copy protect

vineri, 1 martie 2013

Poezie: Ioan VIŞTEA – Erika, dragostea mea clandestină



Erika, dragostea mea clandestină *


pe vremea
când scriam „Exilul interior”
la maşina Erika Naumann,
made in Germany, model 35,
cu degete uşoare, de aer
şi radioul la maxim
în ciuda ochiului şi timpanului,
ei,
pe când dactilografiam eu
„Povestea omului nou” şi
„Polonia- cartea de vise”,
în pauze mă uitam pe fereastră:
afară,
socialismul tocmai
se ridicase pe culmi ameţitoare,
atât de înalte, că trebuia
să-l priveşti cu binoclul
şi nici atunci nu zăreai
decât o mogâldeaţă diformă cu moţ.

tot aşa,
peste noapte,
opinia devenise delict;
pantalonii evazaţi –
duşmani ai poporului;
carnea de papagal se vindea
pe sub mână,
iar din galantare
sclipitoare bormaşini cu legume,
dar eu,
eu şi cu Erika,
ne simţeam cele mai libere,
cele mai fericite
fiinţe ale pământului
în patria de cinci metri pătraţi.

ca nişte nebuni
buni de legat de tăbliile patului,
credeam cu ardoare
în miciurinismul politic,
sută la sută convinşi
că plopul o să facă pere
cândva
şi răchita micşunele
odată şi-odată.

în vara lui 89,
când am îngropat-o pe Erika,
la rădăcina unui copac,
adânc, să i se piardă urma
adulmecată de copoii cu epoleţi,
parcă am fost dus la groapă
odată cu ea.

îmi lipsea atingerea
tastelor ei delicate.

abia înspre toamnă,
am observat cum copacul
începuse să scuture,
ca dintr-o tiparniţă secretă,
în locul frunzelor arămii,
pagini înnegrite la două rânduri
încrustate cu tot alfabetul latin
şi-n primăvara următoare
în crengile lui au prins să mijească
flori de culoarea indigoului.

şi astăzi
copacul acela vibrează, tremură,
are insomnii, palpitaţii, frisoane…

Erika, dragostea mea,
tot bate şi bate
cu amprentele degetelor mele
uşoare, de aer,
de-atunci.


Omul acesta

Omul acesta ţine ochii închişi.
Larg, cât poate el de larg închişi,
până la marginea lumii.

Omul acesta calcă apăsat, apăsat,
parcă şi-ar săpa groapa în mers.

Omul acesta îşi ia piatra de pe inimă
şi-o aruncă în geamul vecinilor.

Omul acesta vrea să scape de el.
Dă la întors pielea singurătăţii
cu cicatrice cu tot.

Iar omul acesta îşi atârnă sufletul
de trăgaciul puştii în măceşi înfloriţi.
Nu ştie de unde va sări iepurele.

Ori dacă!





* Pe unde scot cămaşa (volum aflat în pregătire)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu