Statui și măști (II)
– Editorialul primului număr al Târgoviștei literare l-ai intitulat Se naște o revistă. Prietenul nostru S. B(arabulă) zicea că revista s-a născut… moartă!
– Mi-a spus și mie. Glumea.
– Săgeată otrăvită.
– Nu mă tulbură. După un an de zile orice ochi fără ochelari de cal vede că apariția fiecărui număr este un salt calitativ.
– Cât crezi că vor dura aceste… salturi?
– Atâta timp cât zilnic, inclusiv duminica, între 8 și 12 am între coate un A4 virgin și în ceafă suflul celor care se vor afirma fără mătănii, singura condiție o reprezintă valoarea intrinsecă a textului. Și sunt sigur că lectura ți-a confirmat că nu se face rabat la calitate.
– Tocmai asta voiam să te întreb: cum a fost primită proza Luizei? O știu de când era elevă.
– Ca și mine. Circumstanțele diferă însă. Fac o scurtă întoarcere în timp, ceva în jur de douăzeci de ani.
Mi s-a oferit prilejul să predau literatură universală, la o clasă terminală a Școlii Normale care, din lipsă de spațiu, funcționa în localul Grupului școlar de petrol. În clasă erau peste 30 de eleve: imposibil de parcurs, într-o oră pe săptămână, o programă ce nu diferea, în linii generale, de cea după care învățasem pentru examen la Universitate. Am convenit să fac niște prezentări generale de epoci, curente, mari nume și în loc de examinare orală să elaboreze fiecare un referat (despre scriitorul preferat); notam explicând nota, cui era mulțumit(ă) îi ofeream disponibilitatea unei discuții mai ample („Putem vorbi…”) la care Luiza, nemulțumită de nota primită, a ripostat ascuțit: „ – Ce-avem noi de vorbit?!” și, cu pași ostentativi, a revenit în bancă.
O asemenea îndrăzneală nu avusese niciuna dintre eleve. Aveam să aflu că Luiza avea re-putația de cea mai insolentă din clasă. Întâmplarea m-a afectat, probabil, dacă am înscris-o sibilinic într-un caiet în care figurau, talmeș-balmeș, nume, replici, citate, note de lectură, nuclee de subiecte pentru proze viitoare.
La revederea după douăzeci de ani de la absolvire, Luiza a dat un recital de cea mai savuroasă comedie, povestind despre profesorul de istorie care o pregătea pentru olimpiadă.
Pe calculator am descoperit e-mail-uri cu secvențe decupate din realitatea imediată, fragmente din romanul „Copilul meu, Nicolae”, în curs de apariție la editura Humanitas. Am simțit imediat pulsația unui talent nativ.
Rareori un debutant are o asemenea abilitate de a exprima sugestiv o paletă atât de viu colorată (gesturi din banalul cotidian, confesiuni relatate aparent în grabă, așa cum îi vin în minte) ca Maria Luiza Popescu.
O lectură ce depășește superficia lucrurilor și penetrează labirintul semnificațiilor latente descoperă știința celei mai dificile construcții mozaicate, cea a eului interior.
Întorsături de sensuri, epitete șocante, scăpate parcă printre degete, curg cu o naturalețe pe care o au puțini în faza afirmării. Maria Luiza Popescu nu povestește întâmplări ieșite din comun (sinucideri, cataclisme, molime): întregul demers creator este centrat pe efortul de a imagina scene-semne ce se pot regăsi, la scară mai mare sau mai mică, în orice loc, cititorul versat va desluși înțelesuri încrustate. Fascinant este modul original în care faptele sunt povestite, adică arta narativă, pe care o ai în sânge, așa cum te naști cu părul negru și ochi albaștri. Prozatori de rasă nu procedează altfel.
