CATEDRA G. CĂLINESCU - Ion BĂLU

               

Reimplicarea lui
G. Călinescu în viaţa politică

     În Contemporanul, G. Călinescu a semnat succesiv două reportaje: Un imn al muncii în cinstea Congresului, în numărul din 23 decembrie, şi Schimbul de onoare, la 30 decembrie 1955.
     În intervalul temporal dintre cele două texte, s-au desfăşurat lucrările celui de al doilea Congres al P.M.R. În ziua de 23 decembrie, Gheorghiu-Dej a prezentat Raportul general, republicat în paginile revistei. În zilele următoare, au fost expuse Raportul comisiei centrale de revizie, Directivele planului cincinal pentru anii 1956-1960, Raportul referitor la modificarea statutului, toate urmate de discuţii şi încheiate cu alegerea noului Comitet Central. Prin organizarea lucrărilor între 23 şi 28 decembrie, partidul comunist nu ignora numai sărbătorile Crăciunului, transformate, alături de celelalte, în zile obişnuite de muncă. Îşi sublinia ostentativ ateismul, pe care se va strădui să-l impună întregii ţări.
     Cu opt ani în urmă, G. Călinescu luase o decizie similară. La 24 decembrie 1947, numărul de Crăciun al ziarului Naţiunea era încheiat. Conducerea Partidului Naţional Popular, sub egida căruia cotidianul apărea, nu a acceptat articolul de fond tradiţional. În aceeaşi seară, G. Călinescu a redactat un altul: Crăciunul nituitorilor, în care elogia întrecerea dintre muncitorii de la Şantierele Navale din Galaţi şi Turnu-Severin.

     1.    Entuziasmul
     Invitaţia lui G. Ivaşcu de a-l însoţi în documentare la una dintre marile întreprinderi bucureştene cădea pe un fond interior receptiv. Martor la întrevedere, Pavel Ţugui s-a oferit să asigure formalităţile necesare. G. Călinescu a formulat o singură condiţie: textul va fi redactat “obiectiv”, fără “implicaţie politică”, deoarece adevăratul scriitor face “literatură”, nicidecum “propagandă”.
     Totuşi, în primul reportaj, îşi afirma implicarea. ˝Redactorul” – motiva – îi ceruse un articol “în cinstea Congresului!” Nu în birou, între volumele de literatură. Direct în câmpul muncii : “Vreau să văd sirenele fabricilor, izbirea ciocanelor, pâlpâirea flăcărilor…” Imediat, reamintea contemporanilor similare atitudini anterioare, evocate prin îndemnul adresat “odată unui intelectual prea tacticos”: “Aş vrea să te cobor în adâncul unei mine, să te ţin în zgomotul a sute de motoare într-o uzină, să te aşez cu obrazul în faţa unui cuptor de topit oţelul…” Verbele, complementele, atributele păstrau emoţiile ˝sublime˝, trăite cândva şi integrau gestul de astăzi într-o statornică preţuire a muncii fizice.
     Entuziasmul era motivat. Colaborarea propusă de G. Ivaşcu, susținută de Pavel Ţugui: ˝… personal, am insistat mult˝, acceptarea Constanței Crăciun, favorabila avizare de către Leonte Răutu i-au creat, eronat, o nouă iluzie. Însoțită de aprobările oficiale, oferta lui G. Ivaşcu venea după îndepărtarea din Universitate şi după relativa tăcere din ultimii ani, aşternută în jurul său. Decizia – va fi avut încredințarea – semnifica nu doar permisivitatea. Atesta recunoaşterea adusă de G. Călinescu la critica ˝vechii orânduiri˝ şi edificarea ˝democrației˝ noului regim, prin discursul public, scris şi vorbit, între anii 1944-1948.
     Prin repetate declarații de adeziune, prin înrâurirea exercitată asupra clasei mijlocii a societății româneşti, în paginile ziarului Națiunea, prin prestigiul profesional şi monumentala-i creație desfăşurată între anii 1932-1948, G. Călinescu a fost, în epocă, un inegalabil ˝tovarăş de drum˝ al Blocului Partidelor Democratice.
     Însă comunismul detestă personalitățile intelectuale, îndeosebi pe marii creatori. Ei sunt potențial primejdioşi, oricànd gata să dezaprobe un aspect sau altul al societății socialiste. Totuşi, regimul comunist avea nevoie de personalitatea lui G. Călinescu pentru decorul ideologic. În consecință, din decembrie 1955, comuniştii au adoptat față de profesor o dublă atitudine. Una tolerantă, determinată de reprezentativitatea literară, profesională şi politică. Şi alta brutal intolerantă, frecvent represivă, răsfrântă asupra operei.

     2.    Stagii documentare
     ˝… aşezate în ordine, ca nişte palate, deoparte şi alta a unui bulevard˝, Uzinele ˝23 August˝ - întâiul popas documentar˝- sunt scoase din apele banalului arhitectonic, printr-o metaforă coalescentă. Clădirile ˝vaste˝ par sediul ˝unei Universități˝, unde elita muncitorească a gândit şi acum construieşte maşini-unelte, necesare industriei grele.
     La întreprinderea ˝ Mao T’ze- Dun˝, unde se desfăşoară ˝schimbul de onoare˝, în cinstea aceluiaşi Congres, vizitatorii sunt primiți într-o ˝sală spațioasă˝. Pereții, ˝căptuşiți cu plăci de faianță˝, creează impresia intrării ˝într-un sanatoriu liniştit, într-o maternitate.˝ Comparația este prelungită prin personificare şi metaforă plasticizantă : aici ˝se nasc˝ viitoarele autobuze româneşti, ˝mari gângănii mecanice.˝
     În ambele reportaje, referențialitatea epocii este percepută printr-un dublu limbaj, la pesoana întâi plural. O expresivitate absentă în publicitatea vremii include textele, construite asemenea unor secvențe narative în spațiul literaturii. Şi un act de vorbire paralel, cu asperități polemice şi accente acuzatoare coboară reportajele într-o verbalizare standardizată. Un limbaj de excesivă simplitate transmite un mesaj perlocuționar, asociind enunțului intențiile emițătorului. Dominat de funcția fatică, limbajul menține constant contactul ideologic.
     Noua modalitate comunicativă a fost numită de prozatorul rus Zoscenko – ale cărui texte erau, în perioada intrbelică, traduse şi publicate în Adevărul literar şi artistic - ˝ limbă de maimuță˝, de George Orwell, ˝Newspeack˝, de Françoise Thom, ˝La langue de bois˝, de Tatiana Salma-Cazacu, ˝subsistem˝ al limbii naturale. O verbalizare alcătuită din idei preexistente, controlată de partid, alcătuită din structuri lexicale fixe, unități frazeologice stereotipe, figuri retorice vidate de semnificație.
     Verbalizarea- observa Oswald Ducrot – este asumată ˝prin însăşi existența ei ca un element constitutiv, ca o legătură socială˝. Însă, în comunism, conexiunea nu este socială. Ducrot a trăit într-o societate care nu a cunoscut presiunea exercitată de ideologie şi autoritatea statală asupra limbajului. Centrată pe generalități politice, vorbirea personajelor din reportajele călinesciene : ingineri, muncitori, şefi de echipă- se subordonează funcției metalingvistice. Făpturile umane întâlnite de G. Călinescu îşi afirmă ataşamentul de planul de producție, prin formule rituale: angajament, întrecere, depăşirea sarcinilor de plan. Limbajul lor nu vehiculează idei personalizate. Exprimă lozinci!

     3.    Metafora organicistă
     Preluată de Françoise Thom din sociologie, metafora organicistă transformă esența structurală şi funcțiile vitale, caracteristice organismului uman în două câmpuri semantice. Întreg diferențiat, dar unitar organizat, individul se conformează, prin constrângere instituțională unui prestabilit plan de educație ideologică. Printr-o ˝pedagogie concentrațională˝ (Sorin Antohi) desfăşurată la dimensiunile întregii națiuni, societatea însăşi este, în context totalitar, subordonată unui proiect de creare a ˝omului nou˝. G. Călinescu îi adaugă o a treia dimensiune. El extinde metafora organicistă asupra maşinilor-unelte, personalizează agregatele, spre a sugera monumentalitatea realizărilor socialiste.
     În ˝vastul atelier” de la Uzinele ˝23 August˝, unde sunt asamblate piesele fabricate în celelalte sectoare, privirile reporterului se opresc pe un ˝uriaş˝ compresor. Personificarea şi metaforele coalescente absorbite în ˝anatomia˝ unui ˝animal metalic˝ : ˝viscerele˝ felurite, ˝cilindre perforate˝, ˝artere˝ ca nişte ˝tuburi de orgă˝ alcătuiesc ˝organele interne˝ ale unui ˝trunchi de fier˝, înzestrat cu roți ˝gigantice˝. ˝Animalul˝ de o sută zece tone, unealtă ˝iscusită şi grandioasă˝, creată pentru producerea de îngrăşăminte chimice, simbolozează coeziunea dintre principalele clase sociale. Muncitorul din uzină trimite țărănimii, pe ogoarele colectivizate, ˝o maşină pentru regenerarea țarinei.˝
     În Schimbul de onoare, o metaforă similară transformă autobuzul nou creat într-o ˝navă terestră˝. Inițial, privirile rețin scheletul metalic. Vocea reporterului îi adaugă alte elemente anatomice : ˝nervuri de fier˝, ˝umerii˝, un ˝fel de jghiaburi˝ ce imprimă prin goluri, ˝ca la scheletul păsărilor o rezistență mai mare.˝ Imaginile vizuale scot autobuzele din ˝starea scheletică˝ : o ˝carne de tablă ˝ este fixată peste ˝coastele de fier˝. În orele documentării, un autobuz a fost complet asamblat : ˝… la începutul metamorfozelor, aveam înaintea ochilor nişte drugi inerți de tablă îndoită. Acum stăm pe fotolii, într-un vagon frumos. Motorul duduie.˝ O metonimie fixează imaginea finală : ˝… acea frumoasă rădaşcă roşie˝ se mişcă acum prin curtea uzinei.

     4.    Metalepsele
     Reporterul, muncitorii, oamenii politici folosesc metalepsa antecedent pentru succedent, ˝adică – explica Fontanier – în a face ca un lucru să fie înțeles prin alt lucru care-l precede, îl urmează sau îl însoțeşte.˝
     ˝În cinstea Congresului˝, muncitorii au decis să construiască un nou compresor, aplicând metodele sovietice. Din acelaşi motiv, la Uzinele ˝ Mao T’ze Dun˝, cele o sută de autobuze prevăzute în plan au fost înfăptuite înainte de termen. Iar colectivul de oameni ai muncii s-a angajat să construiască alte cincizeci ˝pe deasupra˝.
     Gheorghiu-Dej, în Raportul prezentat la Congres, utiliza o retorică similară. Afirma ceea ce urma, spre a justifica prezentul : ˝Numai prin crearea bazei materiale de producție a socialismului, prin dezvoltarea unei producții mecanizate – întemeiate pe tehnica cea mai înaltă – în toate ramurile economiei naționale poate fi atins acel obiectiv spre care tinde partidul – făurirea bunei stări a poporului muncitor, asigurarea unui înalt nivel de viață materială şi intelectuală.˝
     Metalepsa ipostaziază viitorul apropiat, eludând prezentul, dominat de penuria alimentară dintre anii 1950-1955, prelungită până la căderea comunismului. Raționalizarea tuturor produselor alimentare : pâine, carne, ulei, făină, zahăr, lapte, unt impunea ˝oamenilor muncii˝ ore întregi de aşteptare, la cozi interminabile, începute de la miezul nopții. Omul epocii comuniste era obligat să viseze la imaginea abundenței în viitorul nedeterminat. Partidul îi aşeza mereu în față noi obiective, incluzându-l în dezvoltarea planificată a economiei. În epocă, planul a fost personalizat în Cântec  pentru tovarăşul plan, de către un poet intrat repede în noaptea istoriei literare.
    Contemplând produsele finite ale întreprinderilor vizitate, G. Călinescu îşi exprima încredințarea ˝că țara noastră poate fabrica singură maşinile cele mai complicate de industrie grea.˝ Prejudecata generală : o astfel de unealtă ˝nu se poate înfăptui decât dincolo, în țările capitaliste, se spulberă într-o clipă.˝
     Călinescu însuşi foloseşte metalepsa în propriul enunț. În încheierea reportajului, se prezintă cronicarul ˝unor lucruri pe care el n-a făcut decât să le descrie˝ - cum generaliza Fontanier -. ˝Condeiul meu stângaci vorbeşte despre epopeea sublimă a muncii. Dacă aş putea să fac să curgă o clipă mii de scântei pe această pagină, oțelul țâşnit din cuptorul înalt ca tubul orgii, acesta ar fi cel mai frumos omagiu public în cinstea celui de al doilea Congres al Partidului Muncitoresc Român.˝

     5.    Aristocrația muncitorească
     Element component ˝al legii esențiale a ştiinței economice comuniste˝, planul trebuia depăşit. În cele două întreprinderi – comenta G. Călinescu -, muncitorii se dăruiau obligațiilor de plan dintr-o conştiință de clasă. Asumată politic, depăşirea planului de producție era totuşi provocată de o banală, dar substanțială, aspirație materială. Călinescu nu le corelează, dezvăluind, involuntar, nu numai statutul social de excepție al clasei muncitoare în societate, dar şi incipientul ei proces de aristocratizare.
     Şeful de echipă Ion Stocec ˝ne declară că el câştigă între 1800-2500 şi 3000 lei lunar.˝ ˝Frumos salariu˝ - constată G. Călinescu, adăugând imediat : ˝meritat de altfel printr-o înaltă calificare.˝ Locuieşte într-un bloc muncitoresc ˝ şi plăteşte cu totul (lumină, radio inclusiv) 150 de lei lunar, pentru două camere şi baie cu încălzire centrală şi o bucătărie încălzită cu gaze naturale.˝ Manole Constantin ˝, care câştigă între 1500 şi 1800 lei lunar, este în întrecere cu tov. Manolache Ştefan, cel însemnat pe tablou cu şapte norme. A făcut şi el peste cinci norme şi vrea să-l ajungă. E un duel nu cu floreta, ci cu cleştele şi ciocanul.˝
     Pentru epocă, sumele erau enorme. Un profesor, absolvent de Facultate, primea un salariu de 375 lei. Un an şi jumătate mai târziu, Leonte Răutu a prelucrat, la 17 iunie 1957, în fața scriitorilor, Hotărârea Plenarei C.C. a P.M.R. din 27-29 decembrie 1956. El a anunțat atunci salariul minim pe economie de 350 lei. Pentru muncitorii din mine şi din industria grea, acelaşi tip de salariu era de 600 lei. Normele urmau să fie recalculate împreună cu muncitorii şi reintroduse din anul 1958.
     Muncitorii din industria grea – află G. Călinescu – ˝vor primi, decise de un juriu, premii în bani şi în obiecte: aparate de radio, de fotografiat, stilouri, brichete, cărți.˝ Cu excepția cărților, celelalte produse, acum şi în deceniul ce va veni, erau distribuite numai în circuit închis. Oraşele şi comunele erau radioficate. O stație centrală retransmitea numai programul radioului bucureştean. În fiecare locuință exista un difuzor. Aparatele de radio au fost confiscate de jandarmerie din primăvara anului 1944. Radioficarea, asemenea restricțiilor anterioare, era o măsură eficientă de izolare informativă. Românii nu mai puteau asculta emisiunile posturilor de radio străine.
     În ambele reportaje, numeroase fapte, procese, evenimente rămân nespuse, din cauza cenzurii. La Uzinele ˝Mao T’ze-Dun˝, reporterul l-a întâlnit pe Marin Diaconescu, ˝tânăr inginer˝, fost muncitor strungar la Uzinele ˝23 August˝. Cu sprijinul statului ˝care i-a asigurat mijloace de trai şi de învățătură a urmat Institutul Politehnic. A sfârşit studiile în primăvara trecută˝ şi a fost repartizat inginer mecanic, la întreprinderea constructoare de autobuze. În atelierul de curățătorie de la ˝23 August˝, G. Călinescu l-a cunoscut pe ˝tânărul inginer de 20 de ani˝, Toma Octavian, membru de partid şi dispecerul-şef al secției respective. El ˝ne arată ce îngrijiri suportă măruntaiele turnate ale maşinilor.˝
     Ingineri la 20 de ani ! Amândoi – adaug-, simpli muncitori, au fost selectați de organizațiile de partid şi propuşi pentru Facultatea Muncitorească, unde toate clasele de liceu erau absolvite în doi ani. De aici, intrau direct la Institutul Politehnic. Procedura era justificată politic : partidul avea nevoie de ˝specialişti˝ cu ˝originea sănătoasă˝ ! Inginerii formați în vechiul regim nu erau, sub aspect ideologic, ˝elemente˝ sigure.
     Acțiunea avea şi un substrat necunoscut atunci, dezvăluit după căderea comunismului. Partidul aplica articolul 45 din Directivele de bază ale N.K.V.D., pentru țările din orbita sovietică, transmise la 2 iunie 1947, tuturor Comitetelor Centrale comuniste : ˝Trebuie ca la Facultăți să ajungă cu prioritate sau în mod exclusiv cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesați să se perfecționeze la nivel înalt, ci doar să obțină o diplomă.˝ Muncitorul cu precară pregătire de specialitate, transformat în inginer, reprezenta imaginea desăvârşită a ˝omului nou˝. El realiza una dintre ideile obsesive ale comunismului: anularea deosebirii dintre munca fizică şi intelectuală!

     6.    Expresivitatea
     Prin superioara expresivitate artistic imprimată textelor, reportajele atrăgeau privirile  ca apele incendiare ale unui rubin. Comparații, metafore coalescente, implicate, plasticizate, epitete şi personificări răsar scânteietor în toate momentele evocării. Reporterul reține amănuntul semnificativ şi-l reformulează cu inegalabilă pregnanță. Lingourile de fier, ˝ca nişte batoane de ciocolată˝, aşteaptă intrarea în ˝flăcările vibratile˝. Oțelul topit răspândeşte ˝stropi puzderie de stele˝. Din gura cuptorului, oțelul, ˝o vână aurie, un vin de foc țâşneşte în această pivniță a lui Auerbach, în care însă nimic nu e iluzie magică.˝ Fisura apărută în porificația unui cilindru de compresor, remediată prin intervenții chirurgicale succesive, prilejuieşte folosirea succesivă a sensurilor antitetice ale aceluiaşi verb. Când muncitorii au constatat ˝că cilindrul fiert în sodă nu mai răsuflă, au răsuflat uşurați.˝
     Procesele rutiniere sunt raportate la personalitățile artei şi ale literaturii universale. Un grup de muncitoare ˝întocmesc formele˝ pieselor în care va fi turnat oțelul : ˝o adevărată secție de sculptură, ori de poterie.˝ Prin similitudine, reporterul trimite gândul receptorului către Benvenuto Cellini. El ˝a povestit dramatic turnarea celebrei sale statui Perseu care se află azi la Florența.˝
     În Schimbul de onoare, întrecerea dintre muncitori i-a sugerat comparația cu personajele lui Homer : ˝o, tu, Achile şi tu, Agamemnon, care ați ucis cu spadele voastre atâția oameni, fălindu-vă cu cât sânge ați făcut să curgă ! Mândria voastră era sălbatică şi oarbă. Cei doi Manoli ai mei, învingându-se unul pe altul, vor rămâne amândoi biruitori… La acest câmp de bătaie nu se varsă sânge, ci puțină nobilă sudoare˝, pentru că ˝vor să treacă cu cinste orele solemne ale schimbului de onoare.˝
     Şi într-un caz şi în celălalt, omologiile concordante nu au suficientă acoperire estetică. Folosirea lor relevă începutul unei mutații lexicale în limbajul natural. În ambele reportaje, G. Călinescu se apropie de limbajul politic standardizat prin substantive selectate din vocabularul militar : ˝câmp de bătaie˝, ˝luptă îndârjită˝. Şi verbe similare : ˝a învinge˝, ˝a depăşi˝. Atributele adjectivale volatilizează semantismul substantivului determinat : ochii muncitorilor licăreau ˝de nobilă ambiție˝, eforturile fizice sunt însoțite de ˝nobilă sudoare˝ ; figuri ˝modeste˝, muncitorii sunt ˝demiurgii˝ constructori ai zilei de mâine.
Între cele două reportaje, timpul a făcut vizibilă o nuanță deosebitoare. Cel dintâi se subordonează unui patos entuziast. G. Călinescu se implică pasionant în relatare, receptează totul cu excesivă emoționalitate. În celălalt, emfaza festivistă a coborât spre o relativă obiectivitate, patosul atenuat, implicarea emotivă stinsă.

     7.    ˝Omul nou˝
     La 6 ianuarie 1956, Contemporanul insera în prima pagină, sub sigla ˝Cronica optimistului˝, Omul nou, eseu meditativ, inspirat de ˝fântâna arteziană de scântei a fontei topite˝, unde ˝sufletele oamenilor muncii se profilează mai bine.˝
     Construit pe un support conversațional, eseul este un dialog cu propriul sine, vocea lui interioară. Sub felurite ipostaze, ˝omul nou˝ poate fi întâlnit ˝într-o sală de recepție sau la reprezentarea operei Aida.˝ La teatru, ˝ieri˝ - exemplifică aserțiunea - , în bărbatul ˝tânăr şi cu fața brăzdată, severă şi brună, care asculta religios˝ - a recunoscut, alături de alți muncitori, studenți, intelectuali, un topitor ˝evidențiat în muncă˝.
     Printr-un raport de concordanță analogică, ideile despre ˝omul nou˝ sunt, în substanță, asemănătoare cu opiniile lui Maxim Gorki, din eseul Despre omul vechi  şi despre omul nou, 1932, comentat de Lucian Boia. Muncitorul se distinge  prin cultura lui rafinată : ˝…frecventează teatrele cele mai renumite din întreaga Europă ; citeşte literatura clasică, rusă şi europeană ; asistă la concerte, vizitează muzee…˝
     Călinescu interpretează simbolic şi un mărunt gest reflex. În sala de teatru, la stingerea luminii, tânărul muncitor a devenit neliniştit : ˝instinctiv, se credea în fața cuptorului de oțel.˝ Prin conştiința lui a trecut fulgerător o spaimă ˝s-a ars un fir electric şi oțelul începe să se răcească.˝ Importanța fiecărui cuvânt rostit pe scenă avea o explicație. Pentru muncitor, ˝arta e o oglindă a vieții.˝
     G. Călinescu aşază adjectivul ˝nou˝ lângă substantivul ˝suflet˝. Asocierea are o explicație. ˝Mult mai complex decât se crede˝, perceput ca totalitate afectivă, intelectuală şi volițională, ˝sufletul nou˝ constituie un ˝proces moral latent˝ ce ˝trebuie surprins şi definit.˝ Acestui suflet, literatura îi rămâne datoare! Nu neg existența unui asemenea om. Dovadă, prezența a numeroşi tineri şi vârstnici care, prin cultură, au rezistat ideologiei comuniste.
     Însă ˝procesul moral latent˝ a avut atunci şi va avea în continuare o latură pervertitoare, indusă de ideologia comunistă. Spre deosebire de omul regimului anterior, ˝omul nou˝ va fi nevoit să-şi reprime individualismul diferențiat şi să-şi sacrifice individualitatea personalizată, spre a-şi ˝împlini potențialitățile˝ numai ˝în colectivitate şi prin colectivitate.˝ Oriunde a fost instaurat – constata Hannah Arendt – comunismul ˝a început să distrugă esența omului.˝ Trei decenii mai târziu, după apariția cronicii optimiste călinesciene, vocea unui personaj feminin, din Adio, Europa, de I.D. Sârbu – roman încheiat în 1985, editat în 1993 – sesiza pierderea de către ˝omul nou˝ a atributelor umane : ˝Mă tem, bărbate, că mai mult de jumătate din latinul nostru popor e deja de tip nou : umblă demn, în patru labe şi latră liber, gudurându-se.˝ Sechelele, extinse atunci, sunt vizibile şi astăzi.
     În cele trei săptămâni, G. Călinescu a străbătut un alt spațiu  cognitiv. Entuziasmul din primul reportaj, atenuat în următorul, alunecă, în ultimul, pe versantul descensiv al unui anticlimax. De la primul la ultimul, trecerea anilor a conturat două registre stilistice. Dincolo de retorica standardizată, atunci şi acum, receptorul era şi rămâne atras de inconfundabilul limbaj plascticizant.
     Sub condiționarea ideologică, G. Călinescu va adopta masca duală a zeului Ianus. Una din fețe rămâne întoarsă spre trecut, parte intrinsecă a propriei ființe. Cealaltă receptează aspectele incongruente dintre destinul creatorului şi povara ideologizării. De acum încolo, pe structura de suprafață a ˝cronicii optimiste˝, una din fețe va zâmbi ; cealaltă, în structura de adâncime, dezvăluie dincolo de timp, o amărăciune fără margini!