PROZĂ - Atena Gabriela STOCHIȚĂ

Emuria (II)

     Alergam, pășind, două câte două, treptele care mă duceau spre sala unde, în mai puţin de cinci minute, avea să înceapă prima oră de studiu, din primul meu an de studentă la Conservator. Un soare tomnatic pătrundea prin ferestrele masive, luminând pereţii sălii şi chipurile noastre, ale celor unsprezece admişi. Privirea îmi rămăsese pierdută în colţul din dreapta, unde o pianină veche, scăldată de acelaşi soare, aştepta tăcută sunetul muzicii. Uimitor! Era, parcă, pianina bunicului, pe care o atinsesem prima dată când aveam patru ani. Abia ajungeam la clape… Acesta a fost începutul. Şi a continuat cu mâinile calde ale bunicului care m-au ajutat să descopăr rând pe rând notele. Odată cu primele cuvinte, am învăţat şi primele sunete muzicale. Au urmat portativul, melodia, armonia…, toate i le datorez bunicului. De atunci, muzica a devenit pentru mine a doua limbă: vorbită, simţită, trăită, unica şi cea mai adecvată formă de exprimare a sufletului meu. Mai ales când mă las în voia amintirilor!
      Auzeam, stins, glasul profesorului şi mă simţeam vinovată. Poate ar fi trebuit să iau notiţe, aşa ar fi procedat orice student silitor, dar eu continuam să îmbrățișez amintiri tăinuite.
     Aveam şase ani şi, odată cu primele bastonaşe şi cerculeţe pe care le învăţam în clasa I, absolut plictisitor pentru mine, descopeream tonuri, semitonuri, septime, octave, la Şcoala de Muzică, unde mergeam în fiecare zi, mai puţin vinerea. Am iubit şcoala aceea. Azi o iubesc și mai mult.
      Cât de greu am memorat prima poezie şi cât de uşor mi-a fost să ţin minte prima partitură. A fost momentul în care mi-am văzut, pentru prima dată, bunicul plângând.
     Prima parte a cursului se sfârşise. Profesorul anunţă pauza de cincisprezece minute, iar eu îmi promiteam că este prima şi ultima dată când plec de la un curs fără să fi auzit măcar un cuvânt al profesorului. Aveam să-mi încalc repede promisiunea, la următorul curs.
      Oren studia vioara la aceeaşi şcoală. Atâția ani, zi de zi, dar la ore diferite, intrasem şi ieşisem pe aceeaşi poartă. Eu, abia împlinisem paisprezece ani, el, în ultimul an de liceu. Eu, o fată orfană, crescută doar de mamă şi bunic, singurul lux pe care ni-l permiteam erau orele mele de pian, el, fiu de medici, cu reputaţie în oraş.
      Doamne, cum au mai trecut anii!
     În vara următoare a intrat la Conservator primul pe listă. Poate că şi el a trecut prin sala aceasta, poate a stat pe scaunul acesta, poate a privit pe aceeaşi fereastră…
     Eram în anul trei la Liceul de Muzică. Bunicul îmi dăruise de ziua mea un bilet la Ateneu. Ne-a însoţit profesoara mea de pian, Mara Ilincu, şi fiul acesteia, Matei, un bun prieten de-al lui Oren, aveam să aflu mai târziu. Concert pentru vioară susţinut de studenţii Conservatorului.
     Două ore şi jumătate inima mea a fost vioară. Îl ascultam, îl vedeam, era chiar el. Băiatul cu cămaşa galbenă.
     După  concert,  Matei  a insistat să mai rămânem. Avea un pachet pentru Oren, pe care i l-ar fi adus părinţii, dacă nu ar fi fost musai să plece în aceeaşi zi la un Simpozion medical în Anglia.
     Iubesc întâmplările şi voi rămâne veşnic credincioasă întâmplării.
     Matei a făcut prezentările.
     Nu voi uita niciodată momentul şi locul.
     Ochii nu mit. Ochii lui m-au privit adânc, iar eu nu aveam cum să-i plec, pentru că… ochii nu mit!
De atunci, Oren venea în oraş la fiecare sfârşit de săptămână. Vizitele mele la Mara Ilincu se  prelungeau.  După  orele de pian, rămâneam la masă. Oren era nelipsit, la fel şi Claudia, prietena lui Matei. Apoi mergeam în parc. Devenise parcul nostru.
     Într-o zi, m-a privit în ochi şi mi-a şoptit:
     – Ştii, există o vioară care s-a îndrăgostit de un pian!
     – Oare ştie vioara cât de fericit este pianul?
     A  urmat  primul  nostru sărut. Primul concert pentru vioară şi pian scris într-o limbă cunoscută doar sufletelor noastre.
      A fost vara noastră, minunata noastră vară!
    Profesorul anunţă sfârşitul cursului, tema pentru următoarea întâlnire şi ne mulţumește pentru prezenţă. Toţi au plecat, eu am rămas în sală. Sunt doar eu şi vechea pianină. O privesc fără  să am curajul s-o ating. Mă încerca un fel de teamă pe care n-o înţelegeam. Am plecat într-un târziu, cu tot cu amintiri.

