 |
|
A. D. LOUNI *
|
Ornamentele fără actor
Există, fără îndoială, o tehnică sau, mai degrabă, o
strategie a interviului, a conversaţiei consemnate, care variază, firesc, după
tipul interlocutorului. În această gamă diversă în tonalităţi se pot înscrie dialogurile
dramatice prin complexitatea contradicţiilor din care se nasc, dialogurile
comode, temperate, cuminţi şi, până la urmă, anoste. Există şi dialoguri
agresive, în care raportul de forţe este inconstant, fluctuând în funcţie de
abilitatea „adversarilor”, decişi, unul, să forţeze dezvăluirea cât mai multor
„dedesubturi”, iar celălalt – să le camufleze cât mai eficient.
În această ultimă categorie s-ar putea integra şi
volumul apărut la editura italiană Laterza – Dario Fo, dialogo provocatorio
sul comico, il tragico, la follia e la ragione.
Nu este prima carte de interviuri cu actorul-dramaturg,
iar amănuntul este semnificativ. Proteismul lui Dario Fo – polemist furtunos,
ce cultivă infracţiunea împotriva normei şi a conformismului, provocarea
Puterii şi gustul surprizei – nu poate fi fixat printr-o singură tentativă.
„Provocatorul” – Luigi Allegri, profesor la Universitatea din Parma -
mărturiseşte chiar că „a dialoga cu Fo este una dintre experienţele cele mai
interesante şi, în acelaşi timp, mai frustrante care ţi se pot întâmpla. Deşi
ne-am pregătit şi ne-am pus de acord asupra scenariului şi structurii, totuşi
Dario, cu acea dezlănţuire a fabulaţiei care face din el un extraordinar actor,
a fost cel care a condus întotdeauna discursul”.
Încercând să scape de sub dictatura celui care se
confesează, dialogul urmăreşte să reconstituie principalele repere biografice
ale intervievatului, „anii de ucenicie”, influenţele maeştrilor, secretele
meseriei, până la causticele lui opinii asupra teatrului italian contemporan.
Statutul său particular îi dă lui Dario Fo – dramaturg
şi actor totodată – posibilitatea unei analize complexe a fenomenului teatral.
Redăm în continuare un fragment din capitolul „Regizorul şi actorul: un raport
dificil”, având certitudinea că actualitatea acestei relaţii nu este o problemă
de modă.
Allegri: De fapt, tu vezi proeminenţa regiei ca pe un rău necesar
doar atunci când lipseşte materia primă, mai exact, actorul.
Fo: Nu, insist asupra faptului că, personal, prefer actorul care face
teatru fără, sau aproape fără, ornamente în plus, şi nu ornamentele care fac
teatru fără, sau aproape fără, actor. Cred că, de multe ori, motivele
principale care generează o presiune a regiei, a efectelor tehnice şi
scenografice, căutarea unei coralităţi subtile, a iluminării sofisticate se
află în neîncrederea faţă de valoarea pe care o au cuvântul spus (nu
cuvântul scris), gestualitatea, sunetul, ritmurile, tempo-urile, pauzele şi
fascinaţia pe care actorul le poate produce singur.
A: În viziunea ta, actorul ar trebui să fie mereu elementul central?
F: Nu, nu totdeauna. Există situaţii în care poţi foarte bine să
realizezi chiar momente de scădere a importanţei lui. Dar o altă modalitate
dăunătoare de a face regie este aceea de a limita actorul la o intonare
monotonă, aşa cum, de exemplu, recită actorii lui Luca Ronconi, cu acea oribilă
vorbire cântată. E un lucru cât se poate de rău, pentru că asistăm la
distrugerea totală a valorii discursului. Nu se mai urmăreşte sensul
discursului pe care îl ţine actorul, ceea ce îţi povesteşte el, ci doar
atmosfera, emoţiile, cuvintele pentru ele însele: asta înseamnă distrugerea
logicii povestirii.
A: Totuşi, toate acestea sunt gândite pentru a scoate în evidenţă
altceva. Alegerea acestei modalităţi se face cu un scop precis, se câştigă
altceva.
F: Desigur, dar pentru mine nu este interesant, eu urăsc acel altceva,
îl detest, pentru că este exact contrariul a ceea ce înţeleg eu prin teatru. Nu
spun că acela nu ar fi teatru, dar pentru mine e un teatru degenerat, un teatru
care ar trebui împuşcat, zdrobit până la capăt sau, mai rău, ignorat. Este un
teatru fără agresivitate, fără denunţări, care nu se află pe nici o poziţie,
îngrozitor de estetico-hedonist.
A: E un teatru „formalist”, în sensul peiorativ al termenului?
F: Este teatrul fugii, al „marii estetici”, al maşinăriilor. Unul dintre
lucrurile cele mai grave din teatrul de azi este că nu mai există provocare,
pentru că publicului nu-i pasă, spune: „mi-a plăcut, nu mi-a plăcut”, dar nu se
înfurie, nu se pasionează, nu participă, nu-l mai auzi spunând: „m-a iritat,
m-a revoltat, nu sunt de acord...” De multe ori mi s-a întâmplat să asist la
spectacole după texte pe care le ştiam pline de probleme, de denunţări...
agresive şi poetice în acelaşi timp, dar pe care nu le-am mai recunoscut, le-am
găsit destrămate, golite de conţinut, umplute cu declamaţii.(...)
A: În acest sens, vezi vreo diferenţă între noţiunea de teatru şi cea
de spectacol? În sensul că teatrul constă în munca premergătoare spectacolului,
care se transformă apoi în obiect la îndemână, oferit unui public.
F: Nu, pentru mine, spectacolul
şi teatrul înseamnă acelaşi lucru. Eu sunt de acord cu ceea ce spune Brecht:
„Să distrezi, să faci spectacol”. Dacă nu distrezi, faci altceva – o
conferinţă. Mai e apoi spectaculosul, în sensul grandiosului şi al uimitorului.
Desigur, şi eu vreau să uimesc, dar vreau să o fac printr-o imagine, o idee, o
îndoială; nu urmăresc stupefacţia care se exprimă prin „O, Doamne!”. Aşa că
efectul, luminile, leul mecanic ce intra în scenă în secolul al XVI-lea,
prăbuşirea unui castel, spaima, focul, triplul salt mortal nu mă interesează.
Ceea ce mă interesează este de a reuşi, cu un minimum de mijloace, să realizez
o emoţie mai mare decât aceea provocată de efectele speciale. Iată de ce îmi
place povestirea... de exemplu, a unei bătălii: simt că, la sfârşit, cu
ajutorul cuvintelor, gesturilor, voi obţine imagini mai grandioase decât acelea
oferite de o bătălie adevărată. Astfel, oblig la punerea în funcţiune a unei
părţi a creierului care deseori somnolează, pe care nu o utilizăm.
* CV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu