Poezie: Magda GRIGORE – Vânătorule de sacru, ai umblat destul

vânătorule de sacru, ai umblat destul,

tu ai văzut frumuseţea,

alta decât cea pe care o vedem noi –

frumuseţea vie,

rotundă,

mustind de seve, clare ca esenţele,

şi mâinile ţi s-au ars,

şi ochiul ţi-a orbit, a secat,

pământul s-a strâns în tine, ghem,

piciorul ţi s-a făcut de piatră,

părul ţi-a căzut,

degetele s-au lipit,

inima singură a crescut până la implozie

şi s-a preschimbat în vitralii,

în culorile sacre ale lumii păgâne,

culorile sufletului comun pe care l-am pierdut

ca să nu să mai putem trăi veşnic.

Acum, dormi în apele cuvântului,

în ceaţa prietenoasă a amurgului –

îmi pari o frumuseţe uitată de vreme

pe lângă care trec şi mă înfiorez

gândindu-mă că frumuseţea vie

există şi fierbe în scorburi

pe care ochii lumii din urmă

nu le pătrund.

de dragoste, de ură, de înstrăinare,

nu-l mai privesc pe celălalt în ochi.

Privirea trece mai departe, indiferentă,

în depărtarea cea mai adâncă

din mine.

O stânjenitoare alunecare spre moarte,

ca un schimb tăcut şi îngăduit

între viaţă şi sfârşitul ei,

mă leagă de tine

ca o rugină veche

aşternută pe oasele

altădată de fier.

Stăm zvârliţi ca seminţele

unui singur anotimp uşuratic

unul într-un veac, altul

departe de primul.

Să ne căutăm

e singura formă de apărare

lăsată la îndemână de destin.

De dragoste, de ură, de înstrăinare,

dorul totului se retrage abil,

trupurile din cenuşa mai uşoară ca timpul

pot să alunece în pustie oricând.

Vezi tu, cu cât creştem,

cu atât suntem mai mici,

iar frica noastră stă mai bine

cu picioarele înfipte în pământ.

copilăria e o insulă fără timp,

amintirea ei ai ascuns-o

în sacul cu merinde gata de drum.

Smulgi zilelor dintâi petalele-ore

una câte una, din silabele lor nedormite

vrei să faci un cal troian

să opreşti vânătoarea din jur,

să te ascunzi de semnele morţii

risipite peste tot.

Singur trebuie să străbaţi

bucuria-durere a necunoscutului

care ţi se dăruie neconstrâns.

Lumea, vezi bine,

se uită la tine prea târziu,

aşteptarea ta o sfâşie ca lupii,

mângâierea ei adie ca vântul

trecând mai departe de tine,

nerămânând. Astăzi tristeţea

ţi-a înflorit în sprâncene

şi mergi obosit, mergi încet,

drumul se sprijină de tine,

atât de rănite îţi sunt tălpile

până când din ele curge mărunt

sângele amar al unui amurg.

Cu cât mergi mai îndelung,

mergi mai încet, mult mai atent

şi-ţi devine indiferent

încotro duce drumul.

într-o zi cei dragi rămân în urmă,

fiecare chip pe care îl vezi pierind

îţi confirmă inadecvarea.

Nu vrei să-ţi reduci viaţa

la supravieţuire,

împrumuţi capacitatea celorlalţi

de a privi mai departe,

ca pe o şansă a rezistenţei lacome

a casei de lut din tine.

Şi mergi înainte convins

că ceva e mai puternic decât îmbrăţişarea

acestei lumi,

ceva care te cheamă neîncetat,

te adulmecă.

Pui înstrăinarea în leagănul naiv

al copilăriei,

nu mai asculţi râsul grădinii,

pleci privind fix un punct care nu există,

doar tu auzi curgând din el cuvinte

vindecătoare,

îngânate domol

într-o limbă sacră.

Magda GRIGORE