*

     Ultimul an de liceu. Primul an al iubirii noastre. Scrisori, zeci de scrisori. Concerte şi plimbări. Ore de studiu cu gândul nicăieri în altă parte. Rezultatele mele erau uimitoare. Cedez insistenţelor lui de a-i cunoaşte familia. S-a întâmplat într-o duminică după-amiază.
     – Ea este pianista de care ne-ai vorbit?!
    Vocea mamei lui m-a trezit brusc într-o altă realitate, pe care n-o cunoşteam. O femeie masivă a cărei voce cu inflexiuni masculine m-a şocat, făcându-mă să cred că este imposibil să fie mama lui Oren. Era absurd, dar era gândul meu care mă va urmări mult timp. Avea suficient de multe cunoştinţe muzicale ca să mă înjosească până acolo, încât să mă facă să spun: îmi pare rău, dar nu ştiu! Primul test a fost de a recunoaşte o partitură celebră pentru pian. Celebră pentru ea, nu şi pentru mine.
     – Mamă, cum să fi auzit de Olga Ignitova? Şi unde?
     – Dragul meu, chiar dacă Olga este mai puțin cunoscută, o mare pianistă trebuie să fi auzit de ea.
     Atunci am înţeles că oricât de mare ar fi dragostea dintre un pian şi o vioară, depinde nu numai de compozitor şi interpret, ci şi de ascultător.
     Oren era din ce în ce mai trist. Nu fusesem acceptată de familia lui şi asta era destul de clar şi pentru mine.
      Între bunicul meu şi Oren se crease o prietenie specială. Poate datorită faptului că nu-şi cunoscuse niciodată bunicii. Cei din partea tatălui muriseră într-un accident de maşină când el avea doi ani, iar cei din partea mamei nu erau bunici naturali. Mama lui fusese un copil adoptat, al treilea copil, după primii doi naturali. De altfel, cu aceştia familia lui nu păstra nici un fel de legătură, mai mult decât câteva telefoane pe an, la sărbători şi zile aniversare. Cred că a fost singurul motiv pentru care i-am acordat circumstanţe atenuante acelei femei.

* 

      Habar n-am de câte ore stau aici, Lena. S-a întunecat demult. Ateneul este puternic luminat, dar mie îmi pare străin şi prea departe… dintr-o altă lume, dintr-o altă viaţă… Trec pe lângă statuia lui Eminescu fără să-mi pese. Oren nu mi-a scris de luni întregi şi nu înţeleg, şi nu ştiu, şi nu pot, şi nu vreau… şi mă pierd spre mansarda unde locuiesc de trei săptămâni.

* 

     Nu sfârşisem, încă, primul an la Conservator, când Oren mi-a dat vestea, minunată pentru el, ucigătoare pentru mine. Primise o bursă de doi ani la o universitate celebră din Anglia. A revenit în ţară după patru luni. Am petrecut două zile împreună, apoi a plecat. A fost ultima dată când l-am mai văzut. După un timp scurt, nu-mi mai amintesc exact, câteva săptămâni, gazda la care locuiam atunci, m-a anunţat că o doamnă doreşte să mă vadă. Era mama lui Oren.
     – Bună seara!
     Mă privea fix şi rece.
     – Bună seara!
     În următoarea secundă a continuat:
     – Cred că şi tu, la fel ca Oren, îţi doreşti o carieră în muzică. Pentru asta este nevoie de studiu, de timp, de linişte. După ultima discuţie purtată cu fiul meu, am ajuns amândoi la aceeaşi concluzie: până la sfârşitul bursei nu se va mai întoarce în ţară şi, sinceră să fiu, îmi doresc să rămână definitiv în Anglia, dacă va exista această posibilitate. Apoi, oricât de frumoşi ar fi ochii dumitale, domnişoară, n-aş vrea ca fiul meu să se împiedice de acest amănunt trecător şi să rateze o şansă care poate fi unică în viaţa lui. Nu vreau să amintesc de situaţia dumitale materială, care nici nu mă interesează, de altfel. Aşa că, ia aminte! Aş vrea să fie ultima dată când purtăm această discuţie. Dacă eşti o fată deşteaptă, înseamnă că ai înţeles.
     Mă lovise în moalele capului.
     În zilele, săptămânile, lunile care au urmat, fiecare scrisoare de la Oren era oprită de către gazda mea şi vândută pe câţiva lei mamei lui.
     Concertul pentru pian şi vioară se apropia de sfârşit.
     Evident, fiecare scrisoare de-a mea începea la fel: Dragul meu drag, ce se întâmplă cu tine? Nu-mi mai scrii şi asta mă îngrijorează!…
     Cine ştie câte griji şi-o fi făcut şi el. Sau poate că nu, dar asta nu mai contează.
     Gândul îmi fuge, îmi fuge, iar eu nu pot decât să retrăiesc în acelaşi ritm cu el.
     Tresăream de câte ori vedeam un băiat cu cămaşa galbenă, tresăream de câte ori auzeam o vioară. Pianul meu începea să fie din ce în ce mai trist, până când a tăcut. Îl pierdusem pe bunicul, mama era grav bolnavă, iar eu în pragul depresiei. Nu mai puteam cânta şi asta îmi mutila sufletul. Nici măcar atât nu mai puteam face pentru Oren al meu.
     Trecuse toamna ca un chin peste mine. Slăbisem, îmi tăiasem părul, iar Claudiei i-a fost tare greu să mă recunoască. Se căsătorise cu Matei şi se mutaseră la Iaşi. Încă eram surprinsă de vizita ei.
     – Claudia?!
     – O, Doamne! Emuria, ce-i cu tine? Să nu te recunosc! Ai slăbit, te-ai tuns, te-ai schimbat! Aş fi trecut pe lângă tine fără să te recunosc.
     – Ţi se pare! Doar m-am tuns. Intră.
     Tot ce puteam să-i ofer era un ceai negru.
     – Ce faci? Te-am căutat la facultate. Aşa am aflat că ţi-ai întrerupt studiile. Gazda unde ai locuit nu ştia nimic despre tine. Am rugat-o pe mama lui Matei să ceară adresa mamei tale.
     – Da. Am întrerupt… sau mi-am încheiat studiile, nici eu nu ştiu. Lucrez la o editură, fac traduceri. E tot ce pot să-ţi spun despre mine. Dar tu? Voi?
     – Noi… noi suntem bine!
     Şi Claudia a început să plângă. Am ştiu atunci că s-a întâmplat ceva rău. Mă gândeam la mama, dar nu aveam curajul s-o întreb.
     – Îmi pare rău! Îmi pare rău că trebuie să-ţi dau eu vestea.
     Tăceam, o priveam, aşteptam. A continuat cu vocea tremurând:
     – Oren…
     Îmi amintesc că am zâmbit. Şi nici frig nu-mi mai era. Inima începuse să-mi bată cu putere şi parcă aş fi alergat la uşă, convinsă că dincolo este el. Dar de ce i-ar părea rău, dacă vestea asta ar fi însemnat pentru mine o minune? Şi zâmbetul mi s-a topit brusc precum fulgul de zăpadă într-o mână caldă.
     – Oren? am întrebat cu glasul sugrumat.
     – Un accident…
      Mi-o mai fi spus şi altele, cu siguranţă. A fost ultima voce pe care am auzit-o clar şi ultimul om pe care l-am mai văzut înainte de a mă interna.
     Da, Lena, acum pot să-mi amintesc şi să scriu despre toate astea. Mă întorc la mine și parcă mă reconstruiesc. Seamănă, cumva, cu o oprire a timpului, dar, tocmai asta mă ajută să merg mai departe, să trăiesc în felul meu. Buna mea prietenă, fără tine viața mea ar fi fost de nesuportat! Credeam despre mine că m-am născut, am trăit și am murit. Câte chipuri poate avea moartea! 

*

      Singurele persoane care mă vizitau la spital erau Lena şi Maşi Rina, draga mea mătuşă. Îl numesc spital, deși mi se părea abstract, practic era un fel de închisoare. Eram închisă într-o cameră minusculă, întunecată, rece, cu un pat de fier, o noptieră şubredă care scârţâia din toate încheieturile, o masă mâncată de cari şi un scaun de metal pe care îl uram. O fereastră la fel de mică cu vedere spre parcul din curtea spitalului pe care l-am descoperit după mult timp. Tot ce era masiv şi greu şi înfiorător de adevărat era grilajul de metal de la fereastră.
      Eu nu-mi amintesc, dar cei de acolo mi-au spus că frecvent mă mai vizita o femeie care se oprea în faţa uşii şi mă privea prin vizor. Ore în şir mă privea prin acel vizor care era suficient de mare ca să se poată vedea chipul celui care priveşte. Eu nu am văzut-o niciodată! După toate descrierile pare să fi fost mama lui Oren. Acum nu mai are nici un fel de importanţă.
      Aproape patru ani am lipsit din lumea asta.
     Viaţa în lumea de dincolo de lume există, dar rămâne o taină chiar şi pentru cei care au trăit-o. Este ca o forţă căreia n-ai cum să i te împotriveşti. O forţă misterioasă, o forţă neştiută. Poate că în toţi acei patru ani, în necunoscutele minţii mele am trăit împreună cu el şi am murit împreună cu el. Cu siguranţă ne-am spus tot ce aveam de spus. Iubirea este firul invizibil care leagă lumile acestea necunoscute. Aveam nevoie de timpul trecut pentru timpul meu viitor.
     Nu-mi amintesc nimic până în ziua în care te-am văzut la masă, curăţând o portocală. Mirosea atât de puternic a portocale şi era atâta lumină în jurul meu, ca și cum până atunci aş fi stat în întuneric. Ningea, iar eu priveam prin grilajul ferestrei de parcă atunci descopeream asta.
     – Ninge, Lena! Ninge!
     Îţi scăpase portocala pe jos şi plângeai, iar eu nu înţelegeam de ce nu te bucuri.
     – Ninge, Lena! După atâţia ani! Nu te bucuri? De ce nu te bucuri? De câți ani n-a mai nins?
     – Da, Emuria! În sfârşit, ninge!
      Un bilet de ieşire era tot ce-mi trebuia ca să reintru într-o lume din care lipsisem atâta timp.
      Pe mama n-am mai gasit-o.
      Nu mai aveam nimic!
      M-am mutat la ţară, la Maşi Rina.
     Acolo, în camera de la mansardă, unde îmi plăcea să dorm în copilărie, îmi adunase cele câteva lucruşoare şi pianina bunicului. Doar pianina îmi era străină. De celelalte lucruri m-am apropiat încet, încet, de parcă şi ele trebuiau trezite după un somn lung. Hainele, cărţile, geanta mea cu buzunare mari în care căram zi de zi, pe lângă partituri, toate nelipsitele mele nimicuri. Maşi Rina nu avea copii şi rămăsese văduvă la treizeci de ani. Îmi petrecusem la ea cele mai frumoase vacanţe.
     A urmat o perioadă grea pentru mine. Grea, nu pentru că, la Rina, nu aș fi primit tot ceea ce aproape că nu primisem niciodată: o iubire necondiționată, o atenție dusă până la extreme, și când spun asta, mă refer la bunătatea și blândețea ei, la dăruirea și dragostea Rinei, la timpul care nu-i mai aparținea, mi-l dăruise în întregime mie.  Coșmaruri chinuitoare, vise deprimante, nu le mai puteam face față. Mă trezeam noaptea țipând, mătușa era lângă patul meu. Aveam o singură  frică,  aceea că într-o zi aș putea să mă întorc în spital și o ciudă nebună pe mine că nu-mi puteam aminti visul.
      – Draga mea, liniștește-te! Sunt aici, sunt cu tine!
      O simțeam aproape, dar nu mă puteam desprinde de gândul și trăirile mele.
     Apoi, într-o noapte l-am visat pe Oren. O scenă enormă, de parcă ar fi început cu mine și s-ar fi sfârșit cu linia orizontului, lumină, miros de brad și tămâie, liniște și eu în fața pianului. Îmi simțeam mâinile inerte, incapabile să atingă clapele. Un fluture albastru mi s-a așezat pe deget. Își mișca aripile ușor, iar din aripile lui se revărsa peste mâinile mele o pulbere aurie… Mâinile  mele  au  prins  viață  în  cântec. Fluturele îmi strălucea pe deget precum un inel de logodnă.
     A fost prima dimineață în care m-am trezit cu un zâmbet agățat de colțul gurii. Un zâmbet trist, însă.
    Au urmat alte nopți și alte coșmaruri. Rina încerca cu delicatețe să mă apropie de pian, spunându-mi că poate vindecarea mea ar fi mai ușoară. Pentru mine, pianul era mort la fel ca vioara lui.
     Nu știu dacă erau semne de nebunie, dar mi se întâmpla și în copilărie, iar tu trebuie să-ți amintești, ți-am povestit asta: uneori aveam același vis sau continuam un altul, cu aceleași locuri, cu aceleași chipuri.
      Am  visat din nou scena, pianul și fluturele, aceiași actori, aceeași piesă, același decor. Undeva, în fundal, o orchestră și o partitură cunoscută. Deasupra tuturor, vioara. Concert pentru pian și vioară, ca-ntr-un joc al vieții și al morții. 
     Rinei, îi povesteam visele mele cu Oren, cu lux de amănunte, până în cele mai mici detalii. Era o ascultătoare prin excelență.
     – De ce nu le scrii?
     Sfatul ei m-a urmărit mult timp.
     Era mereu alături de mine, așa cum părinții stau tot timpul alături de copiii lor aflați în agonie.
     – De ce le-aș scrie?!
     – Pentru că undeva, în sufletul tău ele vor rămâne, dar distanța până la ele va crește cu fiecare zi. Nu trebuie să uiți visele cu Oren!
      Să le uit?! Nu le-am uitat niciodată! Nu le-am uitat, Lena!
    Altă dată m-am visat zburând. Îmi construisem singură aripi. Erau mari și negre. Zburam în întunericul de care nu-mi mai era frică. Pământul rămăsese atât de departe și atât de mic, de parcă, dacă aș fi întins o mână, aș fi putut să-l țin în palmă. În jurul meu, din ce în ce mai multe stele se stingeau rând pe rând. Știam că pe una dintre ele ar fi trebuit să fie Oren, și asta mă chinuia ca o spaimă. Nu-mi ajungea timpul să-l ating.
      Mă trezeam în fiecare dimineață cu dorința nebună de a-i povesti Rinei visul meu. 
    Asta, mărturisesc, m-a ajutat. După toate uşile închise, drumurile întrerupte, întrebările fără răspuns, rătăcirile mele, ea a fost cea care m-a reînvăţat să trăiesc.
    Scăpasem, încet, încet, de coșmaruri. Nu-mi mai era teamă să adorm, știam că este singura modalitate să-l mai văd pe Oren.
    Rina îmi lăsase un caiet cu coperți albe pe noptieră. Draga de ea! Spera că într-o zi îl voi deschide… Într-o zi l-am deschis…, dar n-am fost în stare să scriu niciun cuvânt.
     Trecuseră câteva luni de când stăteam la Mași.
     Era început de octombrie și veniseși la noi în vizită. Îți amintești cum am mai cutreierat dealurile? Ți-am promis atunci că-ți voi scrie. Așa am început caietul, cu o scrisoare pentru tine.  
    Intrasem într-o oarecare normalitate, bizară, ce-i drept, dar era un drum pe care începeam să mă simt în siguranță. Tot atunci mi-a venit și ideea nebună de a mă apuca de desen. Cuvinte și schițe laolaltă. Nu-mi mai puteam stăpâni mâinile.
     Ții minte că-ți scriam despre poveștile pe care mi le spunea Rina? 
     Într-o zi descotoroseam, împreună cu ea, magazia de vechituri, când am găsit un bănuţ de argint legat cu un fir roşu.
     – Maşi, uite ce-am găsit!
     – Păstrează-l! Dacă l-ai găsit, e un semn bun. Există o legendă a bănuțului de argint.
     Mi-a povestit-o, iar eu am crezut în puterea lui.
     Atunci mi-a trecut pentru prima dată prin minte că aș putea scrie o poveste.  Acum îmi dau seama că, dacă nu aș fi făcut asta, nu m-aș fi vindecat deplin. Ai să mă întrebi, poate, de ce cu pitici? Habar n-am, Lena! Poate că nu eu sunt cea care i-am creat, poate că ei existau… [...]
     Că toate minunăţiile pământului nu sunt ascunse altundeva decât în sufletul omului, începea să înţeleagă Tica, dar tot nu putea pricepe cum de, rând pe rând, trăirile ei sunt tot mai diferite, dar  la fel de puternice. Diferenţa neînsemnând altceva decât profunzimea şi intensitatea cu care trăia fiecare clipă.
     Se aflau în faţa celui mai mare pod pe care urma să-l traverseze, iar de acolo, privind în jur, Emuria era despărţită în două părţi egale de marele fluviu. Rămânea în urma lor o lume, iar o alta, total diferită, îi aştepta dincolo de pod. A prins-o de mână şi au făcut primul pas. Pas cu pas, mână în mână, inimă lângă inimă.
      –Tic, ce fel de lume este aceasta?!
     –Îţi spuneam cândva că vom merge într-un mare oraş. Vei vedea, este diferită de tot ceea ce am văzut până acum.
      – Oraş? Ce este acela oraş?!
     – Un altfel de tărâm, la fel de minunat. Vom întâlni la un loc oameni, copaci, flori, case mai mari, case mai mici, blocuri, fluturi, maşini, cărţi, tristeţi, bucurii, muzică…
    – Şi Casa Fluturilor! Îl vom întâlni pe Anton. Mi-e tare dor de el! se auzi vocea fluturelui albastru care părea, mai degrabă, un element decorativ pe codiţa Ticăi, decât o ființă.
     – Casa Fluturilor?
     – Acolo am trăit o viaţă, alături de Alia şi de Chopin!
     – Chopin?!
     – Eşti adorabilă! Îmi aminteşti de fiecare dată de Alia mea. Să-ţi povestesc!
     La urechea Ticăi, Aris îşi depăna amintirile aşa cum ştia el mai bine.
     Şi pas cu pas se apropiau de celălalt tărâm al Emuriei.
     – Am  să-ţi spun un secret. Vom putea vedea tot, vom putea atinge tot, dar noi vom fi invizibili.
     – Invizibili?
     – Da, draga mea. Pe noi, nimeni nu ne va putea vedea, nu ne va putea auzi.
     Îi era greu Ticăi să înţeleagă, dar îl urma încrezătoare şi tare, tare curioasă.
     Ultimul pas pe marele pod şi primul pas în marele oraş.
    Lume multă, oameni mari, copii, maşini, zgomote, păsări, culori, toate o făceau pe Tica să se oprească şi să privească uimită. Clipele se scurgeau cu o rapiditate fantastică.
     S-au oprit în curtea unei clădiri cu multe etaje şi multe ferestre. Un sunet de clopoţel, încă unul şi o mulţime de copii au invadat curtea. Unii plecau, alţii rămâneau. Aris a fost nevoit să-şi ia zborul, altfel ar fi fost strivit de curiozitatea copiilor care nu văzuseră niciodată un fluture atât de mare. Tic şi Tica s-au strecurat printre ei cu cea mai mare uşurinţă. Nimic mai încântător decât să fii invizibil! S-au oprit într-un hol lung şi de acolo au pătruns într-altul.
     – Tica, asta e şcoala mea... asta e clasa mea...
     O încăpere cu multe bănci, fiecare cu câte două scaune, aliniate pe trei rânduri.
     – Uite, aici în banca a patra de la fereastră am stat eu. Parcă o văd pe doamna învăţătoare!
     S-au aşezat împreună în bancă.
    – Ceva din toate astea îmi pare familiar! Şi eu am sentimentul că nu mă aflu pentru prima dată aici! Tic, acum înţeleg… tu nu eşti pitic, tu eşti un om mare! Dar eu?! De ce-mi pare că… Stai! Undeva, la etaj, a doua clasă pe dreapta… Îmi amintesc! Îmi amintesc! Şi în curte… există o cişmea rotundă, și lângă poartă un chioşc de unde cumpăram cele mai bune batoane cu miere. Tic! Tic! Asta a fost şi şcoala mea! Şi eu sunt un om mare!
     Ochii piticuței erau mari și plini de lacrimi.
    S-au îmbrăţişat pentru prima dată, aşa cum fac oamenii mari, în banca a patra de lângă fereastra prin care Aris îi privea nedumerit.
    După şcoală au urmat străzile, nesfârşitele străzi, pe care cei doi se plimbaseră şi în trecut şi se plimbau şi acum. Centrul oraşului, marea fântână din care apa ţâşnea în zeci de petale, parcul,  care se întindea pe unul dintre malurile fluviului, podul mic care ducea spre gară, sălciile uriaşe. Oamenii care se plimbau în sus şi în jos şi pe care îi priveau căutând prieteni, vecini, colegi. S-ar fi mulţumit doar să-i vadă, comunicarea ar fi fost imposibilă de vreme ce ei erau invizibili.
     – Totul are un preţ în viaţă!
   Era și convingerea lui, dar nu-și dorea s-o vadă tristă, mai ales că, în orice moment această minunată întâmplare ar fi putut să dispară, ca și când nu ar fi fost.
     Iar, dacă cineva ar fi observat ceva cu totul şi cu totul ieşit din comun în acea zi, ar fi fost, cu siguranţă, prezenţa în oraş a marelui fluture albastru. Autobuzul cu numărul 5 pleca din aceeaşi staţie şi avea aceeaşi destinaţie. Prima călătorie fără bilet spre cartierul de blocuri noi în care îşi petrecuseră o parte din viaţă. N-au coborât la staţia la care coborau de obicei, au mers până la capăt.
     – Uneori, întâmplările trebuie trăite până la capăt! Ce zici?
     – Până la capăt, Tic!
    Cartierul se învecina cu un parc. În mijlocul parcului acelaşi lac, înconjurat de copaci şi alei. Mergeau, ţinându-se de mână. Băncile păreau mai mici sau copacii erau cu mult mai înalţi decât în îndepărtatul timp. S-au apropiat de lac. O bancă solitară, ascunsă sub o salcie pletoasă… şi linişte. Atât de multă linişte! Mâinile lor încă împreunate păreau imposibil de despărţit. S-au aşezat. Fluturele s-a desprins de pe codiţa Ticăi şi a zburat spre lac.
     – Tic, acum îmi amintesc! Ne prinsese ploaia şi ne-am ascuns sub salcie. Mie îmi era frică de tunete şi tu mă strângeai în braţe. Apoi…
     Acelaşi sărut îi unea şi acum, ca o amintire vie, mereu în mişcare, dar la fel de intensă, la fel de înaltă. Mai presus de iubire nu poate exista nimic.
     Aris, privindu-i, nu şi-a putut opri o lacrima. O lacrimă de fluture se întâlnea cu lacul unei alte legende.
     Undeva, în depărtare, se auzea un pian. Chopin zbura pe deasupra pământului. Poveştile nu mor niciodată!
     Și fluturele albastru și-a dus zborul până la capăt. Ziua era pe sfârşite, iar Casa Fluturilor aproape. Sub bătrânul tei, Anton aştepta.
     – Anton! Anton!
     Bătrânul a zâmbit şi a întins mâna.
    – Aris!
    Fluturele îl privea nedumerit. Ceva se schimbase, dar strălucirea din ochii bătrânului rămăsese aceeaşi. Casa era pustie. Doar o cutiuţă argintie cu capac ca de sită rară aştepta pe masa  de  la intrare. Inima lui Aris bătea atât de tare, încât îi era imposibil să-şi mai mişte aripile. În cutiuţă, Alia, minunea lui aurie, aştepta. Drumul lui Aris se sfârşise aici, doar pentru a începe dincolo de zidul de mătase care îl despărţea de real. 
     Nici Chopin nu se va sfârşi niciodată.
     O altă noapte magică traversa pământul.

*

    Să  te  trezeşti  în zori, într-o gheată, fericit ca şi când ai fi dormit într-un pat regal cu baldachin, este, poate, cea mai înaltă dintre toate trăirile.
     Orsiana îi aştepta.
     – Dragii mei, e vremea să mergem mai departe. Tărâmul Emuriei este necuprins.
     Şi-au spălat faţa cu boabe de rouă şi au plecat împreună cu cârtiţa.
     – Dar, Aris, şi-a amintit Tica, unde este Aris?!
     – Aris, va rămâne pentru un timp în Casa Fluturilor, alături de Alia şi Anton.
      Printre fire de iarbă şi flori minuscule, îşi croiau drum, urmând-o pe bătrâna cârtiţă.
     Tica fredona o melodie, poate muzica lui Chopin, rămânând de fiecare dată cu un pas în urmă, pierdută cu privirea după gâze şi alte vietăţi. Tic era tăcut în dimineaţa aceea, aşa cum nu fusese niciodată.
     Dar, cum spunea o altă poveste, între lumea văzută şi cea nevăzută există un singur pas. Mult prea atentă la tot ce exista şi se mişca în jurul ei, Tica a pierdut din vedere sfatul cârtiţei. Se aflau într-un loc plin de primejdii, motiv pentru care Orsiana primise misiunea de a-i însoţi şi de a-i trece dincolo.
    Aşa se face că, într-o clipă de neatenţie, a scăpat într-o galerie ascunsă vederii de ierburi înalte şi uscate. Căderea în întuneric a fost atât de rapidă şi atât de adânc a dus-o, încât nici glasurile celor doi care o strigau nu le mai putea auzi şi nicio frântură de lumină nu mai putea ajunge la ea. Tot ce mai simţea era frigul, întunericul şi căderea ca un zbor întors. Cădere, zbor, cădere, zbor şi, dintr-odată, o alunecare uşoară şi parfum. Floarea cu o singură petală  o prinsese în cupa ei. Nimic altceva decât floarea şi cerul. Acelaşi cer. Bobiţă, băiatul cu bicicleta o privea cu ochi mari.
     – Ce bine că ai venit! Elia a plecat, iar eu începusem să mă plictisesc.
    – Oh,  Doamne,  n-am  ascultat-o  pe Orsiana! Ce mă fac, cum ajung înapoi la ei?! Cu siguranţă, sunt îngrijoraţi din pricina mea.
     Pe obrajii Ticăi se rostogoleau lacrimi fierbinţi. Bobiţă i-a întins o batistă albă brodată cu flori de muşeţel.
     – Nu plânge. Cunosc eu drumul.
     – Da?!
     – Linişteşte-te! Oricum, vroiam să plec.
     – Cunoşti drumul spre Emuria?
     – Suntem tot în Emuria!
     Au  coborât  din petală, alunecând uşor pe tulpina florii. La atingerea pământului, Tica s-a mai liniştit puţin, dar fiorul tristeţii şi un pic de teamă nu-i dădeau pace. Bobiţă îşi luase şi bicicleta, aşa că a urcat alături de el şi au pornit spre nu se ştie unde. Pământul părea galben copt şi mirosea a vară şi a flori de câmp. Se strecurau printre firele înalte de grâu cu cea mai mare  uşurinţă.  Cerul  părea atât de mare, de parcă înghiţise în burta lui albastră întreg pământul.  Cu  cât  înaintau,  cu atât firele de grâu deveneau tot mai mici, până când s-au transformat în nisip fin. S-au oprit. Bobiţă râdea şi strângea la piept o geantă.
     – Vrei să-ţi arăt ce port cu mine? Sunt câteva lucruri fără de care n-aş putea trăi.
Le-a înşirat unul lângă altul pe nisip. Un fluier, un stilou, câteva coli de hârtie, un pian, fotografii  alb-negru,  o piatră, un ceas, o lumânare, poezii şi o cutie cu mirări. I-a povestit despre fiecare în parte, erau bucăţi de viaţă, doar cutia cu mirări a trecut-o cu vederea, spunându-i că n-o va mai deschide niciodată.
    – Dealtfel, am aruncat cheia. Mai există o cheie, dar ea se află la Elia, şi cum Elia este atât de departe… probabil că va rămâne închisă pentru totdeauna.
     – Dar poeziile?! Tu le-ai scris? Aş vrea să le citesc.
   – Mai avem puţin până la casa de cărămidă roşie. Aici bate prea tare vântul şi ar putea încâlci cuvintele.
     Şi-a ascuns gentuţa sub vesta neagră de velur şi au plecat mai departe. Departe, tot mai departe şi sus, tot mai sus. Cerul se afla undeva sub tălpile lor, iar pământul nu se mai vedea deloc. Ticăi nu-i mai era frică, pentru prima dată nu-i era frică de zbor. Ştia că în felul acesta va ajunge mai repede la Tic, iar gândul că el este undeva şi o aşteaptă îngrijorat îi dădea şi mai mult curaj. Norii se mişcau într-un fel ciudat. Abia când a privit mai atentă a înţeles că şi ei aleargau în aceeaşi direcţie. Aveau diverse forme, niciunul nu semăna cu altul şi primul gând a fost: nu cumva ei sunt îngerii pe care trebuia să-i întâlnim în Emuria?! L-ar fi întrebat pe Bobiţă, dar a renunţat. Băiatul răsfoia un album vechi de fotografii alb-negru. Un ochi plângea.
     Când au început coborârea din nori, se vedea şi casa de cărămidă roşie.
     Orsiana aştepta pe trepte, iar Tic se plimba într-un du-te-vino continuu, frământându-şi mâinile.
    – Tiiiiiiiiiiiiiiiiiic! Tiiiiiiiiiiiiiiiiiic! nu s-a putut stăpâni să-l strige piticuţa, în timp ce bicicleta plana uşor spre pământ.
     S-au îmbrăţişat printre lacrimi de bucurie, aşa cum fac oamenii mari şi s-au sărutat pentru prima dată.
     Bobiţă îi arăta Orsianei câteva fotografii cu el în copilărie, în casa bunicilor. Mai târziu le-a citit poezii şi chiar a scris prima poezie dedicată celor doi pitici.
    – Tic, ce îmbinări miraculoase de cuvinte! Niciodată nu m-am gândit că poţi cuprinde atâtea sentimente în câteva rânduri.
     O altă noapte şi visele ei acopereau pământul Emuriei. Cartea cu poezii rămăsese pe măsuţă şi Tica i-a putut citi titlul: Jagrat. Geanta era la locul ei sub vesta neagră de velur, iar bicicleta se odihnea lângă trepte, unde îşi va petrece noaptea Orsiana. Bobiţă adormise în aşteptarea visului.

*

     – Tic, am visat atât de frumos. Trebuie să-ţi povestesc. De fapt, de când ne tot plimbăm prin aceste locuri aproape că nu mai pot face diferenţa între vis şi realitate. Trebuie să-ţi povestesc!  În  visul  meu, Emuria era o fiinţă, nu un tărâm. Era o femeie frumoasă închisă într-un turn de fildeş, sus, în munţii aceia pe care i-am văzut împreună, Şapte Creste. Urcam treaptă cu treaptă spre vârful munţilor. Apoi, m-am întâlnit cu bătrânul înţelept, cel din Pădurea de Argint. Şi el urca tot spre Emuria. Dar, în timp ce urcam, bătrânul se transforma. Părul, din cărunt începea să prindă culoare, spatele, din aplecat devenea drept, de parcă fiecare treaptă însemna un an în minus. Când am zărit turnul, bătrânul devenise un tânăr chipeş, de parcă ar fi fost Oren, prinţul din povestea aceea cu fluturi pe care mi-ai spus-o tu. Ne-am oprit în faţa porţilor uriaşe. Erau legate cu lanţuri şi un lacăt uriaş, aproape cât casa asta din cărămidă roşie. Pentru o clipă i-am zărit chipul Emuriei şi i-am auzit vocea.
     – Minunea mea, îi spunea tânărul, voi distruge toate lanţurile care te ţin prizonieră în acest turn, o pot face. Mi-a trebuit o viaţă pământeană ca să ajung la tine, pentru că trebuia să-ţi spun marele secret.
     Apoi, i-a vorbit într-o limbă pe care n-am înţeles-o. Tot ce-mi mai amintesc din visul meu este că fata i-a aruncat o cheie. I-a spus că este cheia cu care va putea descuia porţile într-o zi. Însă, era o cheie atât de mică în comparaţie cu marele lacăt!
     – Iubitul meu, acum, tu ai cheia, iar eu cunosc secretul. A mai rămas puţin până când…
    – Şi, m-am trezit. Dar vocea Emuriei n-o voi uita niciodată! Ştii, uneori nu mai înţeleg dacă sunt vise, sau dacă trăiesc aievea.
     – Tica, într-o zi vom afla şi noi secretul acestui tărâm.”

*

     Acum trebuie să-ți fac o destăinuire, Lena! Scriind povestea, aproape că începusem s-o trăiesc. Intrasem în pielea personajelor, îi iubeam pe cei doi pitici și culmea, totul a coincis cu o întâmplare incredibilă. În zilele acelea mă hotărâsem să iau câteva lucruri din cele pe care le păstram la Rina. Câteva tablouri, fotografii, cărți… Printre toate  astea, într-o cutie, păstram scrisorile de la Oren, cele dinainte de a interveni, brusc și hotărâtor în viața mea, mama lui. Așa mi-a venit ideea de a transforma, oarecum, povestea. Este minunat să ai la îndemână cuvintele și să poți construi cu ele viața, care, cândva, s-a frânt precum aripa prea tânără pentru zboruri prea înalte. 
      Mi-e tare dor de Oren, iar asta va fi povestea noastră.
     Plecam de la Rina copleșită de dorințe. Nu mai eram în stare de nimic. Fiecare gând îmi fugea la poveste. Cum să continui… Am citit și recitit, nici nu mai știu de câte ori, scrisorile lui Oren. Am reluat scrisul cu ușurință, de parcă cineva îmi șoptea ceea ce va urma…

Atena Gabriela STOCHIȚĂ