Sprânceană
Cărturarii cunoscători ai istoriei cuvintelor noastre spun că acesta este moștenit din latinul popular neatestat, *supercina (din supercilia+gena). În Dicţionarul limbii române, sprânceană are două sensuri principale pe care le prezentăm în cele ce urmează, dar vom prezenta şi sensurile mai puţin însemnate, îl vom căuta în antroponime şi în toponime, în lexicul entopic, dar şi în dialectele româneşti din sudul Dunării. Am selectat câteva dintre contextele ilustrative consemnate în DLR.
Sprânceana dreaptă de se va clăti, un cucon vei dobândi (an 1779); Neagra sa sprânceană apăra un ochi de foc (Heliade); Nişte sprâncene pe care penelul nu le-ar fi încordat cu atâta delicateţe încoronau ochii ei negri (Negruzzi); Sprâncenele-i fine erau încruntate (Caragiale); Avea înfăţişarea de bărbat stârnit de o brazdă de mânie între sprâncene (Mironescu); Când se supăra, ochii mici dispăreau, cu fulgere scurte, sub sprâncenele fioroase (G. M. Zanfirescu); Ochii mari... ca nişte matostate sub sprâncenele încondeiate (Voiculescu); Un om cu sprâncenele prea stufoase (Vianu); El mă sărută pe gene / Şi pe ochi şi pe sprâncene / (Paraschivescu); O fetiţă cu sprâncene arcuite (Preda); Amândoi ne potrivim, Şi la ochi şi la sprâncene, Ca doi porumbei la gene (Jarník-Bîrseanu); Mândre ţi-s sprâncenele, Mai mândru ţi-e numele (Bîrlea); Sprâncenele lui, Pana corbului.
Cuvântul se folosește adeseori în legătură cu verbe precum a ridica, a înălţa, a arcui și arată mirarea, nepăsarea, surprinderea, nemulţumirea...: Se uită în ochii lui, ridicând sprâncenele în semn de întrebare (Brătescu-Voineşti). Când se foloseşte în legătură cu verbele a încreţi, a încrunta, a posomorî, a strânge arată supărarea, întristarea: Craiul, auzind aceasta, parcă nu i-a venit la socoteală şi, încreţind din sprâncene, a zis (Creangă); Miron Iuga strânse din sprâncene (Rebreanu); Încruntă sprâncenele (Vissarion).
În locuţiuni adverbiale, în legătură cu verbe precum a se uita, a privi, a pândi: pe sub sprâncene = pe furiş, pe ascuns: Se uită la mine pe sub sprâncene (Bogza). În legătură cu verbe precum a aşeza, a pune, a purta, despre pălărie, căciulă, bască: Pe o sprânceană / pe sprâncene = pe o parte, pe-o ureche. Despre un om mândru se spune că poarta căciula pe-o sprânceană. Expr. a alege pe / după sprânceană înseamnă a alege ce este mai bun, de cea mai bună calitate: Oastea... o înfiinţă tot din oameni unul şi unul, aleşi pe sprânceană (Ispirescu); Alese cinci măicuţe pe sprânceană (Voiculescu). Expr. a fi cu ochi şi cu sprâncene înseamnă a fi prea evident spre a putea fi negat. Expr. a face cuiva cu sprânceana are sensul a face semn cuiva ridicând o sprânceană.
Al doilea sens important al apelativului sprânceană este „partea cea mai înaltă, alungită a unui munte, a unui deal etc.; coamă, creastă, creştet, culme, muchie, spinare, culmiş”: Tinerel mândru fecior, Ca puiul bradului, Pe sprânceana muntelui (Alexici); În noaptea ospăţului, luna s-a dosit după sprânceana codrilor (Adam); Mie îmi dă tătuca... casă în sprânceana satului (Camilar).
Sprânceană înseamnă şi „fâşie luminoasă”, sinonim cu geană: Cînd se vede la apus o sprânceană se aşteaptă să vie o vreme frumoasă (I. Golescu); Apusul soarelui... mai păstra o sprânceană de lumină (Brăescu). Sunt înregistrate în DLR şi două sensuri care au circulaţie strict regională.
Cuvântul fundamental sprânceană are o seamă de variante (sprinceană, sprâncea, sprunceană), dar şi o familie relativ bogată. Dintre cuvintele derivate de la sprânceană cel mai frecvent folosit este adj. sprâncenat,-ă, care, despre oameni, înseamnă „care are sprâncene mari, dese, stufoase”: un băiet ochios, sprâncenat şi frumuşel (Creangă) ; Era o femeie al dracului de frumoasă şi de sprâncenată (Hogaş); Oacheşă şi sprâncenată... părea şerpoaică neagră (Camil Petrescu); Un flăcău înalt, Nalt şi sprâncenat (Pop.); Lelea-naltă sprâncenată (Marian). Expr. călătorie sprâncenată reprezintă o urare glumeaţă prin care se exprimă lipsa de regret la plecarea cuiva.
Sprânceneá este un diminutiv al lui sprânceană, ca şi sprâncenuşă, sprâncenuţă.
Aromânii au sprindzeánă cu pl. sprindzeáne, sufrăndzeană, sufrănteană, sufrânţeană, sufrândzeană, sufrânţeană, dar dzeană (din lat. genna) este cuvântul cel mai folosit cu sensurile „sprâncează” , „pleoapă” şi „colină”. În Dicţionar onomastic românesc de N. A. Constantinescu, 374, Sprinceană nume de familie, Sprâncean, n. fam., Sprâncenat, n. fam. În Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române, 220, la 1580-81, Sprăncean şi Sprănceană. Aceleaşi nume sunt prezentate de către Iorgu Iordan, în Dicţionar al numelor de familie româneşti, 422.
Sprânceana dreaptă de se va clăti, un cucon vei dobândi (an 1779); Neagra sa sprânceană apăra un ochi de foc (Heliade); Nişte sprâncene pe care penelul nu le-ar fi încordat cu atâta delicateţe încoronau ochii ei negri (Negruzzi); Sprâncenele-i fine erau încruntate (Caragiale); Avea înfăţişarea de bărbat stârnit de o brazdă de mânie între sprâncene (Mironescu); Când se supăra, ochii mici dispăreau, cu fulgere scurte, sub sprâncenele fioroase (G. M. Zanfirescu); Ochii mari... ca nişte matostate sub sprâncenele încondeiate (Voiculescu); Un om cu sprâncenele prea stufoase (Vianu); El mă sărută pe gene / Şi pe ochi şi pe sprâncene / (Paraschivescu); O fetiţă cu sprâncene arcuite (Preda); Amândoi ne potrivim, Şi la ochi şi la sprâncene, Ca doi porumbei la gene (Jarník-Bîrseanu); Mândre ţi-s sprâncenele, Mai mândru ţi-e numele (Bîrlea); Sprâncenele lui, Pana corbului.
Cuvântul se folosește adeseori în legătură cu verbe precum a ridica, a înălţa, a arcui și arată mirarea, nepăsarea, surprinderea, nemulţumirea...: Se uită în ochii lui, ridicând sprâncenele în semn de întrebare (Brătescu-Voineşti). Când se foloseşte în legătură cu verbele a încreţi, a încrunta, a posomorî, a strânge arată supărarea, întristarea: Craiul, auzind aceasta, parcă nu i-a venit la socoteală şi, încreţind din sprâncene, a zis (Creangă); Miron Iuga strânse din sprâncene (Rebreanu); Încruntă sprâncenele (Vissarion).
În locuţiuni adverbiale, în legătură cu verbe precum a se uita, a privi, a pândi: pe sub sprâncene = pe furiş, pe ascuns: Se uită la mine pe sub sprâncene (Bogza). În legătură cu verbe precum a aşeza, a pune, a purta, despre pălărie, căciulă, bască: Pe o sprânceană / pe sprâncene = pe o parte, pe-o ureche. Despre un om mândru se spune că poarta căciula pe-o sprânceană. Expr. a alege pe / după sprânceană înseamnă a alege ce este mai bun, de cea mai bună calitate: Oastea... o înfiinţă tot din oameni unul şi unul, aleşi pe sprânceană (Ispirescu); Alese cinci măicuţe pe sprânceană (Voiculescu). Expr. a fi cu ochi şi cu sprâncene înseamnă a fi prea evident spre a putea fi negat. Expr. a face cuiva cu sprânceana are sensul a face semn cuiva ridicând o sprânceană.
Al doilea sens important al apelativului sprânceană este „partea cea mai înaltă, alungită a unui munte, a unui deal etc.; coamă, creastă, creştet, culme, muchie, spinare, culmiş”: Tinerel mândru fecior, Ca puiul bradului, Pe sprânceana muntelui (Alexici); În noaptea ospăţului, luna s-a dosit după sprânceana codrilor (Adam); Mie îmi dă tătuca... casă în sprânceana satului (Camilar).
Sprânceană înseamnă şi „fâşie luminoasă”, sinonim cu geană: Cînd se vede la apus o sprânceană se aşteaptă să vie o vreme frumoasă (I. Golescu); Apusul soarelui... mai păstra o sprânceană de lumină (Brăescu). Sunt înregistrate în DLR şi două sensuri care au circulaţie strict regională.
Cuvântul fundamental sprânceană are o seamă de variante (sprinceană, sprâncea, sprunceană), dar şi o familie relativ bogată. Dintre cuvintele derivate de la sprânceană cel mai frecvent folosit este adj. sprâncenat,-ă, care, despre oameni, înseamnă „care are sprâncene mari, dese, stufoase”: un băiet ochios, sprâncenat şi frumuşel (Creangă) ; Era o femeie al dracului de frumoasă şi de sprâncenată (Hogaş); Oacheşă şi sprâncenată... părea şerpoaică neagră (Camil Petrescu); Un flăcău înalt, Nalt şi sprâncenat (Pop.); Lelea-naltă sprâncenată (Marian). Expr. călătorie sprâncenată reprezintă o urare glumeaţă prin care se exprimă lipsa de regret la plecarea cuiva.
Sprânceneá este un diminutiv al lui sprânceană, ca şi sprâncenuşă, sprâncenuţă.
Aromânii au sprindzeánă cu pl. sprindzeáne, sufrăndzeană, sufrănteană, sufrânţeană, sufrândzeană, sufrânţeană, dar dzeană (din lat. genna) este cuvântul cel mai folosit cu sensurile „sprâncează” , „pleoapă” şi „colină”. În Dicţionar onomastic românesc de N. A. Constantinescu, 374, Sprinceană nume de familie, Sprâncean, n. fam., Sprâncenat, n. fam. În Dicţionarul elementelor româneşti din documentele slavo-române, 220, la 1580-81, Sprăncean şi Sprănceană. Aceleaşi nume sunt prezentate de către Iorgu Iordan, în Dicţionar al numelor de familie româneşti, 422.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu