copy protect

vineri, 1 martie 2013

Lumea cuvintelor: Ion POPESCU-SIRETEANU – Floare




Cuvântul românesc floare vine din lat. flos, florem, în aromână este de asemenea floare (şi floară) cu pl. flori, iar în meglenoromână la floari.
Dicţionarul Academiei prezintă cuvântul cu sensuri şi valori diferite şi întrebuinţări în diferite domenii.
1. În înţeles propriu şi restrâns, floare denumeşte „partea plantei în care se găsesc organele ei de reproducere, în locul căreia, după  veştejire, apare fructul (rodul)”. Prin extindere, floare este o „plantă (ierboasă), care înfloreşte (adesea în opoziţie cu buruiană şi iarbă). În DA au fost consemnate unele extrase din texte vechi şi moderne în care este prezent cuvântul. Astfel: Tocmi iazerele şi izvoarele, şi văile... şi florile şi toată frumuseţea pământului (Moxa); Sânteţi ca floarea câmpului şi ca iarba carea o usucă soarele şi piiare (Invăţături, 1642); Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet (Eminescu); Jelui-m-aş florilor De dorul surorilor (Jarník-Bârseanu). Se spune: Cu o floare nu se face primăvară (proverb). Mă sui încetişor în teiul care te adormea de mirosul floarei (Creangă); Gândeşti că e floare la ureche să cauţi acul în carul cu fân (Pann).
Se spune: De florile mărului sau de flori de cuc ceea ce înseamnă „degeaba, în zadar”: Nu-l duceam noi la spânzurătoare, numai aşa de flori de cuc (Creangă).
Copil din flori este „copil nelegitim, copil natural” (conceput afară, în câmpul cu flori).
Floare intră în componenţa unor denumiri populare de plante. Astfel, avem: floarea-albinuţei, floarea-boului, floarea-călugărului, floarea-doamnei sau a domniţei, floarea-fânului,        floarea-florilor, floarea-grâului, floarea-nopţii, floarea-pâinii, floarea-Paştelui, floarea-raiului, floarea-vântului, floarea-zânelor, floarea-de-fân, floarea-de-leac, floarea-de-noroc,  floarea-de-stea şi multe altele.
II. Prin analogie, floare înseamnă „desen, sculptura, broderie, cusătura etc. în formă de floare”.
Poarta denumirea de floare vegetaţiile de mucegai de pe vin, de pe oţet, de pe pâine, de pe caş etc. Spunem floarea cheii, floarea cuiului, floarea sfredelului...
III. Floare este „tot ceea ce poate fi comparat cu fineţea, frăgezimea, fragilitatea, splendoarea şi frumuseţea unei flori”.  Viaţa omului E ca floarea câmpului (Jarník-Bârseanu).
Floare este vârsta când omul este frumos şi puternic, de aceea spunem în floare, în floarea vieţii etc.
În folclor se spune: Eu sânt floarea satului, Crucea busuiocului (Marian); Eram floarea florilor, Drăguţa feciorilor (Jarník-Bârseanu).
Cuvântul floarea are o familie bogată creată prin derivate cu prefixe şi sufixe. E de ajuns dacă amintim derivatele înflori, înfloritură, înfloritor sau Florar „luna aprilie”şi florar „persoană care cultivă flori”, cu florăreasă şi florăriţă, florărie, floricică, Florii – sărbătoare, floriu şi florian.
Dintre toate derivatele, verbul înflori acopere desăvârşit întregul teritoriu al limbii române. Are sensurile „a da sau a face floare; a da sau a fi în floare”; „a face să înflorească”; „(fig.) a se dezvolta (ca o floare) bine şi frumos, a-i merge bine, a-i prii; a fi în floare”; „a fi ca o floare, frumos şi vesel”, „ a fi într-o stare sufletească bună”; „a coase, a broda flori”, „a înflora”. Se spune că vinul înfloreşte = prinde floare. Dicţionarul Academiei (DLR) prezintă pe larg familia acestui verb, cu numeroase exemple din texte vechi şi moderne, inclusiv din folclor.
Şi Micul dicţionar academic prezintă pe larg cuvântul floare şi derivatul înflori.
Între numele româneşti de botez sau de familie, multe îşi au originea în florile câmpului ori ale grădinilor. Amintesc aici câteva, după Floarea şi Florica, Florea şi Florian. Îmi vin în gând, acum, numele Busuioc şi Brânduşa, Margareta şi Narcisa, Trandafir şi Trandafira, Viorel şi Viorica... Şi lista aceasta ar putea creşte mult. Un mare număr de flori sunt cuprinse în Botanica poporană română a lui S. Fl. Marian ori în Dicţionarul etnobotanic al lui Al. Borza ori în Enciclopedie de etnobotanică românească de Valer Butură.
În limba literară, floare nu este concurat de vreun alt cuvânt, pe când în dialectul aromân are concurenţi pe lăluδă şi lilice, primul împrumut grecesc, iar al doilea fără etimologie clară.

                                                                                                               Ion POPESCU-SIRETEANU

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu