copy protect

vineri, 1 martie 2013

Filologia secolului al XXI-lea: Petre Gheorghe BÂRLEA – Dimitrie Cantemir şi relatinizarea limbii române



Rubrica de faţă este consacrată unor tineri filologi români care au reuşit să se impună în activitatea de cercetare, în mediul social-economic şi/sau în învăţământul universitar şi preuniversitar din ţară şi de peste hotare, prin lucrări de excepţie – în cele mai diferite ramuri ale ştiinţelor cuvântului şi ale comunicării, în general. Este vorba despre studii de gramatică descriptivă, gramatică istorică şi comparată, tipologia limbilor, limbaje de specialitate (didactic, religios, ştiinţific, IT etc.), etnolingvistică, mitologie lingvistică, retorică clasică şi retorici moderne, analiza discursului ş.a.m.d.
Cele mai multe dintre lucrările pe care le vom prezenta aici sunt, la origine, teze de doctorat, realizate sub îndrumarea unor autorităţi în materie, de la universităţile româneşti sau străine. Dar toate poartă marca modernităţii, a spiritului tânăr al autorilor  – manifestat prin maniera originală, personală, de concepere a subiectelor de studiu, prin îndrăzneala abordărilor metodologice (interdisciplinare, în cele mai multe cazuri), prin uşurinţa cu care aceşti cercetători din generaţia actuală se mişcă pe terenul vast al documentării, studiind surse în diferite limbi, accesând biblioteci virtuale,  conectându-se la bazele internaţionale de date ştiinţifice, după cum se remarcă prin corectitudinea şi frumuseţea exprimării.
Cel ce scrie rândurile de faţă a parcurs “cu creionul în mână” aceste lucrări, prin forţa lucrurilor. Nu vrem să spunem că tot ce am citit în ultimii ani este de valoare, dar din ceea ce se scrie acum se poate selecta un corpus de texte care ne îndrituieşte să formulăm o concluzie încurajatoare: cât timp mai există în ţară asemenea tineri, nu este totul pierdut pentru viitorul României.



Dimitrie Cantemir şi relatinizarea limbii române


Oana UŢĂ – BĂRBULESCU s-a născut în 5 februarie 1975, la Focşani. A absolvit Colegiul Naţional „Al. I. Cuza” din oraşul natal, apoi Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, specializarea Română-Latină, în 1997. Deja orientată spre problematica limbii şi culturii româneşti vechi, prin lucrarea de licenţă (Organizarea discursivă în cronica lui Neculce), atât cursurile de Studii Aprofundate, cât şi Masteratul au fost consacrate istoriei limbii române (vezi disertaţia Probleme ale flexiunii nominale în româna veche, conducător ştiinţific – Prof. dr. Grigore Brâncuş).
În 2009 şi-a încheiat stagiul de doctorat cu teza Influenţa latină savantă asupra limbii române (cu specială referire la Dimitrie Cantemir), sub conducerea Prof. dr. Florica Dimitrescu-Niculescu, obţinând calificativul „Foarte bine” şi distincţia “Summa cum laude”.
Implicarea în granturile de cercetare ale Universităţii sau ale Academiei Române dovedeşte faptul că i se recunoşteau deja meritele în domeniu: Gramaticalizare şi pragmaticalizare în limba română veche, coord. – Prof. dr. Rodica Zafiu; Discursul parlamentar românesc: tradiție și modernitate, coord. – Prof. dr. Liliana Ionescu-Ruxăndoiu; HIC SUNT... MONSTRI; creaturi fan-tastice şi reprezentările lor în textele româneşti din epoca veche (secolele al XVI-lea al XVIII-lea), coord. – Acad. Grigore Brâncuș (pentru tânăra cercetătoare, acest proiect a în semnat şi o bursă postdoctorală).
Între timp, aria preocupărilor s-a diversificat, în funcţie de obligaţiile profesionale. În perioada 1998-2002 a fost asistent de cercetare la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române, lucrând în paralel (1999-2004) şi ca redactor de științe socio-umane la Editura “Sigma”. Din 2002 a devenit asistent universitar, iar din 2011 – lector universitar la Catedra de Limba Română/Departamentul de Lingvistică din cadrul Facultăţii de Litere - Universitatea din Bucureşti.
Între 2005 şi 2008 a predat limba, cultura şi civilizaţia română la Universitatea din Pisa. De la 15 septembrie 2012 este lector de limba română la Universitatea din Oxford.
A publicat mai multe studii şi articole în revistele de specialitate din ţară şi din străinătate, a pregătit – pentru studenţii străini, un curs de Cultură şi civilizaţie românească, (2010) şi un curs de Limbă şi cultură românească (2011). A fost secretar de redacţie al cunoscutelor volume coordonate de Acad. Gabriela Pană Dindelegan: Perspective actuale în studiul limbii române, 2002, (împreună cu Helga Bogdan); Aspecte ale dinamicii limbii române actuale (II), 2003; Tradiţie şi inovaţie în studiul limbii române, 2004 (împreună cu Cristian Moroianu). A colaborat cu Acad. Gh. Chivu, la editarea volumului colectiv Studii de limba română. Omagiu profesorului Grigore Brâncuş, 2010, apoi cu Mihaela Constantinescu și Gabriela Stoica, în realizarea volumului Modernitate și interdisciplinaritate în cercetarea lingvistică. Omagiu doamnei profesor Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, 2012.
 ***

Cartea despre care vorbim aici[1] constituie un model de maturitate, responsabilitate, curaj al abordărilor personale manifestate de un cercetător foarte tânăr în demersul pe care îl asumă, dincolo de dificultatea temei şi de numele ilustre care au tratat-o, de-a lungul timpului.
Un prim merit al lucrării constă chiar în alegerea subiectului. Îmbogăţirea lexicului limbii române literare cu neologisme provenite din latina savantă reprezintă un capitol nelipsit din tratatele şi studiile de specialitate, dar -  tocmai din această cauză - expus pericolului reducerii la o tratare schematizată, cu puţine probe de aprofundare a fenomenului, în toată complexitatea sa. Când este vorba despre latinismele introduse în limba română de către Dimitrie Cantemir, judecăţile de valoare şi materialul lexical ilustrativ se reiau cu atât mai mult de la un cercetător la altul, cu prea puţine contribuţii bazate realmente pe despuierea textelor-sursă, frecvent citate, dar puţin citite. În aceasta constă, credem, esenţa problemelor legate de analiza aportului operei lui D. Cantemir la formarea limbii române literare. Este destul de dificil, chiar pentru un istoric avizat al limbii române, să parcurgă integral şi sistematic scrierile în latină şi în română ale cărturarului moldovean, oricât s-ar reduce corpusul de texte la acelea care privesc nemijlocit faptele de limbă. Căci este vorba despre latina medievală şi latina umanistă, încă mai greu accesibilă pentru cititorii moderni. Analizele şi judecăţile de valoare se bazează, îndeobşte, pe exemplele extrase din studiile introductive, din operele critice sau din puţinele studii monografice realizate de către editorii consacraţi (N. Iorga, P.P. Panaitescu, Virgil Cândea, Dan Slușanski, I. Verdeş, Stela Toma, Ilieș Câmpeanu ș.a.) şi de specialiştii în latina medievală şi umanistă, extrem de puţini la număr, în spaţiul românesc şi chiar în cel european.
Acesta este contextul în care Oana Uţă şi-a început demersul. Cartea ar fi putut relua, cuminte, opinii deja consacrate, eventual sistematizându-le în lumina noilor teorii ale limbii și sintetizându-le într-o viziune unitară, şi aceasta ar fi reprezentat un oarece câştig. Dar lucrarea nu se limitează la acest tip de „cercetare”. Cu acribia filologului deja călit în focul studiilor bine conduse de către dascăli de referinţă în domeniu, pe de o parte, dar şi cu prospeţimea viziunii unui cercetător tânăr, autoarea parcurge trei scrieri latineşti ale prinţului moldav: mica introducere în studiul logicii Compendiolum universae logices institutionis, tratatul de metafizică, Sacro-sanctae scientiae indepingibilis imago, precum şi introducerea encomiastică, Encomium in I. B. Van Helmout et virtutem physices universalis doctrinae eius, la culegerea Ortus medicinae/Opera omnia, transcrisă după cărturarul flamand Van Helmont. Acestora li se adaugă parcurgerea textelor latineşti traduse sau copiate de către D. Cantemir până la 1705, anul în care se presupune că a fost terminată redactarea Istoriei ieroglifice: tratatul de morală creştină Stimuli virtutum, fraena peccatorum, de Andreea Wissowatius, şi Ortus medicinae (reluat în Opera omnia), de J. B. Van Helmont, cea dintâi integrată de traducător în propria-i scriere, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul (1698), cea de a doua -  copiată sub forma culegerii de extrase şi apoi prelucrată, în cele două lucrări amintite mai sus.
Corpusul esenţial de termeni româneşti de la care pleacă autoarea este, cum era de aşteptat, cel din Scara a numerelor şi cuvintelor streine tâlcuitoare, lista de aproape 300 de cuvinte din fruntea Istoriei ieroglifice, listă pe care o compară cu un corpus sui generis de termeni recurenţi utilizaţi în textele latine cantemiriene, în textele cărturarilor care l-au influenţat în mod vizibil  (Ieremia Cacavelas, A. Wissowatius şi J. B. Van Helmont). Apoi se procedează la confruntarea cu termenii din alte scrieri ale epocii, în primul rând cu instrumentele lexicografice de până la 1780, iar dintre acestea, mai ales cu bogatul material din dicţionarul lui Teodor Corbea, Dictiones latinae cum valachica interpretatione (c. 1700). Consultarea unui mare număr de dicţionare etimologice şi mixte moderne, frecventarea tratatelor de lexicologie generală şi română şi de istorie a limbii române (literare), a celor de traductologie ş.a.m.d. completează solida documentare a tezei în discuţie.
O asemenea abordare a unui material, totuşi, amplu şi complex, oricât s-ar fi limitat perioada de referinţă (anii 1697-1705) şi numărul de texte (nu prea întinse ca volum) presupune o disciplină a gândirii şi o rigurozitate în practica analizelor pe măsură. Totul, în această carte, este expus metodic, clar în exprimare, profund în argumentare.
Scopul central al lucrării şi obiectivele generale sunt afirmate dintru început limpede, fără complexe şi fără obişnuitele învăluiri din scrierile tinerilor conştienţi că abordează o ţintă mai înaltă decât le-ar permite statutul, statura ştiinţifică.
În principiu, țelurile declarate constă în explicarea mecanismelor de recuperare a unor termeni latini din textele latineşti, integraţi în Istoria ieroglifică, şi în demonstrarea dublei origini (latină şi greacă) a unei serii de termeni care sunt consideraţi în literatura de specialitate ca fiind exclusiv „grecisme”.
O asemenea sarcină impune, pe de o parte, detalieri de principiu, pe de altă parte, asumarea înfruntării unor opinii care au creat deja tradiţie în lingvistica diacronică românească. Prima obligaţie este îndeplinită prin reluarea concentrică (crescătoare) a obiectivului/obiectivelor, în Motivaţie şi  Introducere. Practic, paragrafele consacrate alegerii temei, selecţiei materialului de lucru şi descrierii metodelor de analiză includ noi detalii privind atingerea sarcinilor asumate. Cea de a doua este exprimată, de fiecare dată, reţinut şi echilibrat, când în mod implicit, prin argumente care susţin punctul de vedere propriu al autoarei tezei, când în mod declarat, când se simte nevoia unor explicaţii suplimentare. Astfel, atitudinea critică sau numai rezervată se exprimă faţă de conceptul de „selecţie spontană” (a termenilor religioşi), folosit cu largheţe de către Eugen Munteanu (2008, p. 218 ş.a.); se formulează o poziţie personală cu privire la teoria lacunelor lexicale (din limba ţintă) care ar justifica împrumuturile, unde se probează că, în cazul lui D. Cantemir, există şi alte raţiuni ale preluărilor lexicale, ca, de exemplu, bogăţia semantică a termenului nou, pregnanţa stilistică etc.); cu acelaşi tip de argumente extrase din textele comparate este supusă criticii demonstraţia lui Dragoş Moldovanu referitoare la „stilizarea excesivă” din traducerile lui     D. Cantemir, şi anume, aceea potrivit căreia hiperbatul este „figura dominantă” şi, implicit, specifică în stilul cantemirian (§ 1.9.2.). Utilizând instrumentele retoricii clasice şi pe ale retoricilor moderne, tânăra cercetătoare dovedeşte că cel puţin la fel de frecvente, dacă nu chiar mai frecvente, sunt şi alte figuri de construcţie şi de sunet. Este vorba mai ales despre figura etimologica, în forme diverse de concretizare, precum poliptotonul, parigmenonul sau paronomaza. Cu aceeaşi lucidă şi aplicată apropiere de text, sunt demontate ipotezele formulate de autorităţi în materie cu privire la utilizarea geminatelor din latină în grafia românească. Toate acestea sunt subsumate, într-un fel sau altul, principalei idei cu privire la natura împrumuturilor neologice datorate lui Cantemir, care au, cum se arată în lucrare, dublă origine. În această privinţă, autoarea are de înfruntat, cum spuneam, o adevărată tradiţie a soluţiilor etimologice propuse în dicţionare, istorii ale limbii, studii diverse. Mai mult chiar, Oana Uţă îşi asumă cu curaj şi aplică (din fericire, cu bune rezultate!) valoarea metodologică a reconstituirilor etimologice într-un domeniu în care niciodată rezultatul final nu poate fi considerat un dat definitiv, o achiziţie clasificată pentru totdeauna. Ne referim la faptul că însuşi conceptul de „etimologie multiplă” a fost contestat de către lingvişti ca Ion Pătruţ (în studii mai multe şi mai ample decât articolul consemnat în Bibliografia  la cartea în discuţie).
Aşa stând lucrurile, demersul de faţă nu putea deveni convingător decât printr-o extrem de meticuloasă analiză pe texte, bazată pe o bună cunoaştere a teoriei şi practicii domeniilor implicate în cercetări de acest gen (etimologia, istoria limbii, traductologia, stilistica etc.), totul - subordonat unei rigurozităţi de metodă şi de exprimare fără cusur. Notabil este efortul autoarei de a clarifica termenii cu care operează, mai ales în situaţii foarte controversate. Dincolo de faptul că în lingvistică se întâmplă frecvent, ca şi în alte domenii ale ştiinţei, de altfel, ca acelaşi termen să acopere noţiuni diferite sau, invers, ca aceeaşi noţiune să fie exprimată prin termeni diferiţi, în cazul de faţă este vorba despre contacte lingvistice, despre culturi diferite şi, nu mai puţin, în planul abordărilor metodologice, despre şcoli diferite. În această situaţie, termeni precum „latinism”, „neologism” sunt explicaţi din perspectiva tuturor epocilor şi teoriilor valorificate în carte, dar cu precizarea şi argumentarea opţiunii autoarei pentru sensul care se potriveşte cel mai bine propriei sale construcţii teoretice. De exemplu, convingătoare ni s-a părut discutarea conceptului de „multilingvism cultural secvenţial” în relaţia română/latină/greacă, în sensul preluării unor grecisme prin filieră latină.
Ar mai trebui să adăugăm încă o calitate a autoarei – prudenţa în abordarea oricărei probleme delicate supuse discuţiei. Aşa cum impune deontologia cercetătorului ştiinţific, Oana Uţă îşi ia cuvenita distanţă faţă de un fenomen pentru care nu dispune de toate datele necesare, pentru a-l aprecia corect. Astfel, se vorbeşte despre Ortus medicinae... ca despre „o altă posibilă sursă a termenilor din Scara...” (sublinierea noastră, P. Gh. B.). Mai ales când este vorba despre etimologii, prudenţa în afirmaţii şi deschiderea faţă de soluţii noi este absolut necesară şi tânăra cercetătoare se raliază cu toată convingerea tezelor formulate în lucrări de referinţă cu privire la acest adevărat principiu (vezi citatul din Sala/Balacciu-Matei).
În acelaşi scop, al asigurării unei baze solide pentru edificiul demonstrativ original, autoarea îşi precizează datele recursului la metodă. Mai întâi, sunt prezentate metodele de analiză a cuvintelor româneşti împrumutate din latină (sau din greacă, sau din limbile slave, din italiană) utilizate de către diverşi cercetători (I. Petrovici, Şt. Giosu, Gh. Ivănescu, I. Gheţie, autorii DILR şi ILRL95). Faptul oferă măsura reală a implicării Oanei Uţă în rezolvarea problemelor în discuţie, căci ea disecă, practic, studiile precedente, sesizând punctele tari şi punctele slabe ale acestora şi arătând ce anume a considerat că poate prelua pentru a-şi alcătui propria grilă de analiză. În principiu, niciodată o teorie nu este preluată integral sau necondiţionat. Totul este trecut prin filtrul adecvării la textele analizate.
Astfel, pentru a pătrunde în laboratorul de creaţie al lui Dimitrie Cantemir, din retortele căruia   s-au decantat neologismele româneşti (de origine greco-latină etc.), autoarea reface drumul parcurs de către prinţul-cărturar, în activitatea sa: ghidată de teoriile traducerii, ea stabileşte specificul traducerilor după criteriile fidelităţii şi ale corectitudinii, pentru ca, în continuare, să reconstituie relaţia dintre specificul textelor traduse şi strategiile de echivalare aplicate, cu identificarea procedeelor lingvistice uzuale; nu uită să menţioneze impactul conţinutului doctrinar al textului-bază asupra textului-ţintă, dată fiind diferenţele dintre tezele unitariene ale lui Wissowatius, de exemplu, şi gândirea ortodoxă a lui Cantemir, ce se adaugă diferenţelor de prestigiu şi de dezvoltare dintre cele două medii culturale care au generat textele, respectiv, dintre cele două limbi care vehiculează culturile şi doctrinele în discuţie. La capătul unei astfel de incursiuni (iniţiatice), autoarea este în măsură să formuleze un prim set de observaţii şi chiar concluzii parţiale. Strategia folosită preferenţial în traducerile datorate lui Dimitrie Cantemir este aceea a medierii, adică a „recontextualizării unor idei”. Concret, ceea ce teoreticienii francezi numesc „réformulation culturelle” constă în adaosuri explicative, echivalenţe lexicale (aproximative), omisiuni voluntare etc. Mimetismul pe care îl constată cercetătoarea se materializează prin preferinţa pentru calcul lingvistic, în defavoarea împrumutului total. La acestea se adaugă selectarea unor termeni româneşti vechi, cu semantism concret, pentru termenii care desemnează abstracţiuni în latina lui Wissowatius. De altfel, asupra conceptului de „echivalare” autoarea insistă într-un paragraf special.
Cele mai laborioase pagini ni s-au părut acelea în care se încearcă stabilirea surselor externe ce au stat la baza împrumuturilor românești. Se analizează în detaliu traducerile şi scrierile originale ale lui Dimitrie Cantemir, cu aplicarea criteriului cronologic, pentru a se putea formula o ipoteză cu privire la cunoaşterea termenului latinesc, respectiv, a celui grecesc  - adoptat şi adaptat în română. Criteriul concordanţei semantice este aplicat, de asemenea, în analiza cuvintelor care se regăsesc în cele două serii de texte (vezi exemplul lui antidot, pp. 74-77, § 2.2.1.). Analiza comparativă aprofundată până la detalii este în măsură să explice eventualele „deraieri semantice” sau, dimpotrivă, exemplele de împrumut total (formă şi conţinut) şi, implicit, sursa primă a cuvântului încetăţenit în limba română (vezi exemplul cuvântului pol). Apoi se introduc în ecuaţie/în formula de analiză alte texte din epocă – Berchorius vs Wissowatius – pentru cuvinte precum polus, trimiteri la Thomas a Kempis ș.a.m.d. Departajarea surselor se adânceşte prin aplicarea criteriilor fonetice (analiza formelor aspirate, a închiderii vocalei e la i sau î etc.), a criteriului grafiei şi a celui morfologic. În sfârşit, mai ales în cazul termenilor religioşi, se procedează la o analiză tematică, respectiv - la aplicarea criteriilor onomasiologice.
Din acest uriaş efort rezultă două categorii de fapte. Mai întâi, observaţia că, deseori, dicţionarele dau unor termeni definiţii care nu sunt conforme cu realitatea din textele ilustrative (cf. cazul cuvântului scandal, la p.116,  înregistrat în DLR, s.v.). De altfel, numeroase alte inexactităţi sunt semnalate în dicţionarele de referinţă ale limbii române: etimologii greşite, confuzii de termeni, referinţe greşite la textele suport ş.a.m.d. Apoi, şi acesta este câştigul cel mai mare, autoarea îşi selectează în deplină cunoştinţă de cauză atât lista de cuvinte româneşti, cât şi corpusul de cuvinte greco-latine, fiecare în contextul/-ele exact(e) în care sunt atestate. Abia după aceste dificile operaţii îşi permite autoarea lucrării să treacă la analiza termenilor în discuţie. Tehnica de lucru este încă mai elaborată, în această etapă a studiului. Fiecare cuvânt este tratat sistematic, în câte o structură care nu ar permite, teoretic, formularea unor concluzii greşite cu privire la stabilirea filiaţiilor etimologice. Se analizează:
1.        Cum apare cuvântul la D. Cantemir
-    în ce scrieri
-    sub ce forme
-    cu ce sensuri
-    cum este glosat
2.        Cum apare acelaşi cuvânt în textele-sursă (la Wissowatius, Van Helmont)
-    contextul
-    semantismul
-    formele
3.        Tratamentul de care are parte cuvântul respectiv în dicţionarele şi în studiile româneşti de istorie a limbii (literare)
-    sensurile atribuite
-    etimologiile propuse
-    variantele consemnate
4.        Atestări în documentele scrise în limba română
-    cea dintâi atestare cunoscută
-    tipologia textelor (cronici, traduceri, documente diverse)
5.        Analiza completă a cuvântului
-    la nivel formal, adaptările fonologice; grafiile
-    la nivel semantic
-    atestările ulterioare (istoria supravieţuirii şi evoluţiei cuvântului).
Schema de analiză nu rămâne însă fixă. Când un cuvânt ridică probleme speciale, autoarea operează schimbări ale grilei de analiză, adaptând-o la particularităţile de conţinut şi de formă şi la tipul de ocurenţe ale cuvântului în cauză. Este cazul unui cuvânt precum scandalum, folosit cu sensul „piedică” la Wissowatius, dar cu cel de „ispită” la Cantemir. În traducerea făcută după textul lui D. Cantemir, Ieremia Cacavelas urmează „mai degrabă versiunea lui Wissowatius”, deşi în alte situaţii a preluat textul românesc. Polisemantic încă din latină, un cuvânt ca acesta provoacă dificultăţi şi ezitări în selecţiile operate de către Dimitrie Cantemir. În această situație se află cuvinte atestate cu forme numeroase în română, exemplul cel mai la îndemână putând rămâne acelaşi lexem (atestat cu finală în -e, -lă, -ela, -ila). Este, de asemenea,  cazul cuvintelor cu propuneri de etimologie multiplă (greacă, latină, slavonă, dar şi greacă medie, neogreacă, rusă, italiană etc.). Unele dintre aceste cuvinte, precum sirenă, au o situaţie încă mai complicată, din cauza polisemantismului, respectiv, a suprapunerilor de sens şi, de aici, de forme. Astfel, cuvântul respectiv este înregistrat, de obicei, în sursele lexicografice consultate de Oana Uţă, ca polisemantic, în timp ce studiul efectuat după grila de mai sus o îndrituieşte pe autoare să-l considere mai degrabă încadrabil la omonimie.
Concluziile la care se ajunge reflectă eficienţa deschiderilor formulate în Introducere şi seriozitatea analizei întreprinse de-a lungul celor șase capitole din carte. Coborând în adâncurile izvoarelor, autoarea reconstituie toate procesele mimetismului dezvoltat (conceptul este detaliat    într-un întreg capitol – al III-lea) la nivelul semantic, morfologic, sintactic, precum şi motivele blocării mimetismului (semantism diferit al termenilor în latină vs română; reprezentări diferite asupra realităţii extralingvistice; productivitatea unor afixe). Se explică, astfel, cum între perechi/serii de sinonime, ca strâmt/îngust, duroare/durere, dzisă/cuvânt, îmblu/merg, traducătorul optează pentru termenii care corespund originalului, dar nu-l reiau pe acesta. Din aceeaşi perspectivă, ni se explică formarea prin calc semantic a unor cuvinte vechi româneşti, cu sensuri şi forme moştenite (sorţ, pentru soartă/e).


Constatările sunt formulate parţial după fiecare capitol sau subcapitol mai important, pentru a fi sintetizate într-o viziune integratoare în final. Astfel, după ce mai întâi dezvoltă tezele despre mimetismul sintactic şi cel din topică, autoarea formulează concluziile cu privire la mult-discutata problemă a perioadelor sintactice adoptate şi „naturalizate” în limba română de către Dimitrie Cantemir, prin temperarea unor opinii extreme, pe baza unei analize de conţinut care vizează toate aspectele, de la cele fonetice până la cele de conectare a propoziţiilor, ca enunţuri componente ale respectivei construcţii.
Formularea concluziilor parţiale este nu numai o problemă de logică a demonstraţiei, ci şi de stil, de structură compoziţională. După  orice expunere teoretică şi după orice analiză aplicativă mai amplă, autoarea revine cu formularea ideilor esenţiale, cu clasificări, cu sistematizarea şi sintetizarea faptelor. Deseori, grija pentru frumuseţea alcătuirii discursului integral merge până la subtilităţi ale stilului savant-artistic: ultima frază dintr-un capitol, încărcată cu semnificaţia unei detaliu semnificativ din substanţa acestuia, devine materia care se dezvoltă în capitolul următor. Asemenea detalii de arhitectură a compoziţiei corespunde logicii interne a demersului, grijii pentru justificarea până în ultimele consecinţe a fiecărei afirmaţii. Sunt semnificative, în acest sens, chiar primele pagini ale lucrării, mai precis, Cuprinsul, atât de detaliat, încât aproape ar putea ţine locul indicelui de materii.
Altfel, autoarea ştie să nu facă risipă de vorbe - în formularea ipotezelor de lucru, în examinarea faptelor de limbă şi, cu atât mai puţin, în exprimarea concluziilor. Am spune că precizia şi minuţiozitatea sunt calităţile care domină forma şi, respectiv, conţinutul tezei. Din demonstraţia făcută în fața cititorului rezultă că Dimitrie Cantemir a introdus în limba română mult mai multe latinisme decât se credea, că a fost mai puternic influenţat de latină, sub toate celelalte aspecte ale sistemului limbii, decât ceilalţi cărturari „latinişti”, dovedind că este singurul care „are un proiect de înnoire” a limbii (p. 196 sqq.). D. Cantemir nu s-a mulţumit doar să preia, ci a selectat termenii în anumite contexte, i-a folosit cu sensuri speciale, alegând, de exemplu, dintr-un cuvânt latinesc polisemantic un singur sens (vezi concluziile la cap. al VI-lea). În felul acesta, încetul cu încetul, demersul riguros organizat confirmă premisa de la care s-a pornit, formulată astfel:
Latina a funcţionat nu atât ca un model exterior, impus în mod conştient, ci mai degrabă limba traducerii a dezvoltat o relaţie organică faţă de original, Cantemir speculând legăturile etimologice dintre cele două idiomuri înrudite”.


Suntem, aşadar, în faţa unei lucrări care se citeşte cu plăcere, în pofida subiectului greu accesibil şi a cantităţii considerabile de material, teoretic şi faptic, prelucrat, evaluat și formulat în judecăţi noi. Din această ultimă perspectivă, lucrarea oferă, indiscutabil, şi o lectură cât se poate de utilă.


[1] Oana Uţă Bărbulescu, 2011, Dimitrie Cantemir – Latinis litteris operam navare. Despre traducerea surselor latine şi integrarea lor în “Istoria ieroglifică”, Bucureşti: Editura Universităţii, 240 p. Cartea se bazează pe teza de doctorat pe care am menţionat-o mai sus.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu