copy protect

duminică, 1 decembrie 2013

CICĂ NIȘTE CRONICARI - Magda GRIGORE



Când soarele inimii apune


     Firul  epic  al  volumului  Jurnal  pentru  doi năzdrăvani, editura KML PRINT 2009, al autoarei Zina Petrescu, se hrăneşte cu sevele cele mai suculente, cele ale realului, autenticitatea şi drama depăşind în multe dintre întâmplările narate posibilităţile de supravieţuire a cărţii prin (eventuala) ficţiune, ceea ce ne convinge încă o dată că literatura poate  pătrunde  în  viaţă  (şi invers), că trecerile acestea  pot  fi  nu  doar  naturale,  ci  şi  benefice deopotrivă scriiturii. La interferenţa jurnalului cu romanul, scriitoarea îşi găseşte propria formulă a scrisului, susţinută de o acută nevoie a povestirii, dar probabil şi de un instinct al  ispăşirii  trecutului  care  încă  o  vizitează  şi  pe care speră să-l strunească prin mărturisire. Mai mult, în cartea Zinei Petrescu realitatea aceasta nou creată, paralelă - auctorială,  pare  avidă să absoarbă întâmplările, personajele şi chiar autorul într-un triumf  definitiv, fără perspectiva unui final onest/ firesc/uman al poveştii (înscris în  orizontul de aşteptare al cititorului), chiar dacă scriitoarea însăşi l-ar fi dorit astfel.
     Jurnalul-roman are cu siguranţă şi o intenţie, şi o finalitate terapeutică, de vreme ce pentru autoare viaţa are demonii ei şi aceştia necesită exorcizare - amintirea, angoasa, revolta, reprezentând un periculos deluviu al vieţii după dramă, atunci când pentru un om  simplu  restul (de viaţă) devine, parafrazând o expresie a lui Paul Goma, numai memorie.
     Structurată în cinci părţi inegale ca desfăşurare şi intensitate, cartea îşi câştigă cititorul abia în a doua jumătate, generic spus, când se accentuează încercarea de recuperare vindicativă a unui timp personal amprentat de un tragism ontologic neaşteptat, aflat în contradicţie evidentă cu puritatea sufletească a  personajul central. Autoarea acordă un spaţiu detaliat primelor două părţi ocupate de atmosfera caldă, calmă şi optimistă, plină de ingeniozităţile şi umorul involuntar deţinute şi provocate de năzdrăvanii  cu care eroina  încheie  neconştientizat  o  alianţă  pentru totdeauna (doi copii minori cărora Valeria/proiecţie  narativă  autoreferenţială,  care  valorifică peste ani un jurnal de însemnări, le supraveghează creşterea, adoptându-i sufleteşte cu o dragoste naturală, de mamă autentică). Întâmplările, personajele, dialogul, limbajul în încercarea lui de adaptare la specificul şi limitele vârstei lui Sorinel, cel mic, degajă o linişte convingătoare, aproape lipsită de emoţie în povestire, chiar dacă generoasă ca trăire. Cartea suportă însă o mutaţie dramatică spre mijlocul volumului, imitând capcanele apelor celor mai adânci, când autoarea dezvăluie cititorului cele mai importante motivaţii ale confesiunii şi, simultan, miza scriiturii. Acţiunea dezvoltă mai multe planuri suprapuse care reţin interesul cititorilor: relaţia celor două familii adulte, două cupluri cu disponibilităţi native  spre prietenie şi umanitate (doctoriţa Victoria Măndoiu cu soţul ei, Marius, şi Valeria Davidescu, gazetar corespondent cu soţul ei, Dan); relaţia Valeriei cu cei doi copii ai prietenilor de familie, Costin şi Sorinel, îndeosebi cu Sorinel de care destinul o va lega irevocabil prin dramă şi cu care în povestire eroina poartă dialogul amintirilor (opţiunea  narativă  fiind  dialogul  la  distanţă între cei doi, simbol al rememorării printr-o instanţă tardiv-acuzatorie, involuntară); relaţia Valeriei cu propriul copil, născut după eşuări repetate şi aşteptări umbrite de suferinţă (care va fi botezat Sorinel-Costin, ca o încununare şi însumare a afecţiunii pentru cei doi copii pe care îi are în grijă);  relaţia Valeria - Dan, începută frumos ca orice firească poveste de dragoste, o căsnicie sfârşită brusc, brutal, o dată cu moartea absurdă a fiului adorat (prin accidentul stupid provocat de  copilul cel mic al familiei prietene, care-l adoarme forţat cu o pernă pe bebeluş, aşa cum auzise pe stradă într-un joc nevinovat de copii/ceea ce provoacă şocul tatălui şi plecarea sa definitivă de lângă Valeria); relaţiile sociale ale personajelor (legăturile neintenţionate şi de rău-augur cu doctoriţa Duţescu, personaj care exprimă bine contextul confuz din ideologia trecută, în care morala, conduita profesională, intriga periculoasă şi lipsa crasă de umanitate, cea minim necesară cel puţin, erau caracteristicile unor personaje reale; relaţia indirectă cu fiul familiei Duţescu, nevinovat-needucatul Renato (prin gura căruia se insinuase în memoria lui Sorinel jocul morţii, a cărui victimă ingenuă a fost Sorinel-Costin - surprinzător şi tragic, aşa cum se insinuează uneori răul în lume, aproape inocent, neaşteptat, violent, fără înţeles şi fără îndreptare). 
     Personajul central, Valeria, colaborator de presă onest şi prompt în faţa evenimentului, posesoare a unei intuiţii sănătoase raportată la semeni, este pusă în multe rânduri în pericol real de către nesfârşitul potenţial distrugător al societăţii socialiste, cea în care se desfăşoară epica romanului-jurnal, aptă să selecteze umanitatea, şi la propriu şi la figurat, după criteriile ei incerte, mişcătoare. Aceste motive relevante ale naraţiunii sunt completate de lirismul care luminează pe alocuri textul, de expresiile populare aduse în firul povestirii prin personajele mamaia şi tataia, doi bătrâni etern-pitoreşti (din  familia  extinsă  a doctoriţei Măndoiu) de la care năzdrăvanul preferat, Sorinel, împrumută cuvinte înţelepte, vorbe de duh, spuse,  pe care le plasează apoi cu umor în contexte  nepotrivite, de fineţea şi delicateţea cu care Valeria îl determină pe Sorinel  să-l accepte în viaţa lor pe bebeluş, inventând o poveste credulă, potrivită pentru copilul egoist şi posesiv care o numeşte mereu iubirea mea. Scenele de afecţiune pentru cei doi dulăi Rilă şi Rex pe care eroina îi va găsi otrăviţi în curtea familiei Mandoiu (la casa părăsită de aceştia după şocul care făcuse să se spargă globul aurit al prieteniei) şi pe care îi va îngropa cu grijă şi mâhnire, vorbesc transparent despre tipologia sensibilă, blândă şi protectoare a personajului principal. Alte scene relevante pentru epoca trecută, cu adevărat potenţial cinematografic, din păcate neexploatate suficient de autoare (de exemplu, reclamaţiile la Direcţia Sanitară, scena unui revelion tipic al epocii ), dau savoare povestirii. Liantul naratologic al cărţii este format din trăirile, sentimentele, senzaţiile Valeriei Davidescu căreia îi rămâne de trăit un timp ipocrit, care nu e al ei, care nu-i (mai) aparţine şi pe care ea îl asimilează unui prezent cu faţa întoarsă mereu spre trecut.
     Ca  autoare,  Zina  Petrescu  pare interesată mai degrabă de selectarea atentă a timpilor  trăiţi,  încă  prezenţi în fisura zilei, şi de aşezarea pe hârtie a întâmplărilor asumate, mai puţin de ikebana stilistică care i-ar putea aduce cărţii în sine un succes garantat. Autoarea pare (încă) în căutarea unor răspunsuri, poate doar în căutarea unor transformări ale întrebărilor sau poate învaţă doar cum să respire mai departe: Ce faci când soarele inimii apune, (se) întreabă autoarea undeva în începutul povestirii…, după care, peste ani, vine şi răspunsul: nu ţi se mai înalţă niciodată soarele în privire…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu