copy protect

vineri, 1 martie 2013

Poezie: Arcadie SUCEVEANU – Viziuni la Cernăuţi




VIZIUNI LA CERNĂUŢI
 

Numai arhivarii şi măturătorii
numai cerşetorii oraşului ar putea să mai ştie
numai bătrânii ceasornicari mai au viziuni:
dintre rotiţele dinţate ale ceasornicelor răsar
ofiţerii subţiri mirosind a tutun interbelic
Celan şi Mircea Streinul aureolaţi
de aburii decadenţi ai cafelei
barba Mitropolitului Silvestru
curtată de briciul imperial
prin saloanele din Viena

Numai arhivarii şi măturătorii, numai cerşetorii
înşurubând în cer
turlele răsucite ale Bisericii Sf. Nicolae, simt
oraşul închis sub varul din ziduri

Alte statui, alte măşti, pentru alte ceremonii

Întinzi mâna – şi dai de trupul absenţei
muşti din măr şi mărul
e pe jumătate mâncat

În lumină lucrează umbra păianjenului Arghirodes
cu râvnă benedictină. Mincinoase-i sunt
pânzele, himerică-i este crucea

Se înserează şi în turnul Primăriei
luminează capetele primarilor decapitaţi
străluceşte mefistofelic firma ziarului pictată
cu sângele poetului Ilie Motrescu

Se zice că Dumnezeu a fost văzut
vorbind cu câinii vagabonzi
în preajma fabricii de drojdii peste pod

Urci scările în noapte şi-i pustiu
cobori scările, alergi pe trepte către centru şi-i pustiu:
unde ţi-e tinereţea umplând vechile pasaje
împingând uşi grele din lemn de Bosnia
împodobite cu guri înverigate de leu?

Unde-ţi sunt prietenii: Ilie Arcadie Ştefan Vasile Grigore
Mircea Simion şi celălalt Ilie?

Închizi ochii şi-i vezi înălţând o piramidă
de carne şi sânge pe tăişul săbiei
deschizi ochii şi-i vezi răzuind clopotele
de mierea imperiilor

Alte statui, alte măşti, pentru alte ceremonii

Ai vrea să te-ntorci
dar brusc înţelegi că nici n-ai plecat
te opreşti speriat şi-ţi asculţi bătăile inimii
întinzi mâna şi abia
dacă dai de tine-n oglindă



POEM VETUST

(găsit sub ruinurile Târgoviştei sufleteşti)

Într-o caleaşcă de diamant
Trece prin mine Prinţul Neant

De-a lungul mâinii, plin de dichis,
Trece de-o vreme Domnul Abis

Sub arcul pleoapei, lângă portic,
Se văd heralzii lui Nimeninimic

În zaţul ceştii, tot mai amar,
Descopăr urma lui Înzadar

Vocile nopţii murmură-n cor:
Nevermore, nevermore, nevermore



ALTE VIZIUNI LA CERNĂUŢI

I. Diamantele imperiului

Izgonită memorie, icoane proscrise
Pe pereţii trecutului
caii verzi ai prezentului

Frunza de ieri se declară azi rădăcină –
ah, kir Doxachi, acestor sentimente
le va creşte o altă inimă?
această mână ciuntită îşi va creşte
alt trup?

Fosforescente, umbrele s-au retras
sub tencuiala din ziduri,
bufoni vopsiţi pe turla Arhivei de stat
suflă-n trompete. Jos, în galerii,
şobolani isterizaţi scurmă diamantele
imperiului, rod sigiliile, numele, vieţile…

Înnoptezi la hotel. Stai aici ca în propria-ţi tâmplă

O, tinereţea ta inventând zeităţi!
treci prin ea acum ca printr-o
mitologie. Sufli în pietre, le crezi flaute
dar aerul ţi-e sugrumat

E târziu şi-n parcul municipal
spiritul gotic vine să moară

Sub acest clopot de sticlă, lumânarea sângelui
se zbate să fie. Are nevoie de aer –
dă-i respiraţia ta!



II. Timp suprapus

E ceaţă şi întunericul se lasă în jur

În spatele fiecărui zid e un alt zid
în spatele fiecărui trecător e un alt trecător

Îndărătul turnului cu ceas
e un alt turn şi un alt ceas. Şi ceasurile
amândouă arată aceeaşi oră a înserării:
17 şi 30 de minute

Se stârneşte vânt
şi chipurile trecătorilor intră unul în altul
timpul unui ceas se răstoarnă în timpul
altui ceas

Pe nesimţite, limuzina gri metal
a directorului fabricii de bere
dispare în burta tramvaiului galben în care
călătoreşte masca lui Paul Celan,
tramvaiul galben, la rândul său, este înghiţit
de trăsura neagră în care, pe un cufăr negru,
stă masca adolescentului Eminovici Mihai
privind la târgoveţii cu bărbi roşii

(Peste tot, jumătatea prezentă
stă spate-n spate cu jumătatea absentă)

Timp suprapus peste timp,
oglindă răsfrântă în alte oglinzi:
de sub caldarâm
rând pe rând se înfăţişează
înfiorată de mezzosoprane
clădirea Teatrului Naţional,
elegantul Hotel Bristol,
ţărani în iţari, amploiaţi cu cocarde,
ceasornicării

De pe celălalt versant al memoriei, apar berline
din care zâmbesc domnişoare cu evantaie,
se perindă ferestrele atelierului
lui Epaminonda Bucevschi
Oraşul îngropat se dezgroapă,
dinapoia străzilor se deschid alte străzi
care, uitate de veacuri, mi se scurg pe umeri,
pe braţ, se-adună şi se înnoadă
la mine în palmă

Între timp, întunericul se face
mai umed, mai rece
ceaţa devine mai umedă, mai deasă

Strada pe care merg e pavată cu zaruri

Jumătate apă, jumătate vânt,
steagul melancoliei foşneşte pe ziduri



III. Înlăuntrul şi înafara

Am văzut umbra lui Grigore Ghica voievod
rătăcind noaptea pe străzi
Într-o mână, ţinea două jumătăţi de sferă
în cealaltă ducea o trâmbiţă.
La doi-trei metri în urmă îi venea
capul

Era într-o vineri dinaintea Paştelui
şi bisericile aveau uşile larg deschise

Fantoma veni
strecurându-se printre copacii din Grădina Arboroasa
intră în Catedrală, aprinse candelabrele, turnă
în candele un ulei negru ca sângele, un fel de
lumină îngheţată (memorie şi spirit –
lacrimile noastre neplânse, adunate
timp de aproape trei sute de ani)
şi ieşi

Ajuns pe locul unde fosta Stradă Domnească
se revarsă în Piaţa Unirii (fostă şi ea)
capul vorbi, devenind, abia atunci,
vizibil:

„Adevăr zic vouă: sfera aceasta
scoasă a fost în afara sinelui său; când îi veţi
regăsi centrul şi îi veţi reda rotunjimea,
înafara va fi iar înăuntru, alleluia!”

Apoi, cap şi trup, dispărură
pe străzi lăturalnice în întuneric

Bătea un vânt cald şi întremător, ca scăpat din geneză,
şi oraşul se umplu de un puternic
parfum de mir, smirnă
şi alte, nelămurite, miresme



IV. Noul Sinedriu

Descojit de sinele său,
oraşul

Vopsitorii de cositor
lucrară nu doar pe ziduri

„Steaua sus răsare, ca o taină mare…”

E seara Crăciunului şi Dumnezeu coboară la noi
pe aripi de colinde româneşti. Dar nici acum
nu va accede în centru, ţinut va fi
la periferie – a-a-ah, Dumnezeule periferic!
o, tu, umilă margine a marginilor
marginale!

Istoria doarme,
încă mai doarme în patu-i de zaruri…

Micul Paris şi-a înghiţit de ruşine
lavaliera
Îmbătrâniţi, poeţii oraşului îşi dispută
glorii locale. Noul Sinedriu îi aclamă din umbră,
îi decorează

La cimitir morminte cotropite, oase cenzurate
date pe vânt. Risipite pe sub ierbi,
lăcrimioarele învăţăceilor, scoase
şi aruncate la porci, aidoma biblicelor
mărgăritare

Legea morală? Uite-i, făcând-o ţăndări
ca pe o cupă de cristal
în piaţa publică, în tribunale

„Înoată, înoată, bour negru…”

Prin ceaţa timpului postmodern
încărunţit de lumina reclamelor, vin sau plec?
urc sau cobor?

Tot mai multiplicat chipul meu,
tot mai mărunţit de ferestre



V. În marginea cuibului

I-auzi cum cloncăneşte istoria cu pui
se-ncrucişează-n nopţi mistreţii cu păunii
din ouă alegorice, ce-ai zis că ies: statui
de fauni, siamezi cu monştrii raţiunii?

Zici, temeliile? Se ţin pe câte-un zar
şi cum pe-aici hazardul fu generos în zaruri
le lustruirăm noi cu râvnă, aşadar,
parte având de ale zădărniciei haruri

O, urbs bucovinensis! Bat vânturi la răscruci
timp sincopat în ceasuri, amurg de-odinioară…
gu-au! gu-au! auzi-i – un neam pervers de cuci
ne-aruncă jos din cuib, ne-nghesuie-n afară

Şi guguitul lor ni-i semnul şi măsura?!
mefistofelic stilul, peltic: gu-au, gu-uu!
Ni-s ochii roşi de sare, de psalmi spuzită-i gura –
dar nu…



VI. Istoria se scrie din mers. În academii, se rescrie

Îngândurat şi palid e Împăratul
la marginea împărăţiei
În dreptul Catedralei Ortodoxe
lărgit, îi cade din deget inelul –
semn că în curând istoria îşi va schimba
paradigma

Din poemul acesta pe care îl scriu
se vede clar, ca dintr-un habitaclu,
că afară e primăvară şi în liliacul din curtea Catedralei
s-au redeşteptat albinele autohtone
Se poate vedea, de asemenea, anul
în care ne aflăm: 1914, cu doar câteva luni înainte
de începutul primului război mondial

Cântă fanfara. Mulţimea adunată pe străzi
ovaţionează. Împăratul pare uşor emoţionat
mustaţa sa uriaşă îi depăşeşte viziunile
Pe coroană stă scris Viribus unitis
iar deasupra coroanei pâlpâie
un fluture negru

De la fereastra cazărmii de vizavi
câţiva soldaţi urmăresc cortegiul magnific
între ei, unul pare mai trist
e Costache, străbunicul meu, care stă şi chibzuieşte
în sinele său: „Din punctul în care se află acum,
mustaţa lui Franz Josef atinge c-un vârf
Boemia şi Croaţia, iar cu celălalt
gâdilă Antanta”

În piaţa mare a oraşului Împăratul se opreşte
în faţa unei mese pe care se află
o tablă de şah. De partea cealaltă a mesei,
într-un jilţ improvizat, stă fluturele negru –
un cap de câine între două aripi negre
cu vârfurile vopsite
în roşu

Negre şi roşii, figurile de pe tabla de şah
strălucesc feeric la soare
cântă fanfara mulţimea ovaţionează în jur

Împăratul întinde braţul şi mută un pion,
un pion negru. În replică, fluturele negru
face o combinaţie cu Nebunul roşu şi
în clipa următoare se întâmplă
mai multe lucruri deodată
ce neapărat se cer aici
consemnate:

pasărea ce zbura adineauri deasupra
îşi leapădă penele şi carnea,
rămânând numai schelet –
un schelet cu o trâmbiţă-n cioc;
calul alb al guvernatorului e năclăit
de o sudoare roşie ca de sânge
iar din urechea guvernatorului însuşi
iese un vierme cu cap negru,
strălucitor

Fanfara cântă. Emoţionată, mulţimea ovaţionează în jur
Împăratul e tot mai palid, tot mai îngândurat
mustaţa uriaşă îi zvâcneşte nervos

Estimp, Costache, străbunicul meu,
încearcă să-şi întindă braţul până la mine,
să mă atingă în poemul acesta pe care îl scriu,
vrea să ştie dacă nu e încă târziu să-1 întâlnească
în sângele său pe tatăl meu cu mine,
şi-mi strigă aproape disperat peste umăr
ceva ce abia reuşesc să percep cu auzul meu de acum:
„niciodată nu vei putea fi altceva decât eşti”,
dar timpul său este scurt, se termină
şi el nu reuşeşte să-mi lase ca amintire
decât chipul lax destrămându-se-n timp:
un castan înflorit, scuturat înainte de vreme
undeva prin Silezia

Când să facă următoarea mutare,
poate cea decisivă,
un strănut banal ce nu mai poate fi reprimat
îl scutură puternic pe Împărat
şi din mustaţa-i uriaşă se risipesc
ca nişte pui de păianjen
dezastrele

Imaginea istoriei se tulbură
şi în jur se lasă o ceaţă neagră, pâsloasă
din care pricină
poemul acesta pe care îl scriu
începe să huruie ca un mecanism infernal
devine un fel de maşină de război
din cuvinte ţâşneşte
un lichid negru, vâscos,
un fel de sânge amestecat cu cenuşă,
cald şi real, cât se poate de real, lipsit de
orice semnificaţii
estetice



VII. Abatorul din vale

În ganguri învineţite de vânt
zilele de ieri agită eşarfe

Noapte de noapte revăd în vis
imaginea ţăranului ducând munţii de lanţ
printre neguri
ca pe nişte tauri îmblânziţi la abatorul din vale
pe drumuri comerciale

Nu se mai vede, a dispărut
semnul de recunoaştere
Unde s-au scurs străzile?
Urmele mele de animal tânăr, voi
unde v-aţi dus?

Sădită în oase adânc,
sămânţa umilinţei dă rod

Doar stelele deasupra sunt aceleaşi
doar piatra mai fumegă amintiri
gura ta, frate, altoită-i pe altă gură, străină,
cuvintele smulse sunt din rădăcină,
cu tot cu letopiseţe,
cuvintele limbii mele stau smirna
în faţa vorbirii cu epoleţi

Istoria nu vrea să ştie de amănunte
istoria se ascunde-n citate
uitarea-i cârtiţa grasă ce sapă
acum în grădină

Frunză verde, mă recunoşti?
Plopilor retezaţi,
mai ştiţi să daţi bună seara?



VIII. Dialectica supravieţuirii

Ascultă, ascultă ţipătul păsării
în codrii singurătăţii!

Oul ei plin e de
naşterea mea. În dialectu-i ascetic
sufletul mi l-am zidit

Noi generaţii de pui de cum i se nasc
li se toarnă ceară-n urechi
în ipoteza uitării

Dar sinele-i, în miezul nefiinţei
ajuns, îşi află din nou
sinele şi fiinţa
de sute de ani repetând
miracolul Păsării Phönix:
tatăl cenuşii trecând pe nesimţite
în fiul flăcării
după cum fiul flăcării devine implicit
tatăl născător al cenuşii

Şi neoprit e circuitul acesta, căci el
e cel ce naşte dialectica supravieţuirii,
nebiruita monadă hrănindu-se din sinele arderii,
lutul putred, fertil din care ies nuferii
unei noi rostiri

P.S. Şi Marele Dialectician zice: suflul
ce leagă cenuşa de flacără
e Dumnezeu însuşi

P. P. S. Amin



EPIFANIE

Seara vin groparii literaturii
au hârleţe, funii şi târnăcoape
sunt decişi, categorici

„Să îngropăm utopia! Gândirea noastră modernă
nu mai are nevoie de lucrul în sine”

Efebi, calpuzani şi uzurpatori,
magistraţi, camionagii şi măcelari,
bâlbâiţii, ciungii şi şchiopii, şi alte pramatii ale acestei lumi
de rând cu cetăţeni dintre cei mai onorabili
se-adună în conferinţe de presă,
fac trimitere la Senat şi Academie:
„Nu mai tolerăm aparenţele, ni s-a făcut greaţă
de-aceste măruntaie estetice”,
„Ce moştenire tot zic ei că lasă
urmaşilor lor Văcăreşti?”

Zeloşi, bat în cuie transcendenţa
grăbiţi, răstignesc parabola lumii,
miracolul, frumuseţea

Iau cadavrul şi îl ascund
în subsolurile Bibliotecii, îl zăvorăsc în grote
laolaltă cu năpârcile şi cu şerpii
…Dar, dimineaţa, ceea ce era de aşteptat să se-ntâmple,
se-ntâmplă
nepătrunsul mister (din toate timpurile
şi din toate epocile) reînvie:
cadavrul deschide ochii, se desface din funii, se ridică şi
păşeşte pe ape desculţ –

urmele lui de aur şi purpură
luminează marea. Cât vezi cu ochii
apa înfiorată se-nnoieşte
de cercuri…


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu