CICĂ NIȘTE CRONICARI - Marilena LICĂ-MAȘALA

Marilena LICĂ-MAŞALA *

Frații Caftangioglu,
de la Alcor la Polop, pe drumul exilului

       Aflǎm, cu o întârziere de aproape doi ani, o bogatǎ corespondenţǎ adunatǎ în volum - la editura Fundaţiei Culturale Memoria, cu o prefaţǎ de Micaela Ghiţescu și prin îngrijirea Mariei-Pia Castaing -, între Vintilǎ Horia (rǎmas în exil din 1945), și fratele sǎu, Alexandre Castaing, dupǎ evadarea reușitǎ din România socialistǎ. În 1972, fiii fostului senator de Hotin, judeţ „mult mai semeţ [decât Bǎlţi] și [care] pǎzea Nistrul cu cetatea încǎ falnicǎ”[1], Vintilǎ Caftangioglu, și ai Liţei, nǎscutǎ Iucǎl, se regǎseau, în sfârșit, dupǎ 30 de ani, dincolo de cortina de fier, dincolo de zidul Berlinului. Pǎrinţii, rude și prieteni, le rǎmǎseserǎ însǎ, în ţarǎ. Vintilǎ Horia, dupǎ peregrinǎri timp de aproape trei decenii, din Italia în Argentina, Madrid, Paris, se stabilise de câţiva ani la Madrid; Alexandre își alege Parisul ca reședinţǎ. Fraţii erau de-acum cumva mai aproape. O scrisoare „confirmǎ o depǎrtare, o despǎrţire pe care n’o vrei, o deprindere pe care n’o accepţi”, va spune Alexandre, (Paris, 17 iulie 86, p. 120). Între 1972 și 1992, comunicarea dintre ei va fi fructuoasǎ și coerentǎ. Schimbul epistolar le va fi curmat de sfârșitul lui Vintilǎ Horia, la 77 de ani, dupǎ ce reușise, timp de o jumǎtate de secol, sǎ se impunǎ profund și deplin conștiinţei Europei de Vest și Americii Latine. 

Corespondenţa lui Vintilǎ Horia, de-a lungul exilului, este vastǎ. João Bigotte Chrão scria: „multe scrisori am scris și am primit de la Vintilǎ Horia, între 1965 și 1991, repere ale unui dialog care a durat 25 de ani. Scrisorilor mele nu le cunosc soarta (probabil or fi fost distruse sau risipite ca și biblioteca scriitorului), cu excepţia acesteia, imaginare, care este parcǎ un strigǎt în deșert, așteptând sǎ fie auzit de undeva” (Lisabona, 1997, p. 153). În arhiva scriitorului portughez se aflau 63 de documente primite de la prietenul sǎu, ilustrate și scrisori. Nicolae Florescu, în studiul Vintilǎ Horia și începuturile exilului sǎu anticomunist, spune cǎ Mircea Eliade este întâiul dintre reprezentanţii culturii românești refugiaţi în Occident cu care Vintilǎ Horia a stabilit „primele sale contacte epistolare”, ceea ce reiese din scrisoarea din 7 iulie 1948, expediatǎ din Argentina. Eliade era la Paris, iar Vintilǎ ţinea cursuri de limba și literatura românǎ la Facultatea de Litere și Filozofie a Universitǎţii din Buenos Aires, „în baza unui program cultural aprobat în sistemul universitar argentinian de stat pentru anul în curs” (N.F., 2012, p. 22).

Corelând constatǎrile criticului Nicolae Florescu cu mǎrturisirile lui João Bigotte Chrão și conţinutul scrisorilor cǎtre fratele sǎu, în care se reiau același teme preferate, conferinţele, romanele, revistele fondate, articolele trimise la reviste, întâlnirile cu publicul și bucuria în faţa receptivitǎţii lui, neîntâlnirile, studiile literare, eseurile, în care temele românești de împleteau cu cele universale, înţelegem cǎ Vintilǎ Horia își asumase un rol evident: „e un fel de întoarcere [în românism – n. n.] de care am mereu nevoie, nu știu de ce, poate ca sǎ mǎ pot prinde de ceva într’o lume din care legǎturile dispar cu anii, pe mǎsurǎ ce mǎ-ndepǎrtez de matcǎ” (Collado Mediano, scrisoare din 6/VIII/80, p. 83).

Iar fratele îl ajutǎ în ancorare, amintindu-i de oamenii, peisajele, sunetele, culorile și momentele frumoase petrecute împreunǎ, în copilǎria lor: „[Moș Maimǎduc] s’a ridicat pe picioarele încovoiate de cǎlǎrie și pe bâta de corn cu mǎciulie și s’a pierdut cǎtre șire, printre glicina atârnând de streașina grajdului din pǎtul. Iar noi cǎutam Algor-ul lângǎ a doua stea din oiștea Carului Mare[2]”. Cǎutarea acestui mic satelit al stelei Mizar în copilǎrie se va transforma în timp, pe drumul literar ales de Vintilǎ Horia, în meditaţie, documentare, cǎutare de sensuri chiar și în vis „cu atât mai mult cu cât nimeni n’a gǎsit pânǎ acum cheia viselor. Nicio teorie nu mǎ satisface. Existǎ una din epoca romanticǎ, a visului care ne identificǎ cu poezia: visǎm ca sǎ creǎm. Eu spuneam (...) cǎ prin vis îl imitǎm pe Creator. Creǎm un roman, deci o lume, devenind demiurgi” (V., 25/II/77, p. 58).

În ţarǎ, Vintilǎ Horia era condamnat în contumacie de acel blestemat Tribunal al poporului care a secerat corola românismului. Literatura românǎ contemporanǎ, a secolului XXI, se bucurǎ de nume noi care imortalizeazǎ în paginile lor starea de lucruri din România din tinereţea precursorului nostru. Aș numi aici paginile de memorii ale Micaelei Ghiţescu, ori prozele scurte ale lui Dimitrie Grama și Steluţei Istrǎtescu. Un personaj feminin al Steluţei Istrǎtescu spune, cu simplitate, un dureros adevǎr: „O bombonierǎ Murano. Un obiect atât de preţios aparţinând doar unei elite intelectuale. E adevǎrat, o clasǎ aproape dispǎrutǎ, suprimatǎ, redusǎ la tǎcere, ignoratǎ, dar totuși o elitǎ”[3]. Condeie românești ce nu puteau sǎ se exprime atunci, în ţarǎ, o fac acum. Vintilǎ Horia trǎia în lumea liberǎ. El vedea, știa și nu putea sǎ tacǎ. Atunci, acolo, a cules limbajului literar subtilitatea metaforei, alegoriei, simbolului, pentru a vorbi despre suferinţa și moartea ce cuprinseserǎ trupul ţǎrii sale, în care supravieţuitorii se refǎceau lent, dupǎ puterile fiecǎruia, încercând sǎ-și alunge durerile ce reveneau ca un „strigoiu izgonit”. „Acest pustiu infinit, întocmai deșertului lui Walt Disney, e plin de viaţǎ ascunsǎ”. Aldea (eroul unui roman proiectat, condamnat la izolare - n.n.) „nu înţelege la început, apoi se integreazǎ”. Integrarea o datoreazǎ unui savant, al cǎrui manuscris îl gǎsește în pivniţa unui han din Bǎrǎgan. El pǎtrunde „în toatǎ problematica fabulos de reînnoitoare a fizicii quantice”. Devenind „alt om”, va continua pentru alţi condamnaţi „la pustiu, adicǎ la viaţǎ, drumul cǎtre adevǎr” (25/II/77, p. 58).

Vintilǎ Horia are conștiinţa rǎdǎcinilor sale vechi, dacice, știe de unde vine în aceastǎ lume în care moartea îl cutremurǎ, „deși moartea nu e o tragedie decât pentru cei care rǎmân. Daci fiind (...), trebuie sǎ privim moartea fǎrǎ supǎrare” (Madrid, 6/X/83, p. 98). Dar și a celor grecești, ancorate în artǎ: „Singurele clǎdiri valabile [în Grecia] din secolul trecut, sunt Politehnica din Atena, biserica catolicǎ, colegiul de fete, opere ale lui Caftangioglu” (p. 26).                   

Volumul Scrisori din Exil între Vintilă Horia şi fratele său Alexandre Castaing, începe cu o epistolǎ datatǎ Viena, 20 decembrie 1943, în care scriitorul, atașat de presǎ la consulatul român dintr-o Austrie absorbitǎ (anschluss) de Germania, își reînnoia urǎrile de casǎ de piatrǎ adresate fratelui și cumnatei, Maria-Pia. Fericitul evenimentul avusese loc la București, pe 2 decembrie. Urmǎtoarea epistolǎ, prima din cele 81 publicate în acest volum, este datatǎ 21/VI/72. O tǎcere de 29 de ani spune multe! Dar, o spune și Vintilǎ Horia, încurajându-și fratele abia sosit în Paris: „Nu-ţi mai face degeaba inimǎ rea. Gândește-te cum am început eu și prin câte lucruri am trecut, prin care voi nu veţi mai trece. E bine cǎ sunteţi la Paris, cǎ suntem aproape. Restul va veni fǎrǎ sǎ-ţi dai seama și va fi ca un fel de încoronare de la Alba Iulia” (p. 14). Printre altele, împǎrtǎșind fratelui dorinţa de a-și cumpǎra o casǎ, este anticipatǎ bucuria molcomǎ a scriitorului, din a doua epistolǎ, de a fi împreunǎ, dupǎ ani și ani: „De Crǎciun veniţi cu noi la Polop[4], în casa cea nouǎ? Sǎ nu ne faceţi figura și sǎ mergeţi în altǎ parte” (19/X72, p. 15). Fraţii se regǎsesc maturi, trecuţi de jumǎtatea vieţii, iar în scrisori folosesc numele din copilǎrie. Vintilǎ Horia îl alintǎ pe Alexandre Lulu, Lulecu, iar Alexandre Castaing Venti, Vintilicǎ. Scrisorile încep cu „Dragǎ”: Dragǎ Lulu, Dragǎ Venti, Dragii noștri, Dragii mei, Dragǎ Lulecu, Dragǎ Vintilicǎ, au un ton duios, cǎlduros, afectuos, prietenos, unele sunt stufoase, altele mai scurte.

Fǎcând un inventar al celor 81 de scrisori aparţinând perioadei 1972-90 (presupunem cǎ multe s-au pierdut), constatǎm cǎ anii de „vârf” ai corespondenţei publicate sunt 1973 și 1986, cu un numǎr de 11 epistole schimbate între cei doi. Volumul fiind îngrijit de soţia lui Alexandre, ni se pare normal sǎ fie dominatǎ de scrisorile primite de soţul ei de la Vintilǎ Horia. Din cele 52 de documente salvate, mare parte poartǎ doar data conceperii, lunile fiind scrise cu cifre romane (rar folosite în Occident) și despǎrţite prin bare oblice de zi și an, pe câteva este notat Madrid, pe câte una Gryon, Collado Mediano ori Alcalá, iar din 1986 apare Collado Villalba, unde își cumpǎrase o altǎ casǎ.      

Distanţa între cei doi fraţi se socotea în numǎrul de zile necesar unei scrisori sǎ ajungǎ, în general, între Madrid și Paris, și invers. Întârzierile deveneau prilej de criticǎ blândǎ a serviciilor poștale, în funcţie de guvernare. Ironia lui Lulu, salvat dintr-o Românie socialistǎ și instalat într-o Franţǎ unde socialiștii sunt alternativ la guvernare, este subtilǎ: „Socialismul face bine lucrurile, aproape ne aduce în le vieux bon temps, când o scrisoare fǎcea șapte zile de la Paris la Madrid, cu poștalionul” (Paris, 10 februarie 86, p. 110); „Mǎ gândeam la aceastǎ revoluţie, care a pus cele trei lozinci: Libertate, Egalitate, Fraternitate, ca trei oglinzi într’un caleidoscop, crezând că astfel puteau schimba o lume. Sper sǎ-ţi alegi un subiect mai pasionant în viitorul apropiat, ca sǎ pot sǎ-mi schimb lecturile”... (pp. 112-113).

Scrisorile celor doi fraţi sunt reportaje de cǎlǎtorii ori prilej de cugetǎri, de evocǎri, de poezie a amintirilor „poezia e fǎcutǎ sǎ salveze și sǎ ilumineze, nu sǎ ducǎ spre urǎ și întuneric” (V., p. 40), o, tempora, o mores!, presǎrate cu grija pentru pǎrinţi, prieteni, rude, starea lor de sǎnǎtate ori a soţiilor, studiile propriilor copii, apariţia nepoţilor... Vintilǎ Horia povestește despre o audienţa la Prinţul moștenitor, în Spania, despre o seratǎ literarǎ organizatǎ de Principesa Pallavicini, în Italia, de întâlnirile cu nume consacrate ale literaturii și filozofiei. Alexandre are o viaţǎ socialǎ de asemenea, bogatǎ, întâlniri cu cineastul Barbǎneagrǎ, Dan Hǎulicǎ, omul de afaceri Mǎmǎligǎ ori la Saint-Tropez, „Monsieur Popov, un Român uriaș din Bucovina, descendent din Daci” sau își reprezintǎ fratele în relaţia cu editorii francezi ori librarii. Despre situaţia din ţarǎ se vorbește vag, punctual, printre altele: „Ne-am întâlnit cu [Dan] Hǎulicǎ și Cristina. Mǎ gândeam cum poate pierde Republica niște oameni de valoare, din meschinǎrie (nu le-a dat bani pentru o locuinţǎ ca lumea)” (Lulu, 1973, p. 24); „a venit un tânǎr din Ţarǎ, ca sǎ-mi spunǎ cǎ sunt scriitorul lor preferat, deși romanele mele sunt interzise. Situaţia în general e foarte proastǎ și asuprirea culturalǎ mai grea ca niciodatǎ” (V., 1974, p. 36); „Tu crezi cǎ în Ţarǎ se vor schimba multe lucruri, dupǎ întâlnirea de la Paris. Eu nu cred. Ruptura e prea adâncǎ. Sunt scriitorul cel mai îndepǎrat de cele ce se întâmplǎ acolo. E vorba de deosebiri esenţiale, nu existenţiale” (V., Madrid, 10/X/74, p. 40); „Socialismul e sǎţios de arginţi occidentali” (Lulu, 1977, p. 63); „prin ţarǎ, nimica bun; se întrerupsese lumina, nu se puteau uita la un film transmis de Sofia (filmul era franţuzesc dar vorbit în bulgǎrește). Frumos tablou al paradisului comunist!” (Lulu, 1986, p. 113). Din corespondenţa fraţilor lipsesc doi ani (1977, 1982), ciclul epistolelor terminându-se în 1990, cu ultima scrisoare publicatǎ, adresatǎ de Vintilǎ Horia, fratelui sǎu. Rânduri pline de proiecte și optimism. Volumul se încheie cu douǎ emoţionante epistole între soţii Castaing și cumnata lor, Olguţa, datate 1992, și o scrisoare adresatǎ de João Bigotte Chorão, postum, scriitorului.

Semnificativǎ, esotericǎ, ni s-a pǎrut mǎrturisirea lui Alexandru, care a gǎsit, dupǎ moartea fratelui sǎu, într-un dicţionar al limbii franceze din secolul al XIII-lea, cuvântul polop. Polop se numea și satul spaniol în care au petrecut întâiul Crǎciun dupǎ trei decenii: „c’est derière, c’est passé, on n’en parle plus... Polopul fuge cǎtre uitare cu pași de gigant. Dar n’am sǎ-l uit niciodatǎ. Nu eram tineri, dar era un nou început. Despre Polop o sǎ vorbim mereu, așa, cu literǎ mare” (p. 150). Cu majusculǎ, firește! Nu le spusese Vintilǎ cǎ dacii nu se tem de moarte? Între Alcorul cǎutat de privirile copilǎriei, pe cerul înstelat al Ţǎrii (întotdeauna cu majusculǎ, în epistolele fraţilor), și Polopul spaniol unde s-au bucurat de tihna întâiului Crǎciun petrecut împreunǎ, în lumea liberǎ, în plinǎ maturitate, fraţii Caftangioglu nu s-au temut de nimic, pe drumul exilului.

Nu învǎţaserǎ din Ţarǎ cǎ viaţa e „o imensǎ speranţǎ”?[5]    

Referinţe bibliografice:
Scrisori din Exil între Vintilă Horia şi fratele său Alexandre Castaing (1972-1992), vol. I, ediţie pregǎtitǎ de Maria-Pia Castaing, prefaţǎ de Micaela Ghiţescu, București, Fundaţia Culturalǎ Memoria, 2011.
Florescu, Nicolae, Vintilǎ Horia și începuturile exilului sǎu anticomunist, partea a VII-a, în: Acolada nr. 7-8 iulie-august 2012, p. 22.
Hangiu, I., Reviste și curente în evoluţia literaturii române, București, Editura Didacticǎ și Pedagogicǎ, 1978.

---

* CV

[1] Alexandre Castaing, în: Scrisoare din Paris, 3 mai 83, către Vintilă Horia, p. 93.

[2] Steaua Mizar, al cărei satelit este Alcor; ortografia lui Alexandre Castaing, Algor, corespunde epocii.

[3] În: Steluța Istrătescu, Cartea de vizită. Orient-Expres, proză scrută, Iași, Editura Timpul, 2013, p. 58.

[4] Polop: sat în provincia Alicante, în Comunitatea valenciană, Spania, scăldat de briza Mediteranei.

[5] V., Madrid, 25/IV/78, p. 68.