Există în istoria literaturii distincția dintre generație și promoție: se consideră că o nouă generație literară apare o dată la treizeci de ani, în vreme ce promoțiile sunt decenale. Vorbim despre generația optzecistă: scriitori care au debutat și au început să se afirme în anii ʼ80 ai secolului trecut; generația postdecembristă (începe cu promoția ʼ90) nu este doar o grupare artistică, ci un mod diferit de percepere a realității - ce merge de la nonconformism la insurgență insolentă.
Maria Luiza Popescu aparține acestei generații: nu are nicio sfială în a stoarce savoarea cuvintelor deocheate chiar și atunci când sondează semnificații cu semne imbricate. În textura acestei insolite proze se resimte o anumită înrâurire a ceea ce se configurează din ce în ce mai pregnant în denominația „Școala de la Târgoviște”, a „triumvirilor”: Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu.
Tendința dezinhibată a beletristicii contemporane față de exprimarea urzicătoare este o caracteristică generalizată a acestui timp în care creează Maria Luiza Popescu.
Lui Mircea Horia Simionescu îi plăcea să repete de câte ori ne vedeam că băștinașii acestui fabulos teritoriu al Târgoviștei sunt toți înrudiți din punct de vedere literar: au visat în umbra misterioasă a ruinelor.
Deși părerea mea despre romanul Copilul meu, Nicolae este subiectivă sută la sută, nici nu s-ar putea altfel, autoironia și autoreflecția ficțională sunt particularități ce îl înscriu în descendența Școlii de la Târgoviște.
– Chiar aceasta este întrebarea: există o înrâurire?
– Un răspuns rezolut nu-ți pot da. Cel mult, sugestia unei imagini, cea a jocului flăcărilor reci deasupra comorilor ce zac în adâncuri. Revista Târgoviștea literară s-a născut tocmai din această convingere; acest humus germinează energii creatoare a căror apariție seamănă cu cea a cutremurelor: nu poate fi previzionată, nici oprită.
Seismul produs de „triumviri” este cel mai elocvent exemplu.
– Și presupui că se va repeta?
– Nu presupun. Sunt sigur. La altă intensitate, cu alte consecințe.
– Apropo de Școala de la Târgoviște: căruia dintre „triumviri”, după Mircea Horia Simionescu, îi vei dedica un număr?
– Lui Radu Petrescu.
– L-ai cunoscut?
– Nu. E singurul cu care nu am dat mâna, cu care n-am stat de vorbă. În timpul studenției pașii, sunt sigur, mi s-au încrucișat cu ai lui pe Pitar Moș, dar și pe Dionisie Lupu, la Casa Universitarilor, în perioada 1955-1957.
Despre Radu Petrescu l-am auzit vorbind prima dată pe Mircea Horia Simionescu la întâlnirea din 1969, organizată de Bibi Popescu, bibliotecar la Casa Corpului Didactic. Am evocat acest moment în numărul 1/2013. Între cei prezenți era și dl. Timotei Constantinescu, prieten de o viață cu „triumvirii”. Doamna Teodora Simionescu mi l-a recomandat pentru că este posesorul unei memorii fenomenale despre acești mari scriitori, pe care foștii activiști culturnici continuă să-i ignore cum au făcut și predecesorii lor, slujbași dogmatici ai partidului totalitar.
O infatuată monografie, 216 pagini (8 pag.albe), apărută la Editura LVS Crepuscul, 2005, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2007, excelează în oasanale ditirambice unor cadre didactice, fără îndoială merituorii, dar nu găsește de minimă cuviință să amintească pe o jumătate de pagină despre Școala de la Târgoviște, fenomen literar unic: în niciun liceu din țară nu s-a coagulat o atitudine adolescentină de o asemenea fervoare intelectuală extinsă pe parcursul întregii vieți a celor care, mimând ludicul, au determinat o direcție dizidentă în vremea când pecerismul cenzura prin slugile sale, culturnicii, valorile spiritualității românești. Nici pe vastele holuri, nici în sălile de clasă nu am întâlnit măcar un semn că Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu au învățat în liceul „Ienăchiță Văcărescu”, înveșnicit de ei în istoria literaturii române; din cei 100 de elevi testați, niciunul n-a putut să indice un scriitor, fost elev al acestui faimos liceu.
Parantetic fie spus, acei culturnici, maeștrii ai perversiunii, se lăfăie azi în fotolii ministeriale, parlamentare, universitare, în mod deosebit, provinciale. Numele lor lăbărțate în toate publicațiile pervertesc scara valorilor autentice. Cel puțin 10 străzi ale municipiului au nume de autori de opuscule magnifice, ocolite și de șoarecii de bibliotecă. Ai auzit cumva de o stradă Mircea Horia Simionescu? Ai auzit de o librărie Radu Petrescu?
– Nu. Dar…
– Eu am auzit.
– ?
– La Bistrița! La Prundul Bârgăului, unde a fost profesor (1952-1954), librăriei și liceului li s-a dat numele Radu Petrescu, iar scriitorul a fost declarat post-mortem cetățean de onoare.
În scumpa noastră Târgoviște impostura și trepădușismul defilează insolent sub panoplia titlurilor zornăitoare: scrii o poezie ești decretat poet, publici o recenzie ești ilustru critic și istoric literar. Singura condiție: să dai obolul cui împarte titlurile!
Într-o mozolită compilație cu fandoseli enciclopedice, Radu Petrescu este expediat în 15 rânduri, iar alcătuitorii și-au afișat, tipografic, mai mare importanță decât cea a lui Mircea cel Bătrân. Cine are îndoieli să confrunte paginile 157-158 și 340-341 cu 297-298. E de la sine înțeles că lipsește Costache Olăreanu, iar spațiul acordat lui Petru Cercel este incomparabil mai mic decât cel conferit unui autor de râme din suita purtătorilor de țucal. Prin definiție, scriitorul are un ochi critic; există și speța polonicarilor (printre ei prietenii mei Nese, Gege, Lege) care se înfruptă din sinecuri suculente de directori, secretari de stat, consilieri, oficiali sau doar lustragii de clanțe (exemple în realitatea imediată!); cohorte de aspiranți la… ceva, ce-o fi, numai să fie un locșor cu păpică și pipăială de euroi scurși în buzunarele sparte. Unii au devenit academicieni, alții viermuiesc în sosuri păstoase din care sug neînțărcați, indelebilă dovadă că D(oamna) D(ictatură) își arată nu numai coarnele și copitele, ci și coada care spurcă toate icoanele democrației.
– Îți imaginezi cumva că Târgoviștea literară va reuși să…
– Știu ce vrei să spui. Constat că trebuie să mă repet, deși mi se pare că am fost foarte explicit pentru oricine, cât de cât destupat la minte: nu am de făcut niciun reproș nimănui în afară de mine, deoarece consemnez banalitați vizibile cu ochiul liber; salut, în consecință, pe amicul meu co-breslaș Kobress-Lasch M(îzgă).
Radu Petrescu a locuit la Târgoviște timp de 10 ani (1936-1946), numele lui este aproape necunoscut târgoviștenilor. Apărute în ultimul deceniu al vieții, 1970 (Matei Iliescu) și 1981 (Părul Berenicei), volumele antume nu au impus numele autorului, fiindcă Radu Petrescu, estet rafinat, de o mare complexitate umană și auctorială, nu dă buzna la ospățul „obsedantului deceniu” la care sunt împinse opere ce dezvăluiau adevăruri convenabile oficialităților.
Gruparea unor tineri intelectuali în formare (Radu, Mircea, Costache), bazată pe prietenie statornică, de o viață, pe afinități spirituale și opțiuni estetice de cel mai elevat palier, cultivă o rezistență pasivă presiunii opresoare a vieții literare, sufocată de marasmul confuziei valorilor. Principalele discuții cu efect catalitic au în centrul lor o imensă sete de cultură, o imperioasă nevoie de construcție a unor opere de certă valoare, care trebuie duse până la nivelul expresiei de sine. Reperele fundamentale ale culturii de la antici la moderni fertilizează conștiința propriei valori disimulată de condiția de mărunt funcționar la instituții anodine, modelează o personalitate de o tenacitate rar întâlnită, care și-a urmărit cu obstinație traiectoria neconcesivă, divergentă în contratimp cu tentaculele prozei timpului. Indiscutabil, au existat încercări de racolare, cărora prozatorul, concentrat asupra artei sale, le-a întors spatele.
Iubitor al artelor plastice, comentator avizat, participant la tabere de creație împreună cu prieteni pictori, frații Gherasim, Ion Dumitru, Ion Grigorescu, Horia Bernea, Radu Petrescu formulează pentru roman un ideal intangibil (A face pentru roman ce a făcut Cézanne pentru pictură cu riscul de a nu avea în următorii o sută de ani niciun cititor) ca expresie a unui protest sublimat prin puritatea cvasiascetică a artei, expresia cea mai nobilă a rezistenței prin cultură într-un cotidian fără orizont.
Recuperate postum prin strădania devotatei soții, doamna Adela Petrescu, Jurnalele contrazic imaginea unui Radu Petrescu evazionist apolitic, abstras prezentului, postură fraudulos promovată de cei interesați să mușamalizeze adevărata semnificație a acestei poziții de frondă inaparentă, dar cu atât mai semnificativă.
Poate cineva să-și imagineze o mai condensată expresie a privațiunilor unei familii cu un copil mic?!
18 martie. Miercuri. Am cumpărat lui Iorguțu o puseta. A costat 240 lei, adică exact o chenzină. Din fericire, la 3 martie n-am luat decât 17 lei, așa că acum am primit două chenzine din care, achitând o datorie, mi-au mai rămas 60 de lei, o mică avere. (Radu Petrescu, A treia dimensiune, p.223-224, Cartea Românească, București, 1984).
Jurnalele etalează fascinante secvențe de imagini caleidoscopice din care se compun multiplele fațete ale scriitorului, într-un limbaj adesea de o originalitate metaforică indiscutabilă. Unele însemnări sunt inconturnabile pentru istoria literaturii: „În iarna lui 1942 am început să învăț să scriu, compunând versuri pe care le am în ladă și le voi băga pe foc pentru că sunt proaste. În 1944 am început să scriu jurnalul și abia doi ani mai târziu m-am apucat cu râvnă de acest exercițiu zilnic, pe care-l continui și azi. Adevărata mea școală a început atunci, în 1946, cu Jurnalul. Peste alți doi ani, în 1948, am renunțat definitiv la versuri și mi-a trecut prin minte ideea de a face roman. Am pus într-un carnet un fel de plan. În 1950, Jurnalul meu a căpătat un aspect nou ca dimensiune și colorit al imaginilor, și, în 1951, mi-am învins în fine bâlbâiala și am scris în trei zile Sinuciderea din Grădina Botanică și, în 1952, în două luni, Didactica nova. Pentru a ajunge la Didactica mi-au trebuit, așadar, zece ani, după care am început pregătirile pentru Matei Iliescu (primele încercări pentru el, în 1950 și 1951); în 1953 am încercat să-mi adun ideile despre scris, în anul următor am făcut primul exercițiu de roman cu O moarte în provincie, peste încă un an Ce se vede, și apoi a urmat o lungă perioadă când n-am putut realiza nimic închegat, însă mi-am transcris Jurnalul, am continuat să caut tonul lui Matei, în multe încercări, am mai lucrat la cărțile mele, pilindu-le, și am citit foarte mult.”.
Jurnalele lui Radu Petrescu constituie un tip aparte de literatură. Biografia reală și biografia fictivă se suprapun: „Eroul de jurnal este o creație ca și eroul de roman” (O singură viață, 1975).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu