copy protect

vineri, 16 august 2013

PROZĂ - Gabi MAREŞ

Gabi MAREŞ *


Scrânciobul** 


   Drumul care trece prin „dreptul nostru” (așa spuneam când eram copii – „dreptul meu” – amenințând vreun „dușman” cu pumnișorii strânși, bătându-ne cu ei în piept și simțind că acolo vom fi zmei, fiindcă acolo eram „proprietari” și, deci, imbatabili: „Treci tu prin dreptul meu!”) era, acum vreun veac, cu douăzeci-treizeci de metri mai spre apus, adică trecea prin grădina noastră, atunci proprietatea lui Ilie al Popii, în acte Ilie Popescu. De partea cealaltă a drumului era tot proprietatea lui. Așa că, mutându-se drumul spre gârlă, probabil printr-o rectificare impusă de construirea Podului de Ciment, el nici nu pierduse, nici nu câștigase nimic din terenul pe care l-a lăsat moștenire fiicei sale adoptive, Maria. Numai puțul cu apă deosebit de bună, care fusese „la drum”, pentru ca toată lumea să-l folosească, rămăsese acum în grădina lui, devenită apoi a învățătorului Ion Gh. Mareș, bărbatul Mariei. Un pârleaz, pentru oricine dorea apă, corecta noua situație. Puțul acesta cu roată își face datoria și astăzi, dăruindu-se călătorilor și celor care nu vor apă de la robinet, dar, după ce ani de zile a fost al lui „neica Ilie”, este astăzi „la Mareș”, nu al lui Mareș, dovadă că este al tuturor.

Același lucru se petrecuse și cu Pomul Fermecat, un frasin uriaș, cu două brațe ce porneau din aceeași rădăcină și cu o coroană ce umbrea totul pe o rază de vreo zece metri. Fusese și el „la drum”, loc de popas înainte de întoarcere din plimbarea de după-amiză a celor veniți la băi la Vulcana. Aici era atunci capătul satului, ceea ce însemna, păstrând proporțiile, că Pomul Fermecat juca rolul vestitului Rond de la Șosea, unde, cam pe aceeași vreme, întorceau trăsurile protipendadei bucureștene.

Când tata a hotărât să-și facă gospodăria lui, deci să-și construiască propria casă, printr-un act de vânzare-cumpărare, întocmit în toată regula, a primit un pogon de pământ la capătul proprietății numită „punctul Pomul Fermecat”, aflat atunci în posesia Mamei-Mari. Actul conține următoarea specificare: „Eu, vânzătoarea, pun obligația ca frasinul numit Pomul Fermecat să nu fie tăiat de cumpărător”.

În copilărie, vara, intram în îmbrățișarea copacului în care mă simțeam în siguranță, pentru că mă pitea cu înțelegere dacă cumva eram chemată să fac vreo treabă. Când aveam mai mulți copii cu care să mă joc, îl îmbrățișam noi într-o horă care, dacă ar fi fost în curtea școlii, era destul de mare ca să ne permită să ne jucăm „Noi avem castel frumos”. Lângă tulpina lui mi-am ascuns de atâtea ori frământările adolescenței și tot acolo mi-am dus de mână iubirea. Depun mărturie că pomul era cu adevărat fermecat. În vara anului 1961, brațul dinspre interiorul grădinii a căzut trăsnit. Curând s-a rupt și fratele lui geamăn, tot în timpul unei furtuni. Nu a dispărut numai un copac falnic și cunoscut, ci și o lume, un punct de reper (înlocuit astăzi de o piatră kilometrică: 5 km până la Pucioasa!), în care totul se măsura altfel, și la care fac acum trimitere cu nostalgie.

Foarte puțini dintre vulcăneni știu astăzi de copacul care avea atâta forță de seducție, încât își chema seară de seară vizitatorii sub coroana lui.

Am locuit, deci, la Pomul Fermecat. Acum locuiesc în aceeași casă, dar pe strada Târgoviște, iar capătul satului s-a dus cu mai bine de un kilometru mai departe de ceea ce au fost odată un copac și un loc cu nume de poveste.

Ce lume era aceea care știa să dea asemenea nume unui copac? Ce legături trainice se stabileau atunci între om și locurile în care trăia, încât bunica mea, neștiutoare de carte, a dorit să se asigure, printr-un act făcut la Judecătoria din Târgoviște, că fiul său nu va tăia un copac, care, deși creștea pe proprietatea ei, aparținea tuturor?

Să vedem.


În jurnal: „27 iulie 1925, la Pucioasa, cu trăsura generalului (indescifrabil)”. Printre cheltuieli: „12 lei sticlă de lampă; 16 lei turtă dulce; 30 lei roata norocului; 20 lei bacşiş”.


Nu trebuie să mă mai uit în calendarul religios. Ştiu: la 27 iulie se prăznuieşte Sfântul Mare Mucenic Pantelemon. În fiecare vară, la această dată, la Pucioasa, avea loc mare bâlci mare. Era distracţia verii, pe care nimeni n-ar fi vrut pentru nimic în lume s-o rateze. Chiar înainte de Sfântul Ilie cel aducător de ploi, vulcănenii, în special copiii şi tinerii, începeau să se pregătească sufleteşte, mai ales rugându-se să nu plouă, fiindcă rareori petrecerea scăpa fără să fie bine udată. Mergea chiar vorba că Sfântul Pantelemon fusese frate cu Sfântul Ilie, explicându-se astfel de ce aversele erau atât de puternice şi nelipsite în acea zi. Ei şi? Ce dacă ploua? Nimeni nu era din zahăr ca să se topească. Ieşea repede un soare de cuptor şi usca imediat hainele subţiri de vară. Rămânea noroiul, dar acela nu mai conta. Era pe picioarele tuturor. Cu câtva timp înainte, copiii deveneau foarte cuminţi ca să fie luaţi la bâlci şi-şi numărau bănuţii pentru îngheţată, limonadă, turtă dulce, bulgări roşii şi dulci din floricele de porumb, vată pufoasă de zahăr, în care-şi îngropau mai întâi nasul, dropsuri şi seminţe în cornete de hârtie ruptă din caietele de anul trecut ale şcolarilor, alviţă cu nuci ce se lipea de dinţi, nuga, „ciubuc” din zahăr dungat cu roşu şi albastru. Nările erau umflate de mirosul apetisant al gogoşilor prăjite în cazane mari cu untură şi tăvălite prin zahăr. Mirosul îţi muta nasul din loc, deşi nu cred că exista gospodină în Vulcana-Băi  care să nu-şi sature din când în când copiii cu o copaie plină cu această simplă şi ieftină prăjitură. Nimeni nu făcea gogoşi numai pentru copiii casei, căci mirosul se răspândea, şi copiii vecinilor nu puteau fi lăsaţi să înghită în sec, mai ales că, dacă, peste o săptămână, mirosul venea dinspre vecini, ar fi început ai casei să se smiorcăie că vor gogoşi. Dar parcă gogoşile de la bâlci erau mai bune şi, la urma urmei, o dată pe an era Sfântul Pantelemon şi bâlci. Mâncau şi gogoşi „de bâlci”. Mai era apoi gândul la bărcuţe, „lanţuri”, pentru cine avea curaj să se uite – „zidul morţii” şi toată hârjoana făcută prin mulţimea aceea venită din satele din jur, în care totuşi rareori se pierdea cineva. Banii erau cheltuiţi şi pe câte o şăpcuţă sau gentuţă din iască, împodobită ici-colo cu o floricică, şi neapărat, dar neapărat, pe un fluieraş. Să te întorci din bâlci fără un fluieraş era ca şi cum nici n-ai fi fost. Nu fluieraşul tradiţional din lemn la care să cânţi un cântecel, nu, ci „ţignalul” sergentului de stradă de altădată, de ţipătul căruia răsuna tot satul câteva zile bune, până se strica, se pierdea, era aruncat de mame exasperate de atâta zgomot în casă sau pe-afară. Abia când încetau să se audă fluieraşele în sat, se terminau şi discuţiile copiilor mândri de trăirile lor nemaipomenite de la bâlci. Dar „la anu”…

De unde aveau copiii bani? Păi, aproape în fiecare casă se afla cel puţin o cameră închiriată celor veniţi la băi, „boierilor”, numiţi aşa la grămadă, căci majoritatea erau oameni cu venituri modeste, bolnavi reumatici atraşi de faima apei de iod de la Vulcana. Pentru nişte copii gata să facă oricând mici servicii – o sticlă de apă minerală de la Ovessa, o căniţă de mure, câteva coarne sau, după caz, cumpărarea pâinii, a ţigărilor – se găseau în portofelul acestora câţiva lei, mai ales când ei se duceau la bâlci. De altfel, curele de băi fiind repetate ani la rând, cei care aveau nevoie de binefacerile acestora tocmeau din anul anterior camera, stabilind perioada în care doreau să vină, sau scriau din timp, pentru a nu avea surpriza să o găsească ocupată. Cereau totodată să li se trimită trăsură la gară şi chiar plăteau un aconto. Aşa că, în privinţa copiilor, aceştia le erau bine cunoscuţi „boierilor”, care îi descopereau de la an la an mai mari. Le aduceau mici daruri şi, la plecare, le dădeau câte un bacşiş. Drept urmare, fiecare copil se lăuda cu „boierii” lui.

Tinerii, băieţi şi fete, abia aşteptau să se dea în „lanţurile” mari. Fiecare băiat îşi aşeza iubita pe scaunul din faţă şi, cât ţinea învârtitul, îi răsucea scaunul, dându-i apoi drumul să se dezrăsucească în ţipetele de plăcere şi de frică ale fetei. Ca la horă, mamele fetelor stăteau pe margine mândre, dar cu sufletul la gură de teamă să nu se-ntâmple vreo nenorocire. Fetele cumpărau „planeta pentru domnişoare”, pentru că se găsea în bâlci cel puţin un flaşnetar care învârtea mânerul instrumentului său şi-l invita pe Coco să aleagă bilețelul cu noroc, din care fata afla numai lucruri dorite: se va mărita curând, va avea copii frumoşi, atâţia băieţi şi atâtea fete, va muri bătrână, bătrână, dar va avea o „cumpănă”, undeva, pe la mijlocul vieţii.

Se pregăteau pentru bâlci şi părinţii tineri, şi bunicii. În Vulcana acelui timp, aproape fiecare familie avea căruţă cu cai. Vulcănenii erau cunoscuţi până prin satele din Vlaşca şi Teleorman. Căruţaşi pricepuţi, făceau negustorie într-un sistem de troc din care ieşeau întotdeauna în câştig. Duceau ţuică şi mere în satele de la câmpie şi se întorceau cu porumb, grâu, orz, ovăz. Din surplus, vindeau la Vulcana sau în satele vecine  celor ce nu se puteau duce după cereale. Pentru bâlci, ca şi la nunţi, caii erau ţesălaţi, unora li se împleteau cozile şi li se puneau căpestre cu clopoţei şi ciucuri roşii ca să nu se deoache. Era spălată căruţa, folosită vara mai ales la căratul fânului, puse loitrile, „leagănul” acoperit cu un macat, dar şi o scândură între acesta şi locul vizitiului. Căruţa trebuia să încarce toată familia, dar şi vreo rudă, vreun prieten sau vecin, încât numărai în ea zece-doisprezece inşi. În jurul prânzului, una după alta, în zgomotul de clopoţei, în râsetele şi chiotele de plăcere ale celor care mergeau la bâlci, căruţele părăseau satul, ca să se întoarcă pe înserat în aceleaşi zgomote, plus cele ale fluieraşelor.

În plin sezon al băilor, mergeau la bâlci şi „boierii”, fie cu trăsura, cum a fost cazul generalului care l-a invitat pe Tata-Mare, fie pe jos, trecând dealul care desparte Vulcana de Pucioasa. Cele câteva poteci prin care vulcănenii luau contact cu piaţa, gara, judecătoria, ocolul silvic şi, în general autorităţile de „plasă”, erau zilnic umblate, încât nimănui nu-i era teamă să meargă de unul singur pe Coasta Pucioasei. Se întâmpla ca cei patru kilometri, cu urcuşuri şi coborâşuri line, să fie parcurşi chiar de două ori pe zi. În piaţa de la Pucioasa veneau zilnic lăptărese cu bucăţi ovale de brânză, borcane cu smântână, bucăţele rotunde şi gălbioare de unt, pe suprafaţa cărora făceau incrustaţii cu coada lingurii de lemn, sticle cu lapte dulce şi bătut, câteva ouă. Vara, lângă ele se aşezau ţărani de la Pietrari şi Râu-Alb cu fructe – cireşe, vişine, cireşe negre pentru cea mai delicioasă dintre dulceţuri, pere, mere dulci, văratice. De multe ori aceştia din urmă îşi vindeau marfa la Vulcana, pentru că aici fructele de vară au fost întotdeauna foarte puţine. Primeau aici un preţ mult mai bun decât la oraş. Vulcănenii care stăteau în partea „de jos” a satului, acolo unde îşi avea locuinţa şi învăţătorul Ion Gh. Mareş, alegeau să meargă la Pucioasa pe poteca ce urca printre livezi de pruni şi copaci umbroşi, trecând pe lângă „aninii lui Moş Căpăstru” şi coborând la „Sursă”, lângă apa Ialomiţei, locul de unde era extrasă apa pentru băile de sulf. Treceam Ialomiţa pe o punte care se legăna la fiecare pas, ameţindu-mă. Puntea se legăna, apa curgea, simţeam că o să cad, rămâneam înţepenită. „Nu te uita în jos!”, zicea Tata. Ajungeam pe mal victorioasă, străbăteam o ulicioară cu ţigani, unde stătea familia de lăutari Militaru, mereu angajaţi să cânte la noi, la Vulcana, la hore, la baluri, la nunţi. Aveam, deci, cunoştinţe la Pucioasa. Treceam apoi pe lângă Spitalul Albastru, care era vopsit galben, traversam calea ferată şi eram la oraş: asfalt, trotuare (trotuare aveam şi noi!), lumină electrică, parc (al nostru era mai frumos!), piaţă, bâlci. Ei, ăsta era unic!

Peste deal mergeau la bâlci toţi cei care, din diverse motive, nu avuseseră loc în vreo căruţă, mai ales copii şi tineri ai căror părinţi aveau diverse treburi acasă, în gospodărie, dar şi unii dintre „boieri”, care doreau să facă puţină mişcare. Drumul acesta era o plăcere, toată lumea era veselă, glumea, râdea. Necazul era dacă ploua. Încălţămintea se făcea grea de noroi, provocând alunecarea la fiecare pas şi murdărirea hainelor „bune”, de oraş. Dacă încălţămintea era spălată în apa Ialomiţei, cu hainele nu se putea proceda la fel. Se  întâmpla să vină şi câte un potop, apele râului să se umfle şi îngrijorarea să crească şi de-o parte şi de alta a dealului: a celor ce trebuia să se întoarcă, pentru că nu puteau trece dealul până când vremea nu se liniştea, dar mai ales a celor ce aşteptau acasă, în special părinţii. În copilărie, am trăit un asemenea moment de panică. Radu era la bâlci cu băieţandrii de vârsta lui sau ceva mai mari. Negura ameninţătoare de potop a acoperit partea de cer dinspre Pucioasa. Era ştiut că acolo ploua cu găleata. Îngrijorarea a început să crească. O ploaie bogată şi de durată s-a abătut peste tot satul, încât cele două gârliţe care se unesc în dreptul nostru, Vulcăniţa şi Valea Câinelui, au venit învolburate din mal în mal, provocând revărsarea apei în gospodăriile de pe malul gârlei. Era de spaimă furia apei care mătura garduri, coteţe de păsări şi porci, lucruri rămase prin curţi şi care nu putuseră fi adunate în timpul scurt al ameninţării inundaţiei. Oamenii speraseră, rugându-se, ca gârla să nu le intre în curţi, garjduri, pivniţe, case. Vitele nu veniseră de la izlaz, deci erau în afara pericolului, câte o capie de curcă mai fusese luată de ape, dar jalea mare era că, pe o asemenea vreme, copiii nu se întorseseră de la bâlci. Mai era puţin şi se întuneca. Cei care se  întorseseră cu căruţele răspândeau zvonuri alarmante: Ialomiţa s-a umflat, puntea a fost luată de ape, pe la podul de cale ferată apa era până la brâu… Vecina noastră, ţaţa Norica, văduvă, a cărei gospodărie fusese inundată, jelea cu vorbe unicul ei copil, pe Leana, care nu se întorsese de la bâlci. Veniseră surorile ei – Florica lui Ciulama şi Leana lui Vasile Saru ca să-i ţină curajul, dar jalea se amplificase cu participarea lor. La noi, Mama plângea, Tata promitea că Radu, care mereu fugea la prietenii lui din sat, nu va mai ieşi din curte nu ştiu cât timp, Mama-Mare făcuse potecă de la casa ei la noi, venind ca să vadă dacă s-a întors băiatul şi să-i mai încurajeze pe părinţi, eu bâzâiam speriată. Bâlciul se mutase pe uliţa noastră.

Până la vara viitoare, la bâlciul următor, toată tevatura era uitată şi bucuria acestuia era trăită din nou cu ploaie sau fără.

Puţini erau cei care mergeau la bâlci pentru cumpărături. Acestea se făceau toamna, de Sfântul Dumitru, la bâlciul de la Fieni, care se mai ţine şi acum. Acolo se ducea tata, angajând o căruţă, ca să cumpere varză pentru murat, brânză de burduf, pastramă şi poate vreo căciulă din blană fină de miel. Este drept că în bâlciul de la Pucioasa găseai negustori ambulanţi care ofereau încălţăminte ieftină – în 1925, probabil şi opinci, basmale, piepteni ţigăneşti din os cu dinţii foarte deşi – „moartea păduchilor” –, „ţinvais” pentru albitul sandalelor, caiele pentru potcovitul cailor, sticle de lampă (Tata-Mare cumpără şi el un asemenea obiect fragil şi greu de transportat, pentru care plăteşte 12 lei) şi mai ales covoare ţesute cu măiestrie la Pietroşiţa. Acestea împodobeau gardurile din jur, care mai de care mai colorat şi mai frumoas. Veneau mame cu fete de măritat care să aleagă şi să cumpere pentru zestre câte o velinţă mai mare sau mai mică, după câţi bani strânseseră în acest scop.

În 1925, Tata-Mare venea de la bâlci cu turtă dulce. O fi fost turtă dulce cu oglindă, vândută frecvent în bâlciuri pe vremea aceea?

Voia să facă bucurii celor rămaşi acasă, Ninei, prea mică să meargă la bâlci, sau poate Mamei-Mari. Eu auzisem de „turtă dulce cu oglindă”, dar de văzut nu văzusem niciodată şi chiar am crezut multă vreme că este o glumă, un fel de a lua peste picior bâlciul, un fel de „cai verzi pe pereţi” care nu puteau fi văzuţi decât acolo. Dar când Anca avea patru-cinci ani, a primit cadou de la Nona, sora mamei, o inimă de turtă dulce cu o oglinjoară la mijloc. Darul acesta ne-a uimit pe toţi. Cine ştie din ce târg l-o fi cumpărat! Uimirea noastră, a părinţilor, a Buniţei a impresionat copilul, pentru că n-a mâncat turta dulce şi a păstrat multă vreme oglinjoara în rama ei frumoasă, care, cu timpul, s-a sfărâmat. De altfel, Mama făcea cu miere şi nuci cea mai bună turtă dulce pe care am mâncat-o vreodată şi copilul nu ducea dorul dulciurilor. Când sora mai mare a mamei, Lenuţa, a întrebat-o peste câtva timp pe Anca ce să-i aducă de la Bucureşti, aceasta a răspuns fără să stea pe gânduri: „Turtă dulce cu oglindă!”, lăsând-o stupefiată pe mătuşa mea, care ştia că îi este imposibil să-i împlinească dorinţa. Am văzut de curând imagini de la târgurile cu produse româneşti tradiţionale. Mă întreb dacă i-a trecut cuiva prin minte să reînvie obiectul-aliment „cu existenţă efemeră” specific bâlciurilor de altădată. Cred că n-aş fi singura care să cumpere asemenea daruri nepoţilor.

La 27 iulie 1925, Tata-Mare a dat 30 de lei la „roata norocului”. Iată o distracţie pe care nu mi-o amintesc sau poate nu era pentru copii. Trebuie să fi fost o ruletă cum sunt şi astăzi la emisiuni televizate. De câştigat nimicuri. Mi-l imaginez sau mai degrabă mi-e greu să mi-l imaginez pe domnul serios care era Tata-Mare, „copilărindu-se” la roata norocului. Probabil că generalul, care-l invitase să meargă la bâlci şi pe care nu-l cunoştea nimeni la Pucioasa, fusese tartorul ce-şi permisese să-şi satisfacă o veche dorinţă şi l-a atras şi pe el în atmosfera aceea care cerea părăsirea, pentru câteva ceasuri, a oricăror convenţii sociale împovărătoare, descătuşând plăceri nevinovate, multă vreme refuzate. Tata-Mare avea 43 de ani, dar „generalul” trebuie să fi avut ceva mai mult, pentru că acest grad era luat după ce părul era bine albit. Unde era fotograful Zissu să imortalizeze momentul acesta, probabil unic în viaţa bunicului meu, cel care lua totul mult prea în serios? Dar, la urma urmei, pentru aşa ceva se duceau oamenii la bâlci, iar distracţiile erau pentru toată lumea. Mă întreb dacă, peste ani, s-a gândit cu nostalgie la acel moment şi a râs pe înfundate de năstruşnicia de atunci.

Dar copiii învăţătorului? Nu se poate ca aceştia să nu fi mers la bâlci. Au trecut, fără îndoială, dealul la Pucioasa ca toţi copiii satului şi tot ca aceştia şi-au strâns banii pentru micile plăceri ale bâlciului. Însemnările zilei nu arată că ei ar fi primit bani de cheltuială. Dar îl aveau pe „Tăticu”, bunicul Ilie Popescu, care era fericit să afle apoi că banii daţi nepoţilor le-au asigurat acestora bucuria petrecerii. Pe rând, erau întrebaţi: „Te-ai dat, mă pârlitule, în halea?”. Dacă răspunsul era pozitiv, bucuria că are nepoţi curajoşi, care s-au învârtit în „lanţuri”, se putea citi în ochii umeziţi de dragoste pentru ei.

S-ar putea ca toţi cei patru băieţi ai învăţătorului să se fi dus la bâlci în 1925 – Gheorghe, Virgil, Emil – liceeni în vacanţă, Tudor fiind încă la şcoala primară. Ajunşi în freamătul petrecerii, Tata şi cei doi fraţi mai mici cheltuiau imediat toţi banii şi rareori se alegeau cu un obiect dorit: un briceag cu care să meşterească ceva pe-acasă sau la şcoală, un pieptene micuţ pentru aranjatul frezei, care să poată fi ascuns într-un buzunărel al uniformei, o batistă frumoasă de „bărbat”, care să semene cu ale tatălui sau mai ştiu eu ce. Banii, şi aşa puţini, se duceau repede pe bunătăţile de la care nu se puteau abţine ori pe distracţiile bâlciului. Or fi încercat şi ei roata norocului ca să se laude apoi cu cine ştie ce fleac câştigat acolo. Cert este că veneau acasă cu mai nimic. Fratele cel mare, Nenea Gogu, cum îi spuneau cei mai mici, care nu venea de la Ploieşti, unde era elev la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel”, decât în vacanţe, învăţase să-şi folosească banii cu chibzuială şi cumpăra dulciuri şi pentru acasă. Când, a doua zi, mânca bomboane, ceilalţi înghiţeau în sec. Fără îndoială, el nu avusese bani mai mulţi. Lecţia chibzuinţei era însă uitată până la bâlciul următor. Noroc că Tata-Mare cumpăra săptămânal bomboane, după cum reiese din listele de cheltuieli. Nu mai pomenesc de mierea care era la discreţie, în casa unui reputat apicultor cum era Ion Gh. Mareş.


*


În jurnal: „1 iunie 1925, 32 lei – ceai.

Ceai? Apare destul de des pe lista de cheltuieli. Probabil ceaiul negru căruia noi îi spuneam „rusesc”. Şi rom. Uneori cafea, nu mai mult de 250 gr – licoarea care trebuia să dea limpezime minţii încărcate de griji şi nevoite să rămână trează pentru a acţiona corect în atât de multele preocupări pe care le avea Ion Gh. Mareş. Cafea, cu siguranţă, bea numai Tata-Mare şi cu acei musafiri mai de seamă pe care îi primea cu inima larg deschisă în casa lui. Mama-Mare, cum spunea ea, n-a avut „melicul ăsta”. Dar ceai, da!

În pahare mari, de apă, se punea licoarea chihlimbarie, adăugându-se câteva linguriţe de rom şi miere. Linguriţa rămânea în pahar pentru amestecat. În încăpere stăruia parfumul, mâna simţea căldură, ochii se bucurau şi gura se umplea de senzații fine. Şi cu toate acestea, ceaiul acela cumpărat, probabil, dintr-un select magazin târgoviştean de coloniale, nu putea să ţină piept concurenţei „ceaiului de mii de flori” al Mamei-Mari. L-au savurat copiii, nepoţii şi strănepoţii. Licoarea aceea unică, parfumată cu toate florile primăverii şi verii de la Vulcana, era o încântare. Din punga mare de hârtie, păstrată la loc uscat, erau scoase, cu degetele adunate ca pentru semnul crucii, două-trei „măsuri” de plante care înmiresmau încăperea. Erau acolo amestecate toate florile livezilor şi ale copacilor: toporaşi, flori de salcâm, lămâiţă, busuioc, trei-fraţi-pătaţi, sângele voinicului, gălbenele, nalbă, flori de soc, de muşeţel, de sulfină, sunătoare , mentă... Iertaţi-mă, floricelelor, dacă nu v-am numit pe toate, căci trebuie să mai adaug şi fructe uscate: coacăze negre, măceşe, coji de mere roşii, codiţe de cireşe şi un pic de cimbrişor. Amestecate bine, erau cufundate în ceainicul cu apă clocotită şi lăsate câteva minute să-şi depună minunile binefăcătoare pentru trup şi suflet. Apoi, prin strecurătoarea mică, emailată, era turnat ceaiul care se întâlnea cu nelipsita miere.

Care copil se omoară după ceai? Asociat întotdeauna cu febra, tusea, durerea în gât şi termometrul, abia îl înghiţeam linguriţă cu linguriţă. Dar din ceaiul acela al copilăriei noastre, dăruit cu povestea, cu leacurile şi mai ales cu gustul şi aroma lui unică, voiam întotdeauna să mai primim o porţie.

Mădălina, în copilăria ei la Vulcana, a băut de multe ori ceaiul de mii de flori al Maichii. A încercat să rescrie povestea. Dar n-o să ştim niciodată, de pildă, proporţiile în care florile participau la amestec. Teiul sau menta nu trebuie să covârşească aroma nici coada-şoricelului ori sunătoarea să amărască întregul. Mama-Mare, Maica pentru strănepoţi, a plecat cu povestea ei.



Mama-Mare, pe care simţul măsurii şi cel al umorului au ajutat-o să treacă peste diferenţa mare de cultură şi preocupări dintre ea şi bărbatul ei, păstra ca pe nişte mici comori frânturi de „vorbe” auzite la „boierii” cu care intra în contact. Refuza orice imitaţie de gesturi, vorbire, îmbrăcăminte. Când ceva îi atrăgea atenţia, într-un balans între „da” şi „nu” repeta „vorba”, dar prelua şi „învăţătura”, dacă ea considera că se cuvine. De la ea la fetele ei, de la acestea la mine şi la Cica, de la cele din urmă la strănepoate, se foloseşte îndemnul: „Nu aşa, madam Mareş! În spuză, madam Mareş! În spuză!”, când un lucru nu este făcut după tipic.

Întâmplarea, cât se poate de banală, a rămas pentru noi de poveste, prin felul în care Mama-Mare a ştiut să ne-o transmită. În timpul sezonului de băi, două erau preocupările gazdelor: aducerea butoiului cu apă de la bazinul de pe Uliţa Puţurilor şi înfierbântarea pietrelor mari, de gârlă, care erau puse în cada de lemn pentru încălzirea apei. O dată pusă apa în cadă, erau aduse mai multe pietre ţinute în foc, pe o vatră pe care ardeau lemne zdravene de fag. Fiecare cadă avea termometru, iar încălzirea apei trebuia făcută la temperatura indicată de medic. Dacă în camera  închiriată erau două persoane – soţi, fraţi, surori, prieteni şi alte rubedenii, una trebuia să aştepte până se consuma timpul de baie pentru cea dintâi. Într-un asemenea moment, Mama-Mare, care voia să aibă şi alt folos din arderea bunătăţii de lemne, a pus la copt vinete pentru salată. În spatele ei s-a trezit deodată cu „doamna” în aşteptare de a face baie, căreia nu i-a plăcut felul în care erau puse la copt vinetele. Nu ştiu ce a amuzat-o pe Mama-Mare: felul în care s-a necăjit doamna din cauza „nepriceperii” ei – pentru care important era ca treaba să fie sfârșită repede şi bine, fiindcă mai avea o puzderie de alte lucruri de făcut – sau apelativul „Madam Mareş”, pe care, probabil, nu-l mai auzise până atunci. I s-a părut, desigur, caraghios ca ea, „Coana Mariuţa”, să devină deodată „madam Mareş” şi încă o „madam Mareş” nepricepută. Dar reţeta coptului vinetelor şi-a însuşit-o, pentru că, într-adevăr, era bună.


*


În jurnal: 4 martie 1925 – 210 lei – 6 kg seu pentru săpun

Simona, soţia lui Theodor Adam, informaticiană de mâna întâi, îmi face din când în când daruri: creme de mâini sau pentru buze, fel de fel de săpunuri, cu indicarea vitaminelor conţinute, atât de necesare pielii – toate fabricate” de ea, rezultat al unui hobby întreţinut mai ales în cei doi ani postnatali, de care Thea a profitat din plin. Ultima dată mi-a adus o bucaţică de săpun de casă”: acelaşi parfum al săpunului pe care îl făceau toate gospodinele din Vulcana, dar special pentru mâini, emolient şi buuun-bun.

Aroma inconfundabilă a acestui săpun mă trimite sub polata din curtea bunicilor, unde toamna, după ce se terminau celelalte treburi impuse de starea vremii, de culegerea fructelor, de pregătirile pentru iarnă – tăierea lemnelor, punerea verzei la murat, pregătirea murăturilor, a magiunului şi câte or mai fi fost de făcut într-o gospodărie – venea rândul săpunului. Se adunau până atunci toate resturile de grăsime: de la porc, de la păsări, de la vreun animal mai mare sacrificat din cine ştie ce motive. Şi acum mă gândesc cu uimire la alchimia”  care transforma grăsimea de cele mai multe ori râncedă şi rău mirositoare în plăcerea prospeţimii şi în bucuria curăţeniei date de săpunul de casă.

Nu ştiu să vă spun reţeta acelui săpun. Şi chiar dacă aş cunoaşte-o, la ce v-ar folosi? Avem maşini de spălat care merg” cu detergenţi pe alese, ignorând calupul mare de săpun pe care, cu plăcere, îl primeam în dar, mai ales în primii ani ai căsniciei, de cîte ori vizitam o mătuşă de la ţară. Când foarte tineri şi îndrăzneţi, eu şi Sebi ne-am suit pe biciclete ca să facem drumul Brăneşti – Valea Caselor (localitatea natală a Mamei), ne-am întors de la tanti Cecilia, cu o oală mare de magiun şi cu o bucată, tot mare, de săpun, daruri de care îmi aduc aminte cu drag. Cei care mai fac astăzi săpun au motivele lor bine întemeiate şi, bineînţeles, reţeta cea mai bună, ideală, veşnică. Alta nu contează.

Eu n-am făcut niciodată săpun, dar îmi amintesc pregătirile – punerea cenuşii în butoi, turnarea apei ca să se facă leşia, strângerea buruienilor parfumate: izmă, busuioc şi mai ales pelin –, folfotitul amestecului în care se formau bulbuci mari, ce stropeau în jur, timp în care cineva mesteca cu nădejde în namila de tuci. Noi, copiii, nu eram primiţi în preajma acestuia de teamă ca nu cumva stropii mari şi lipicioşi să ne plesnească cu o arsură. Aş fi vrut eu să stau acolo lângă foc, la palavrele celor mari, dar nu şi nu. Mă impresiona momentul când săpunul era gata, graba îngrijorată a femeilor pricepute când hotărau că tuciul trebuie luat de pe foc. Ca dulceaţa, săpunul era încercat dacă este gata şi tot ca dulceţei i se lua spuma. Era nevoie de mâini zdravene de bărbat ca tuciul să fie luat de pe pirostrii, acoperit bine, lăsat la răcit până a doua zi, când săpunul era tăiat în calupuri mari şi pus în pod la uscat.

Uite că în acel an, 1925, era nevoie ca săpunul să se facă şi primăvara. Păi la câte rufe se spălau atunci în familia învăţătorului Ion Gh. Mareş, unde cei şase copii nu numai se jucau pe rupte, dar şi transpirau făcând treabă, era nevoie de mult săpun.

Există, fără îndoială, şi o memorie olfactivă. Săpunul Simonei mi-a amintit-o pe Mama-Mare a Bătrână, mama adoptivă a Mamei-Mari.

Pe Bucura lui Ilie al Popii, pe leica Bucura, o ştia şi  respecta tot satul. Vedeţi ce nume frumos avea? Predestinat parcă unei vieţi uşoare şi plăcute. Au fost aici, în sat, mai multe femei cu acest nume, finele ei. Vecină cu noi era fina Bucura lui Matei. Pe locul unde era căsuţa ei, îngropată parcă în tufe de leuştean, se află acum casa nepotului ei Ilie. O altă fină Bucura era în Moiceni. Bucurica lui Ilie Mitrea era cea mai tânără dintre finele ei, dar a murit şi ea de mult. Pariez că acest nume nu mai apare la starea civilă locală de câteva decenii. Această Bucura, din care a mai rămas astăzi o fântână cu apă bună şi rece şi o cruce de piatră în cimitirul din Vulcana-Băi, n-a dispărut încă,  atâta vreme cât eu, strănepoata ei, mi-o amintesc atât de bine. Amintirile mele despre ea sunt de când era cu adevărat bătrână, trecută de 90 de ani. Fusese o femeie frumoasă, înaltă, mândră, măritată cu cel mai dorit flăcău al satului, cu Ilie Popescu, fiu de popă, bărbat frumos, harnic şi înstărit. Amândoi erau cunoscuţi pentru binefacerile către nevoiaşi: botezau, cununau şi înzestrau, încât apelativele „năşică” şi „năşicule” erau mai dese decât „leică Bucuro” şi „neică Ilie”.

Mama-Mare a Bătrână îşi cunoştea bine locul printre vulcăneni. Stătea pe prispă şi privea acel mărunt spectacol al lumii pe care uliţa i-l oferea. Câte o femeie tânără îi părea prea îndrăzneaţă în gesturi, vorbă sau îmbrăcăminte.. Mama-Mare, împăciuitoare, îi spunea: „Lasă, Mămico, e tânără. Şi tălică erai aşa la tinereţe.” Răspunsul ei a rămas proverbial: „Eu eram eu!”.

În ciuda numelui purtat şi al darurilor primite de la Dumnezeu, pe această srăbunică a mea n-am văzut-o zâmbind. Purta cu ea dureri mari şi vechi: moartea singurului copil, o fetiţă, Maria (Mama-Mare fusese înfiată şi, pentru că fiica ei murise de o boală luată de la şcoală, a refuzat să-şi dea la învăţătură pupila) şi a lui Ilie al ei, care n-o avertizase în niciun chip că vrea să plece – murise în somn şi fără lumânare. Faptul că n-a fost trează când bărbatul ei şi-a dat sufletul a culpabilizat-o câte zile a mai trăit. Mama, care după căsătorie a locuit în casa ei, unde și eu m-am născut, spunea că la oricare plecare din sat, ea şi Tata primeau bani ca să aprindă lumânări la biserici şi mănăstiri pentru sufletul bărbatului ei plecat fără lumină. Când au fost într-o vacanţă la Câmpulung, i-a rugat să plătească slujbe de pomenire la mănăstirile de la Nămăieşti şi Cetăţuia.

Mama-Mare şi copiii ei îi spuneau Mămica. Ca şi bărbatul ei, avea marea plăcere de a dărui. Avea mereu de dat ceva. Îmi amintesc bucuria luării în braţe a cutiei de metal, în care cândva fusese halva de cea mai bună calitate, dar care atunci era plină de struguri negri, uşor prăfuiţi, copţi la streaşina prispei sale. Aroma lor mă făcea nerăbdătoare şi, înainte de a ajunge acasă şi de a-i spăla, sucul lor dulce îmi umplea gura.

Uneori, mâna ei uscată se oprea pe capul meu cu părul împletit în codiţe şi întotdeauna simţeam năvălind spre mine, din ie, mirosul de săpun de casă parfumat cu pelin.

Ia aceea lumina cu albeaţa ei chipul bătrânei. Era un veşmânt de toată ziua care dovedea grija de sine a femeii şi respectul faţă de cei din jur, cărora li se arătase mereu în portul ei de vulcăneancă. Pe pânza de casă groscioară şi încreţită coborau râuri cusuţi cu inişor negru şi închipuind un model simplu, repetat şi pe mânecile cu altiţă, în care se adunau în roi „muştele”, şi pe bentiţa de la gât, încheiată cu un şnur negru. Mânecile erau şi ele strânse în bentiţe, ca să n-o împiedice la treabă. Totul era cusut de mână, de la tiv până la prinderea în cheiţă a mânecilor, a feţei şi a spatelui. Din costumul strălucitor al zilelor de sărbătoare, în care s-a fotografiat de câteva ori, avea de purtare numai ia aceasta simplă, bătrânească, mereu curată şi mirosind a pelin. În loc de maramă, avea basma neagră, iar fota era înlocuită de o fustă până la pământ, şi ea neagră, prinsă la mijloc pe cordon. Ca toate femeile, simplificase, pentru zilele de lucru, portul popular al locului, fără a renunţa la cea mai frumoasă podoabă – ia.

Lucra câteodată în grădină şi o recunoşteai de departe după albeaţa iei. O ajutam să facă ordine în casă, să facă focul şi o vedeam mereu îmbrăcată în ia ei de toată ziua. Nu ştiu dacă era mereu aceeaşi. Dar sigur răspândea acelaşi miros de curăţenie al săpunului de casă.

O dată m-a pus să deschid lada în care păstra lucrurile bune. Mi-a dat un baticuţ de borangic şi nişte bete de lână, ţesute cu verde şi galben. „Gata! Închide mai repede!”. Ce nu trebuia să-mi ia ochii? Am înţeles că păstra acolo lucrurile de preţ pentru drumul cel din urmă: ie, fotă, poale, bete, maramă.

A murit la 94 de ani, în săptămâna luminată.

Sigur s-a întâlnit cu Ilie al ei în lumini!



* CV
** Din volumul în curs de apariție „Reflecții pe marginea jurnalului înv. Ion Gh. Mareș”

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu