera celebrului doctor Ion Costinescu, ministru liberal al Sănătăţii şi Ocrotiroilor Sociale în mai multe rânduri, preşedinte al Crucii Roşii Române, fondator al Institutului de Igienă şi Sănătate Publică, de două ori primar al capitalei – mort, sub comunişti, în 1951, în Penitenciarul de la Sighet. Dacă în 23 decembrie 1933, adaug, rănit de legionarii care l-au ucis pe peronul Gării din Sinaia pe I.Gh. Duca, pe care îl însoţea, a reuşit de bine de rău să scape cu viaţă, din terifianta teminiţă comunistă celebrul edil şi om politic n-a mai izbutit să iasă viu…
Teatru de desfăşurare şi a acţiunii romanului premiat de Uniunea Scriiitorilor Comunişti din România – Biblioteca din Alexandria (1980) –, tramă plasată prin anii ’50-’60 ai secoolului trecut, după aproape 20 de ani de funcţionare a stabilimentului, în ochii prozatorului proletcultist Petre Sălcudeanu (odată pentru totdeauna discreditat ca scriitor nu numai datorită opţiunii politice, inculcată atât de vulgar în romanele Cântec muncitoresc, Strada Lux, etc. etc., dar şi ca om, de “povestea de pomină a şliţului” din vremea ministeriatului de la cultură din 1993), Sanatoriul…, în care el însuşi a petrecut câteva internări, mai era “o zidire în alb, cu balcoane despărţite unul de celălalt prin romburi de sticlă mată (dale Nevada, n.n.), cu acoperiş roşu, cărămiziu, aproape roz”, şi nicidecum vreun hidoas conglomerat din beton armat, dintre cele care construiau la normă comuniştii pentru  clasa muncitoare din România de după cel de al doilea război mondial... Pentru autorul narator care citise în cadrul Institutului “Maxim Gorki” de la Moscova, culmea!, Muntele magic (!!!), şi nu – dar cum ar fi fost oare  posibil? – Pavilionul Canceroşilor de Soljeniţîn, “întrega construcţie a clădirii de aici i se părea o copie fidelă a celei de la  Davos…”, “un loc, susţine ritos un personaj, pe calea ruşinoasei propagande ideologice inaugurate de politrucii tătucului Stalin şi ridicată la cel mai înalt nivel de “geniul din Carpaţi”, unde  lupta de clasă, datorită bolii, nu a încetat, ci, dimpotrivă, ea se ascute, căpătând – nu-i aşa? – noi şi noi forme! Brr! Puşchea pe limbă! Apage Satana!
Revenind la Memoriile lui Mircea Eliade, revigorat rapid, după ce află cu satisfacţie că nu era bolnav, în fond, cum se estimase, de tuberculoză, ci de o inflamaţie a pleurei, luăm act că în două săptămâni viitorul mare istoric al religiilor  încheie de scris  romanul bineştiut astăzi, început în lagăr, Nuntă în cer: o dublă poveste de dragoste de o rară frumuseţe şi puritate, un fel de cale regală de supremă redempţie a sufletului târât atât de barbar în noroi…
Inerentele frământări sufleteşti legate de starea în care se afla ţara şi, fireşte, de situaţia pe care tânărul intelectual a traversat-o dramatic în această perioadă, de  natură a-l costa chiar  viaţa, chestiuni de “amănunt” lăsate la o parte în textul post-factum al Memoriilor, din pudoare şi o incredibilă discreţie, transpar, în schimb, cu nebănuită forţă în scrisoarea adresată imediat după eliberare (10 noiembrie 1938) lui Constantin Rădulescu-Motru: “Nădăjduiesc că nu vă va supăra prea mult această scrisoare a unui bolnav, trimisă din patul Sanatoriului Moroeni. In lagărul Ciuc m-am îmbolnăvit de tuberculoză şi am fost trimis aici prin decizia Comisiei Medicale a Ministerului de Interne. De asemenea, am fost eliberat acum douăsprezece zile, semnând o hârtie prin care mă angajasem să nu fac politică. (Straniu! Mă întreb când am făcut vreodată politică – şi-mi amintesc că semnasem acum vreo şase luni o hârtie asemănătoare. Cu toate acestea, am fost ţinuit şaisprezece zile şi în realitate 14 – M.H.t. la Prefectură şi trei luni la Ciuc!)
Ce credeţi, mult stimate domnule professor, despre un tânăr ce se vede, la 31 de ani, nu numai lipsit de dreptul de a-şi câştiga exiteţta, în imposibilitatea de a munci – dar se vede bolnav de piept din cauza tratamentului şi a alimentaţiei la care a fost supus într-o temniţă, la care a fost osândit fără nici o vină şi fără nici o judecată?
Îmi amintesc scrisoarea pe care v-am trimis-o în luna iulie şi-mi amintesc răspunsul dumnneavoastră pe care l-am citit în ziua în care am fost arestat. De abia acum îmi dau seama cât eram atunci de fericit: sărac, hărţuit de poliţie, dar sănătos. Astăzi, mult stimate domnule profesor, sunt bolnav de tuberculoză. Şi de nervi. Munca tinereţii mele întregi a fost zădărnicită. Zadarnic am umblat în două continente, am citit biblioteci întregi şi am scris şaisprezece volume. Toate darurile pe care mi le-a dat Dumnezeu şi tot ce-am adăugat şi eu, prin munca mea, vor fi îngropate în pământ. Mă întreb ce blestem asupra generaţiei mele, ca ratarea să ne secere atât de timpurui şi cu atâta cruzime?” (apud Mircea Eliade, Corespondenţa, vol. III, R-Z, Ed. Humanitas, 2004). De altminteri, piesele dosarului de urmărire al scriitorului de către Siguranţa Statului, scoase la lumină de C.N.S.A.S. ne spun că numai un om liber şi fericit nu era în acel moment tânărul autor al Huliganilor. O anonimă adresată în 25 noiembrie 1938 Siguranţei, de pildă, (vezi C.N.S.A.S., Fond I (nformativ) 73552, vol.I, fila 353, preciza autoritătilor că în Sanatoriul de la Moroieni el ar scrie de zor Lagărul Morţii, un roman “în care descrie viaţa legionarilor din lagăre şi închisori”.
O apreciere de o luciditate necruţătoare asupra situaţiei dramatice din acel moment a României şi a intelectualităţii ei, aflate deopotrivă în pragul apocalipsei ce urma să se declanşeze foarte curând în ţară şi în toată Europa, o analiză, aşadar, dublată de o viziune clară asupra tipului de supravieţuire prin cultură, pe care cei mai buni fii ai acestei ţări, de altminteri, au adoptat-o şi cultivat-o în anii următori, va schiţa Mircea Eliade în vara lui 1939, după ce, într-o excursie prin Bucegi, vizitează pentru ultima oară Sanatoriul de la Moroieni. “În acea vară am urcat pe Bucegi, numai noi trei; Nina (Nicoleta Jeana Mareş, cu care se căsătorise în 1934, n.n.), Giza (fiica sa adoptivă, rezultată din căsătoria anterioară a Ninei, n.n.) şi cu mine. Nu înţeleg de ce nu am plecat cu un grup de prieteni, aşa cum făcusem de atâtea ori până atunci. Poate pentru că Nina voia cu orice preţ să ne oprim o zi, două la Sanatoriul Moroieni, ca să fiu examinat de doctorii care mă îngrijiseră în toamna trecută, Nu bănuiam atunci că urcam pentru ultima oară munţii Bucegi, de care mă îndrăgostisem din adolescenţă, şi de care îmi amintisem de atâtea ori în Himalaya, privind apusul soarelui pe fereastra hotelului din Darjeeling, plimbându-mă pe malurile stâncoase ale Gangelui, Rishikesh, sau urcând prin junglă spre Lakshmanjula (s.n.).
Am regăsit cu melancolie Sanatoriul de la Moroeni. M-au bucurat cel puţin rezultatele analizelor medicale: pleurita era aproape vindecată şi, sauf imprevu, nu risca să provoace o plurezie (…). Ne-am întors după o săptămână, arşi de soare, dar, cel puţin eu, fără euphoria cu care coboram altădată din Bucegi. Simţeam, cu toţii din jurul meu, că ciclul care începuse în 1918 sta să se încheie, poate de la o zi la alta. După acordul de la München şi anihilarea, în etape, a Cehoslovaciei, nimeni nu se mai îndoia de iminenţa celui de al doilea război mondial.
Pentru cei ce credeau, ca mine, că, cel puţin în acest secol, ţările mici nu-şi pot făuri singure istoria, problema principală era: cum am putea supravieţui, etnic şi spiritual, în cataclismul istoric care se pregătea. În ceea ce mă priveşte, îmi puneram toată nădejdea în iscusinţa cu care neamul românesc reuşise să reziste, în trecut, ‹‹terorii istoriei››. Dar de data aceasta era vorba nu numai de supravieţuirea tradiţiilor religioase şi spirituale ale poporului, ci şi de salvgardarea culturii pe care o creaseră, în ultimile două-trei secole, ‹‹elitele››, adică o mână de gâditori, învăţaţi, poeţi şi vizionari. Mă gândeam de pe atunci la ‹‹metodele de camuflare››, mai précis de ‹‹ocultare››, pe care le-ar putea pune în aplicare ‹‹elitele››, în cazul în care am fi condamnaţi să traversăm din nou, poate pentru câteva secole, întunericul evului mediu românesc. Nu eram pesimist , dar nu-mi făcusem prea multe iluzii. Mă convinsesem de mult că, în ‹‹Istorie››, neamul românesc este fără noroc. ‹‹Istoria›› nu-i îngăduise decât vreo 20 de ani de unitate naţională şi autonomie politică: 1918-1938. În acest răstimp multe lucruri bune se făcuseră în România, dar singurele creaţii de care eram sigur că vor supravieţui într-un cataclism erau cele de ordin spiritual. Numai ele ne puteau asigura identitatea etnică şi continuitatea culturală cu trecutul (s.n.)”.
Sanatoriul de pe Muntele Bucegi, un an mai târziu (1939), avea să vindece de ftizie şi o altă mare viitoare personalitate a exilului şi rezistenţei prin cultură, pe benjaminul familiei Ciorănescu, adică istoricul, politologul şi poetul George Ciorănescu, sau, cu “numele de la microfonul” din redacţia Postului de Radio “Europa Liberă”, Gheorghe Timofte. În chiar încipitul Paginilor de jurnal parizian (1949) – vezi Pagini de junal. Portrete. Amintiri, Ed. Institutului Cultural Român, 2003 – , plecând de la o scrisoare din ţară primită la Paris, din care află îngrozit că regimul democrat popular a făcut familiei rămase în ţară “bucuria” de a fi lăsată fără casa de la Moroieni, George Ciorănescu istoriseşte povestea ridicării acestui cuib de oamnei adevăraţi, la care el, aproape copil, avea misiunea de a supraveghea lucrările constructorului italian şi de a face fără restricţie plăţile pentru tot ceea ce acesta lucrase în timpul săptămânii. “Când zidurile ei erau încă umede, scrie mai la vale George Ciorănescu,  aici am început să tuşesc şi să febricitez în toamna anului ’39, când ftizia mea (s.n.) şi războiul mondial s-au declarat la o distanţă de o lună de zile. Cu câtă dragoste coboram ‹‹în vale›› (acasă, n.n.), de la Sanatoriu, duminicile în care căpătam liber, ca să mănânc şi să ascult muzică la radio”.
Aflat tot timpul în exil, sub o formă de partizanat ideologic sau de pură admiraţie cărturărească, lângă Mircea Eliade, preţuit în aceeaşi măsură şi de Alexandru Ciorănescu, la moartea savantului, în 1986, George Ciorănescu îi făcea marelui om de cultură un deosebit de sugestiv portret în versuri. “Cercetător al taliei de dincolo de mit/ Eşti zbuciumul din secol filtrat  de un ermit,/ La taine stai cu magi, sensibil la ispită,/ Savant care se-ndoaie dar crede în ursită,/ Expert în precultură, guru, stăpân celest.,/ Ce n-a schimbat Cehlăul nici chiar pe Everest”(vezi Catrene definitorii diezate, München, 1987). Dacă am pune în locul Ceahlăului din versuile poetului Bucegii, cu siguranţă, sensul omagiului inchinat lui Eliade nu s-ar schimba prea mult…
Muntele acesta cu Sanatoriul lui providenţial este, după cum se ştie, şi locul în care, hăituit de comunişti, bolnav existenţial şi cu inspiraţia aproape secătuită, când părea că steaua sa e spre apus, Lucian Blaga îşi regăseşte într-o mare dragoste trăită total, – orice ar spune unul ori altul dintre exegeţii Poemelor luminii, – enorma  poftă de viaţă şi visare (vezi ciclul Nebănuitele trepte: 1943), puterea de a înfrunta toate prejudecăţile unei lumi trăind anaerob. Dar iată un eşantion din acest preţios minereu, purtându-i distinct coordonatele geografice şi temporale (Dumbrava roşie – “Sanatoriul Moroieni, 1943”) ; de ce nu? şi vibraţia. “Muşchiul reavăn, negrul murei / ţine cumpănă căldurii. / Ieşi zeiţă din sandale / vrerea e-a Măriei Tale! // Şi rămâi desculţă-n rouă! / Tremură prelung în glas / întrebarea de-i aevea / astă clipă de popas. // Dobitoacele pădurii / cred în mine, cred în tine. / Întrupându-se tomnatic / sună soarele prin vine. // Capre roşii vin din vale / copleşiţi stăm amândoi / vin să-şi uite fericirea / verii calde, lângă noi.” // Dar despre miracolul unei atari experienţe, mai mult, poate, altă dată…


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu