INTERSTIȚII - Ion POPESCU-SIRETEANU

Civilizația muntelui

Un capitol dintre cele mai fascinante al civilizaţiei româneşti este cel numit civilizaţia muntelui, căruia i se subordonează în chip obligatoriu civilizaţia lemnului.

Pe Columna lui Traian se văd munţii Daciei şi aspecte din viaţa locuitorilor.  Dacii au moştenit de la înaintaşii lor, dar au realizat şi ei înşişi, o civilizaţie a muntelui, pentru că au avut o statornică alianţă şi prietenie cu munţii şi cu pădurile, cu plaiurile şi cu apele când năvalnice şi când străvezii.

„Plaiurile munţilor i-au stabilizat şi le-au asigurat un echilibru trainic între cele ce pier şi cele nepieritoare”  (Dan Oltean, Munţii dacilor, 2008, p. 7).

Cândva am sugerat unei tinere înzestrate cu reale calităţi de cercetător să se ocupe de tema muntele în viaţa şi cultura poporului român. Tema a fost dată mai departe şi a apărut la Editura Trialog din Piteşti o carte numită Muntele în cultura populară românească, realizată prin contribuţia multor cadre didactice. Este doar un depozit de sugestii şi informaţii pentru viitorul cercetător al acestei teme generaose şi dragi sufletelor noastre.

Ca entopic, munte are sensuri destul de variate.

La noi munţii au fost adevărate sanctuare, locuri sfinte în care omul se întâlnea cu Dumnezeu, scria Aurora Peţan, în „Formula AS” (oct. 2008, nr. 841, p. 17, col. 2).

Muntele a fost şi este locuinţa zeilor, a duhurilor întrupate în fel şi chip şi a zmeilor din poveştile ajunse la noi peste vremuri.

Există o mitologie a muntelui, a codrului, a pădurii, cu personaje numite vâlve, zmei-paralei, mume ale pădurii ori cu omul muntelui sau al pădurii.

O caracteristică a munţilor noştri este că sunt dumesnici, adică sunt omenoşi, locuiţi până sus pe platformele alpine.

Pe înălţimi au fost organizate din vechime unele mici aşezări, de multe ori la distanţe apreciabile una de alta, numite cringuri în Apuseni sau cotune în alte părţi. Astfel, munţii au fost umanizaţi, localnicii desfăşurând activităţi economice, mai ales agro-pastorale. Satul risipit s-a păstrat până astăzi, iar multe dintre locurile de vieţuire sezonieră au devenit cu vremea stabile. Uneori locuitorii de pe munte au organizat sate de tip adunat, care indică un nou stadiu de organizare social-economică şi culturală. Legăturile cu aceste aşezări se realizau prin drumuri ale păstorilor sau prin plaiuri şi cărări, dar au fost construite şi mari drumuri comerciale.

Din lumea traco-dacă era moştenită, cu bune rezultate, tactica luptei în munţi, - o adevărată artă folosită de românii balcanici în timpul războaielor cu bizantinii, iar la 1330 de către Basarab, la Posada. Despre rezistenţa în munţi, în apărarea întăririlor de la Ineu şi Rarău

sub domnia lui Vlad, încă necunoscut istoriografiei româneşti, împotriva ungurilor ni se vorbeşte în Rohonczi Codex (Bucureşti, 2002), lucrare realizată într-o limbă şi o scriere secrete, în secolele al XI-lea sau al XII-lea, descifrată, tradusă în limba română şi publicată de profesoara Viorica Enăchiuc de la Iaşi.

Vecin cu veşnicia, dar şi cu moartea, omul însufleţeşte muntele atât pe timpul verii, cât şi al iernii. Când se întâmplă să închidă ochii şi să pună mâinile pe piept, este înmormântat pe alocuri în grădina casei, în apropierea mormintelor unor înaintaşi. În acest fel, cel  d u s  rămâne acasă, prieten şi sfătuitot al celor meniţi să ducă mai departe îndatoririle gospodăriei. Iar dacă se întâmplă să moară un cioban undeva în munte, el poate fi îngropat în stâna bătrână în locul găleţilor, în jocul mieilor sau în alt loc de cinste din cuprinsul stânei. Pe cel plecat  d i n c o l o

l-or tângui văile şi munţii, vânturile şi singurătăţile din toamnă până în primăvară când începe noul anotimp al culesului pastoral, l-or plânge turmele...

Se pare că în bună măsură istoria începe în Carpaţi şi pentru aceasta depune mărturie Tărtăria cu plăcuţele scrise acolo acum peste şapte mii de ani.

Muntele Kogaionon era sediul lui Zamolxe, fără să ştim astăzi care dintre munţi purta acest nume. Cărturarii cred că ar fi Ceahlăul, Dealul Grădiştii, Gugu sau Omu.

Pe pereţii unor peşteri se păstrează, ca într-o străveche bibliotecă, elemente de scriere rupestră, cum sunt mai ales cele din Munţii Buzăului, cu vechi urme de vieţuire omenească.

Capitala dacică Sarmisegetusa era ridicată în munţi, apărată de cetăţi precum cele de la Băiţa, Căpâlna, Blidaru, Costeşti, Tilişca etc., iar Piatra Craivii apăra bogăţiile în aur ale Apusenilor.

În interiorul cetăţilor sau imediat în afara lor erau sanctuare.

În munţi sau în apropierea lor s-au construit vechile noastre cetăţi sau palate, puncte de strajă şi de apărare împotriva nesfârşitelor valuri de migratori şi de cuceritori. Cei puşi de pază anunţau orice primejdie cu sunete de corn sau de bucium, iar cei de pe înălţimi făceau focuri să vestească primejdii, ca oamenii să se poată adăposti în locuri sigure; se dădea şfară în ţară.

Vechile noastre capitale au fost în zone de dealuri sau de munte: Câmpulung, Argeş, Târgovişte, Baia sau Suceava, să poată fi mai uşor de apărat. Văile ascunse ale munţilor erau adesea folosite ca locuri de apărare şi de ocrotire a vieţii şi bunurilor celor expuşi.

Adevăraţii stăpâni ai munţilor erau păstorii, care din vechime îi colindau în lung şi în lat în căutarea locurilor bune şi păşunilor grase. Erau adeseori, în trecut ca şi astăzi, munţii albi de turme organizate cu multă măiestrie, aşezări în care se plămădeau legende şi doine, cu ciobani viteji şi cu baci vestiţi în prelucrarea laptelui. Aici uceniceau întotdeauna adolescenţi numiţi strungari, - viitori ciobani şi baci.

Bacii de judecată se adunau în munăr de şapte de pe şapte munţi. Ei constituiau completul care judecă abaterile ciobanilor şi păstorilor de la respectarea normelor tradiţionale. Judecăţile lor puteau decide şi condamnarea la moarte a celor acuzaţi, uneori chiar cu autoexecutare capitală.

În munţi se organizau marile serbări păstoreşti, de la o vreme numite  n e d e i, după cuvântul slav nedele (= duminică), din aceeaşi familie cu numele personal Nedelea (= cel născut duminica).

Bărbaţii de la munte au alte păsuri şi alte doruri decît cei din zonele de deal şi câmpie. Sufletele lor sunt împletite cu cărările codrului şi oieritului, cu freamătul pădurilor mereu neliniştite, cu pâraiele în susur necontenit. Copilăria lor este purtată în braţe de poveşti nemaipomenite şi clocoteşte de dorul unor înfruntări cu zânele cele rele ori cu alte şi alte primejdii. După o scurta ucenicie ca strungari la stână, devin ciobani, purtători de caţă şi de glugă sau de lance cu care spintecau fiarele care atacau turmele. Ei nu se tem de tâlhari, pe care îi prind şi, legaţi, îi afumă de nu mai rămân oameni. Când ajung maturi, sunt oieri adevăraţi şi gospodari de vază în satele lor.

Femeile de la munte au ochii mari şi senini, sunt mlădioase ca mestecenii şi iubitoare, au casele curate ca paharul şi culmile pline de ţesături şi de perne, ogrăzile pline de păsări apărate de dulăi înspăimântători. Ele nu-şi fac argele săpate în pământ, că lemnul de munte le pune la îndemâna meşterilor lemnari tot materialul de care au nevoie pentru o căsuţă în care să stea războiul de ţesut cu rostul lui, peste an. Grădinile lor sunt organizate cu gust, cu echilibru între plantele cultivate, să aibă tot ce trebuie unei gospodării, fără a lipsi grădiniţele cu flori. La nevoie poartă şi coasa când vine vremea fânului. Ţi-i mai mare dragul să le vezi în sărbători alături de bărbaţii lor, toţi îmbrăcaţi în costume populare lucrate în casă, după legile din bătrâni.

Păcatul cel mare al bărbaţilor este că de multe ori se îmbracă frumos, de biserică, dar ajung la cârciumă, iar drumul spre casă devine nesigur.

Suitul la munte din fiecare an în luna mai este unul dintre evenimentele cele mai importante şi mai spectaculoase ale satelor de oieri, când aşezări întregi de oameni, de la mare la mic, însoţesc turmele până la un punct, unde se despart femeile de bărbaţi, fetele de feciori şi copii de taţii plecaţi la munte. Sunt sfâşietoare rugăminţile femeilor şi fetelor să nu le uite cei care pleacă, aşa cum sunt cu totul tulburătoare şi răspunsurile bărbaţilor că nu le vor uita. Apoi bărbaţii pornesc spre stânile lor bătrâne, iar femeile, fetele şi copii revin în sate plângând şi întorcând capul din când în când.

O treaptă foarte evoluată în viaţa păstorilor din părţile de sud ale Transilvaniei era şi a mai rămas, în parte, transhumanţa, adică plecarea cu turmele peste Carpaţii Meridionali sau spre câmpia Banatului, dar şi peste Carpaţii Orientali, cu scopul de a ierna în locuri unde animalele pot găsi mai uşor hrană. Versantul nordic al Meridionalilor, ca şi cel vestic al Orientalilor au vegetaţie mai săracă, iar păstorii nu pot asigura, pentru iarnă, hrana miilor de oi de care trebuie să aibă grijă. În trecut, până la independenţa  statelor balcanice faţă de Turcia, toţi puteau circula cu turmele în întregul Imperiu Otoman, iar păstorii din estul Transilvaniei au ajuns până în Caucaz. Într-o carte a lui Anton Raţiu, intitulată Românii de la est de Bug (Bucureşti, 1994), se vorbeşte despre prezenţa urmaşilor acestor români stabiliţi în locuri depărtate de ţară, dar păstrând graiul lor de acasă şi folosind nume de persoane şi nume topice româneşti.

Munţii sunt locuri cu legende şi cu mituri fascinante, dar şi cu tradiţii şi ritualuri conservate cu mare acurateţe, între care amintim focul viu şi nedeile care se organizau anual din loc în loc. Focul viu se face şi astăzi la începutul anului păstoresc, în mai, şi nu se stinge până la coborâtul de pe munte. Târgul de fete de pe Muntele Găina îşi are originea într-un trecut îndepărtat, legat de cultul soarelui şi are loc în preajma solstiţiului de vară, iar cu timpul sărbătoarea precreştină a evoluat în nedeie. Iar numele muntelui vine de la legenda unei găini care făcea ouă de aur. De altfel, marile sărbători ale muntelui au devenit cu vremea nedei, ca apoi şi acestea să se piardă în iarmaroace şi târguri, dar păstrându-se în Târgul de Fete, în Târgul de pe Ceahlău ori în Hora de la Prislop din Maramureş.

Muntele este cetate şi altar, dor de libertate şi destin. Aici erau organizate marile lupte de rezistenţă împotriva cuceritorilor, dar şi lupta împotriva ocupantului rus după anul 1945, în Bucovina, în Făgăraş ori în munţii Banatului.

Partea cea mai frumoasă şi mai trainică a folclorului românesc s-a născut la munte şi avem în vedere doina care tulbură şi farmecă în acelaşi timp.

Muntele este prezent în unele descântece Să te duci în munţii negri, În văi adânci...; Să te duci în munţi înalţi, În văi adânci, Unde cocoşii nu cântă...; Duceţi-vă în munţi Şi-n codri pustii; Du-te pe munţi înalţi, Pe văi adânci, Pe potecă necunoscută, Unde popa nu toacă, Unde cocoşi nu cântă...; (legenda Capra roşie)  În munte s-a suit Şi munţii că i-a mizdrid, Şi munţii că s-a surpat (după Adriana Rujan, Descântece, Piteşti, 2006).

O mare parte a toponimiei româneşti a fost creată la munte şi în strânsă legătură cu muntele.

Muntele a oferit totdeauna loc de vieţuire sihaştrilor şi pustnicilor stăruitori în rugăciune, lepădători de sine şi căutători ai lui  Dumnezeu, cei care se nevoiesc a trăi în lipsuri şi în curăţenie trupească şi sufletească. De multe ori aceşti de voie sacrificaţi păzesc locurile pustii din munţi şi renunţă de bunăvoie la viaţa în lume, trăind în peşteri şi în culmile munţilor ori în păduri adânci.

O caracteristică a munţilor noştri este aceea că pe văile lor, în locuri ocrotite de vânturi puternice, au fost ridicate mănăstiri, ca cele ale ducelui Glad în Banatul stăpânit de el la începutul sec. al XI-lea, ca cele din Oltenia de sub munte, din Muntenia sau ca cele din Moldova cu marile lor frumuseţi. În aceste locaşuri de cult creştin ortodox s-a desfăşurat şi se desfăşoară o viaţă foarte activă de multe ori în atelierele de ţesătorie sau de pictură bisericească. Alteori în chiliile mănăstireşti au fost copiate sau scrise cărţi de mare importanţă, împodobite cu desene din lumini şi culori.

În peşteri şi în chilii au fost ascunse comori care încă aşteaptă să fie descoperite. Aici s-au refugiat unii dintre primii creştini, persecutaţi pentru credinţa lor. Tot în peşteri se retrăgeau cei care erau decişi să-şi petreacă viaţa în post şi rugăciune. Dumnezeu, creatorul muntelui, şi-a iubit întotdeauna creaţia şi a desăvârşit-o cu cântece, cu poveşti şi cu legende, cu izvoare limpezi, cu guri de rai şi cu freamăt de codru. Aici erau continuate ritualurile religioase pentru turme şi păstori, cu liturghii săvârşite în  b i s e r i c i  d e  b r a d, de obicei de către preoţi aduşi din sate ori de către ciobani bătrâni păstrători de tradiţii.

Prelucrarea artistică a lemnului a fost şi a rămas o statornică preocupare atât a tinerilor ciobani, când e vorba de fluiere, de bâte ciobăneşti ori furci de tors ornate cu motive florale sau zoomorfe. Am vizitat de multe ori la Câmpulungul Moldovenesc acel unic Muzeu al Lingurilor de Lemn (peste 5000 / cinci mii) de exponate, întemeiat şi îmbogăţit cu piese din toată ţara de către profesorul Ioan Ţugui (1907-1978).

Un loc aparte în civilizaţia muntelui îl au, în ultimele secole ale evului mediu şi până în sec. al XX-lea, haiducii, - bărbaţi tineri potrivnici stăpânirilor şi marilor proprietari de moşii.

Amintim doar în treacăt frumuseţea portului popular din fiecare zonă a ţării legat de munte prin motivele cusăturilor. Tot aşa amintim şi îmbrăcămintea păstorilor peste tot influenţată de munte.

Trecerea anilor şi mai ales ultimele decenii au adus însemnate schimbări în viaţa muntelui şi mai ales în viaţa satului de la munte, de la arhitectura populară la drumuri şi conectări la mijloacele actuale de comunicare (televiziune, Internet). În aceste condiţii, ar fi bine să se păstreze case vechi şi dependinţele lor ca părţi ale unui muzeu al arhitecturii populare, în care să fie păstrate şi conservate obiecte vechi folosite în satul românesc arhaic.

Fiind un simbol al veşniciei româneşti şi al statorniciei neamului nostru, muntele este legat intim de istoria românilor, de civilizaţia românească, de sufletul nostru dornic de desăvârşire.

prof. univ. dr. Ion POPESCU-SIRETEANU