Opera literară ca reuniune de elemente
(aspecte, fapte, realități, intenții) corelative*
(aspecte, fapte, realități, intenții) corelative*
1. Note sumare despre corelaţie
Corelaţia este legătura între două
fenomene sau procese (între doi termeni, între două aspecte ale realului), care nu pot exista unul fără altul.
Aceasta înseamnă că schimbările într-un
fenomen duc, în mod necesar, la prefaceri în celălalt.
Corelaţii precum spaţiu-timp, finit-infinit,
subiect-obiect, real-posibil, adevăr-eroare,
persoană-societate, frumos-urât, viaţă-moarte, determinism-libertate,
optimism-pesimism, unul-multiplu, bine-rău, libertate-responsabilitate
sunt insistent studiate de teologi, filosofi, sociologi, moralişti,
esteticieni, psihologi, istorici, matematicieni, anatomişti etc.
Nimic în lume nu există într-o stare
total independentă, respectiv nerelaţionată.
„Deosebirea
şi identitatea, scrie Mircea Florian,
multiplul şi unul, individualul şi generalul, corpul şi sufletul, viaţa şi
moartea, materia şi viaţa, individul şi societatea, violenţa şi iubirea se
sudează fără ca unul să-şi trădeze natura proprie sau să tradeze asociaţia cu
partenerul. Dimpotrivă, în sudura lor fiecare se defineşte şi îşi pecetluieşte
existenţa” (Mircea Florian, Recesivitatea
ca structură a lumii, Vol. I, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983, pag.19).
Problema teoretică a caracterului
corelativ al unor aspecte ale realului a constituit obiectul unor insistente
evaluări în operele unor savanţi şi cercetători cu preocupări foarte diferite.
Ştefan Odobleja (1902-1978, autorul
primei variante elaborate a concepţiei ciberneticii generalizate, a studiat-o
în operele sale fundamentale La
psychologie consonantiste (1938) şi Introducere
în logica rezonanţei (postum, 1984); Daniel Danielopolu (1884-1955), medic,
fiziolog şi farmacolog, deschizător de drumuri în aceste domenii, o discută în Cercul vicios reflex şi fenomenul de
epuizare şi transliminară în mecanismul sindroamelor paroxistice (1944), în
Probleme de farmacologie nespecifică
(Vol. I, II, 1952-1954) şi în alte lucrări; Mircea Florian (1888-1960),
cugetător dedicat problemelor puse de raporturile dintre ontologie şi
gnoseologie, insistă asupra ei în Recesivitatea
ca structură a lumii (Vol. I, II, 1983-1987), o scriere în care vocaţia
metafizică este consecvent asociată cu spiritul ştiinţific şi cu cel
speculativ; Constantin Noica (1909-1987), cel mai important filizof român din a
doua jumătate a secolului al XX-lea o evocă în Devenirea întru fiinţă (Vol I, II, 1981).
Pentru Mircea Florian recesivitatea
structurează existenţa, cunoaşterea, universul valorilor.
Pentru Noica principiul corelativ are
caracter binar. Dar în cadrul binarităţii numai un termen îl contrazice pe
celălalt.
Acest fapt, afirmă Noica, este ilustrat
de condiţia specifică a filozofiei. În filosofie, realul este ridicat de la condiţia fenomenală la esenţa lui
posibilă.
După ce s-a constituit, filosofia
revine însă de unde a plecat, dar nu în planul concret, fenomenal, ci în cel al
esenţialului, evitându-se evaziunea din real. Se realizează astfel un cerc filosofic, pornindu-se de la o
ordine ipotetică pentru a se ajunge la alta, esenţială, aflată într-un plan
secund. Este un demers în care gândirea filosofică merge în cerc. Pentru că,
afirmă Noica, numai în cerc „cunoaşterea
filosofică este posibilă” (Vezi Trei
introduceri la Devenirea întru fiinţă, Bucureşti, 1984, pag. 45).
Important este faptul că în cadrul unei
corelaţii unul dintre factori are caracter dominant, iar celălalt – secundar.
Corelaţia asigură însă paradoxalul
echilibru dintre termenii care nu
sunt niciodată egali.
Deşi este secundar, al doilea termen,
care se impune drept altceva decât
primul, nu apare degradat nici din punct de vedere ontologic şi nici al
valorii, pentru că amândoi comunică strâns, indestructibil, fără a se pierde
unul într-altul şi fără a se anula. Se află aici o „asimetrie” care participă la „arhitectura”
lumii.
2. Literatura ca reuniune de corelaţii
Discutând într-o perspectivă teoretică
specificul operelor realizate de scriitori, putem sesiza corelaţia fundamentală
limbă – literatură.
Este evident faptul că în această
corelaţie, limba, ca fenomen social, ca expresie a factorului etnic şi ca mod
fundamental de comunicare între oameni, este elementul primordial, dominant, determinant, iar literatura – o realitate secundară, ivită într-un anumit moment
din dezvoltarea idiomului în care a fost scrisă.
Problema caracterului corelativ a
literaturii române în raport cu limba şi etnicitatea noastră l-a preocupat pe
G. Călinescu în Istoria literaturii
române Compendiu (1945-1946).
El scrie în capitolul Epoca veche. Geţii „nici datele istoriei, nici examenul etnologic nu confirmă tinereţea
noastră. Noi suntem în fond geţi şi geţii reprezintă unul dintre cele mai vehi
popoare ale Europei, contemporani cu grecii, cu celţii, cu grupurile italice
anterioare Imperiului Roman.
Acest
Imperiu Roman găsea aici un stat vechi, se lupta cu el şi-l răpunea cu greu (...)
Când
prin urmare studiem literatura română e greşit să măsurăm cu dimensiuni
superficiale. Civilizaţia şi cultura poporului român sunt străvechi şi
literatura nu e decât o formă secundară (s. n.) şi deloc obligatorie. Condiţiile politice au lipsit pentru o cultură de
salon şi azi încă eforturile constructive sunt culcate la pământ. Poporul român
a avut ca mijloc de perfecţiune sufletească limba superioară, riturile,
tradiţiile orale, cărţile bisericeşti.
Când
întâile cronici se iviră, ele atestau o expresie rafinată, efect al unei
înaintări culturale neîntrerupte. Nouă este numai literatura de tip occidental
(poezie profană, proză analitică, dramă). Când o adaptam, aduceam un suflet
experimentat şi două sute de ani ne-au fost de-ajuns să producem o literatură
superioară, de mulţi invidiabilă. Câteva secole de întârziere relativă nu pot
anula folosul unei existenţe imemoriale” (în Istoria literaturii române Compendiu, Bucureşti, 1963, pag. 13 şi
15).
Faptul că G. Călinescu a considerat
literatura noastră „o formă secundară şi
deloc obligatorie” în raport cu limba română, factor primordial, dominant
şi determinant, este demn de a fi subliniat într-o discuţie teoretică despre
caracterul corelativ al artei cuvântului.
O corelaţie asupra căreia insistă
logica formală, lingvistica teoretică şi antropologia filozofică este gândire-limbă.
Funcţia limbii este să exprime (să
comunice, să reprezinte) gândurile. În acest caz gândirea este factorul
primordial. Este însă limpede că fără limbă gândul nu poate fi comunicat.
Există, de asemenea, corelaţia limbă – vorbire. Limba este un fenomen
social şi spiritual, respectiv cel mai important mijloc de comunicare între
membrii unei comunităţi umane istoriceşte constituită. Ea este o sumă de
sisteme: fonetic, lexical, gramatical, topic, expresiv (stilistic).
Vorbirea, factor secund, derivat, este
utilizarea concretă a limbii în
procesul de comunicare între persoanele care compun o colectivitate umană. În
acest sens vorbirea poate fi afectivă, directă, coerentă, incoerentă,
imperativă, familiară, sentimentală, solemnă, laconică, emfatică, literară,
dialectală etc.
Stilul unui scriitor este totalitatea
particularităţilor fonetice, lexicale, morfologice, sintactice şi topice utilizate
de el într-una sau mai multe opere literare.
Corelaţia stil – artă literară ne ajută să înţelegem specificul unor opere de
o excepţională varietate tematică.
Înmulţirea şi diversificarea operelor
scrise duce în mod necesar la evoluţia
limbii literare. Putem vorbi despre această evoluţie ca proces complex,
tensionat şi de lungă durată. Scriitorii contribuie prin operele lor la
perfecţionarea continuă al celui mai îngrijit aspect al limbii unui popor.
Corelaţia limbă – literatură îşi adaugă astfel noi dimensiuni şi noi
caracteristici. Mijloacele superioare şi adecvate de exprimare a valorilor
civice, morale, artistice, istorice, religioase, juridice, ştiinţifice ale unui
popor sunt mereu în acord cu dezvoltarea societăţii, respectiv a culturii şi
civilizaţiei. Nivelul structural,
nivelul normei şi nivelul vorbirii sunt condiţionate de înflorirea
producţiei beletristice, respectiv de evoluţia limbii literare. Funcţia
social-culturală a limbii literare este indestructibil legată de valoarea şi
circulaţia creaţiilor beletristice. Acestea solicită, argumentează şi impun
convingeri, respectiv viziuni asupra
existenţei.
Fondate pe resursele expresive ale
limbii, operele literare participă la continua prefacere şi spiritualizare a
oamenilor şi a lumii întregi. În limbă, o extraordinară forţă latentă aşteaptă
să fie trezită de scriitorul demiurg, capabil să-i dea o nouă frumuseţe, o nouă
valoare şi, mai presus de toate, un nou sens, în acord cu existenţa umană
însetată de Absolut.
Corelaţia stil – artă literară ne revelază astfel rolul imens, decisiv al
scriitorilor în evoluţia mentalităţilor, a actelor de cultură, a
sensibilităţii, a modului cum ne raportăm la semenii noştri, la existenţă, în
general.
În calitate de autor al acestui tratat,
consider că este necesar să vin în acest moment al demonstraţiilor cu o
mărturie strict personală. Am fost impresionat profund de faptul că marele
lingvist Gh. Bulgăr (1920-2002), una dintre marile personalităţi ale ştiinţei
româneşti şi europene, profesor la universităţile din Bucureşti,
Paris-Sorbonne, Lyon şi Bordeaux, a considerat necesar să analizeze valoarea
artistică a unora dintre romanele publicate de mine pornind tocmai de la
corelaţia stil – artă literară. În
acest sens, el a publicat în 2001 volumul Stil
şi artă literară în proza lui Mihail Diaconescu, o lucrare de o înaltă
ţinută exegetică şi teoretică. Ediţia a doua a acestei lucrări a apărut în anul
2004.
Dar nu numai corelaţiile limbă – literatură, stil – artă literară
ne ajută să abordăm în mod adecvat problema teoretică a specificului impus în
evoluţia culturii de operele care ilustrează arta cuvântului.
Alte corelaţii de tipul persoană – personaj, sacru – profan, semnificat – semnificant, vorbire – dialog, eveniment – naraţiune, obiectiv
– subiectiv, trăire – lirism, logic – ilogic, conflictual – dramatic,
model – influenţă, imanenţa textului
– transcendenţa textului, naţional –
universal, concret – abstract, static (descriptiv) – dinamic
(evenimenţial), unificare (implicare) afectivă – detaşare cognitivă, relativ –
absolut, text – context, real – fictiv, analiză – interpretare, mitic - epic, istoric – epic, individual – general,
existenţial (ontic) – raţional, eroic – tragic, tragic – tragedie, comic –
comedie, contradicţie – noncontradicţie, lectură – receptare, deosebire –
asemănare, identitate – diversitate, eponimie – canon, sensibilitate –
intelect, noutate – repetiţie, tradiţie – inovaţie, general – particular, unu –
multiplu, macrocosmos – microcosmos, real – fantastic, schimbare – persistenţă,
progres – regres, ascendent – descendent, cantitate – calitae, consonanţă –
disonanţă, armonic –dizarmonic, evoluţie – stagnare, dinamic – static, spirit –
materie, afirmaţie – negaţie, concret – abstract, reversibil – ireversibil, analiză – sinteză, libertate – necesitate,
întreg – parte, esenţial – fenomenal, discursiv (oral) – scriptic (scriptural),
exprimabil – inefabil, imediat – îndepărtat, simplu – complex, sugestie –
simbol, adevăr – fals etc. etc. pot lumina dintr-o mare varietate de perspective
teoretice şi aplicative specificul literaturii ca artă a cuvântului.
Astfel de corelaţii sunt adeseori
invocate în dezbaterile teoretice şi aplicative dedicate literaturii. Ele sunt
un punct de plecare ferm în tentativele mereu reluate de înţelegere a
aspectelor generale şi specifice ale artei cuvântului.
„Opoziţia
nu este opera gândirii abstracte, scrie Mircea Florian, ci este un dat primordial
(s. n.) de care este saturată realitatea,
o posesie originară a concretului, care se înfăţişează ca o unitate de opoziţii
(...)
În
sens larg unitatea este relaţia sau raportul. Orice relaţie „uneşte” sau „leagă”
cel puţin doi termeni, însă termenii relaţionaţi sau raportaţi pot fi
independenţi de relaţie sau raportare. Astfel, în raportul cauzal, o existenţă
concretă este condiţia eficientă, activă, producătoare sau „cauza”, iar altă
existenţă concretă suferă o schimbare sau un efect. Însă amândouă existenţele
erau independente înainte de raportul cauzal, iar după acest raport îşi pot
relua existenţa de sine stătătoare” (în Recesivitatea ce
structură a lumii, Vol. I, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983, pag. 45-46 şi
59-60).
Fără să ţinem cont de caracterul ei
corelativ (complementar, recesiv) arta cuvântului nu poate fi înţeleasă.
prof. univ. dr. Mihail
DIACONESCU
* din
tratatul Teologia ortodoxă şi arta
cuvântului. Introducere în teoria literaturii,
în curs de elaborare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu