CICĂ NIȘTE CRONICARI - Lucia ISPAS

         

RADU PETRESCU
Pentru buna întrebuinţare a timpului

„Utilitatea jurnalului: în fiecare zi se poate scrie – şi este o ocupaţie.

A încerca să scrii în fiecare zi cinci rânduri cu miez, ca să ai ce transcrie mai târziu.”

(Radu Petrescu, Pentru buna întrebuinţare a timpului)

     Natural şi franc, de o sinceritate care şochează cititorul obişnuit de scriitorul târgoviştean cu notaţii cenzurate atent, cu vorbe măsurate, continuu calibrate pentru a respecta STAS-ul impus de buna-cuviinţă pentru care autorul e atât de bine cunoscut, cu un limbaj a cărui igienă exasperează uneori, penultima apariţie editorială a  jurnalelor lui Radu Petrescu, intitulată Pentru buna întrebuinţare a timpului, constituie un popas obligatoriu în demersul dedicat înţelegerii acestui scriitor, încercare fără de care poziţionarea lui corectă în galeria figurilor literare ar suferi de carenţe impardonabile. Cartea apare la Editura Paralela 45, care s-a dedicat dealtfel publicării operei lui Radu Petrescu, prin grija şi neobosita insistenţă a doamnei Adela Petrescu, cea care şi-a făcut, în ultimii ani, un scop în viaţă din restituirea paginilor semnate de soţul său. Aceeaşi editură promitea că va publica şi ultimul volum din seria jurnalelor, înregistrând cei din urmă ani din viaţa scriitorului, din 1977 până în 1982 (ceea ce a şi realizat: Prezent şi în acelaşi timp străin, 2011).
     Seria jurnalelor aparţinând lui Radu Petrescu postum publicate, care se deschide cu Catalogul mişcărilor mele zilnice şi se continuă cu Prizonier al provizoratului, este completată în anul 2009 prin apariţia volumului Pentru buna întrebuinţare a timpului, care surprinde perioada din viaţa scriitorului cuprinsă între anii 1971 şi 1976. Titlul este reluarea unei sintagme din jurnal, datată  28 noiembrie 1972 şi nu a uneia dintre notele din anul 1979, încă nepublicate, aşa cum afirmă redactorul Tiberiu Stamate: „Duminică i-am spus Adelei că voi realiza aici şi proiectele mele din 1950 în vederea lui Pentru buna întrebuinţare a timpului.”(p. 129). Avem de-a face cu o sumă de notaţii variate, care se opresc, pe rând, asupra interiorităţii autorului, dar şi asupra evenimentelor exterioare care îi influenţează, în ultimă instanţă, existenţa şi scrisul (care, pentru el, sunt aproape totuna). Este, poate, pentru prima dată când nu se mai poate vorbi despre muţenia sau miopia  jurnalului intim al lui Radu Petrescu, binecunoscut pentru refuzul obstinat de a întârzia cu privirea asupra condiţiilor socio-economice, pentru abilitatea cu care a evitat mereu să aducă în discuţie o istorie bolnavă în vremuri de dictatură. Aceasta constituia o uşă mereu ferecată prin grija autorului. Să fi fost oare numai teama de cenzură principalul motiv pentru care jurnalul se încăpăţâna să tacă ? Puţin probabil, dacă acceptăm ideea că autorul nu mai scria de mult în jurnal cu gândul că acesta ar mai putea vedea vreodată lumina tiparului, în condiţiile în care însăşi opera sa de ficţiune nu mai interesa pe nimeni. Singurul răspuns plauzibil ar fi legat de preocuparea aproape exclusivă pentru literatură, cea care îi polarizează toată atenţia, fără a mai lăsa loc pentru îndeletniciri atât de pământene, cum ar fi discuţiile fără vreun rezultat palpabil pe tema opresiunii comuniste. Metajurnale, laboratoare de creaţie, prin retortele cărora s-a distilat opera de ficţiune, metaliteratură, indubitabil, jurnalele reprezintă forma ultimă în care obsesia pentru scriitură şi-a găsit modul de concretizare cel mai generos şi permisiv. Literatura este raţiunea de a fi a acestui împătimit estet şi poate de aici muţenia notelor sale.
     Cititorul avid de jurnale intime sincere găseşte în această penultimă carte un adevărat festin. Volumul este presărat cu note despre viaţa de familie a autorului, despre încercările repetate de a scrie, aproape întotdeauna eşuate lamentabil, despre neizbutitele şi umilitoarele  manevre pe care le întreprinde pentru a fi publicat, despre relaţia sa de prietenie cu ceilalţi scriitori care compun cercul numit mai târziu Şcoala de la Târgovişte, despre munca la Institutul de cercetări pentru valorificarea legumelor şi fructelor, ca documentarist şi apoi ca tehnician şi despre multe altele. Paginile alcătuiesc portretul unui om de o extraordinară modestie, al unui scriitor novator, aflat mereu în căutarea cuvântului care să exprime adevărul, al unui estet capabil să perceapă infinitele nuanţe pe care le propune jocul de-a literatura, de-a artele plastice şi  de-a muzica adevărată, al unui prieten mereu sincer, deşi uneori incomod, în fine, portretul în basorelief al unei personalităţi multifaţetate, care se expune fără jenă, dar nu şi fără complexe. Tuşele sunt uneori îngroşate până la caricatură, pentru ca, alteori, desenul să fie atât de fin, încât numai un specialist să poată descifra infinitele nuanţe. Jurnalul se dezbracă de podoabe   (care, dealtfel, ar atenta la principiul sincerităţii şi al autenticităţii) şi se arată nud artistic. Autocenzura este abandonată, iar teama de cenzura comunistă păleşte. Rezultă un corpus de texte directe, o mărturisire completă şi fără bariere, un produs exhibând toate resorturile care  fac să ticăie un mecanism între ale cărui rotiţe se ascunde o viaţă.
     Festinul de care vorbeam mai devreme se poate cu uşurinţă transforma într-o masă indigestă pentru lectorul prea sensibil ori pentru cititorul care n-a gustat, de pildă, decât oferta din antumele Ocheanul întors, A treia dimensiune ori Părul Berenicei. Unele pagini conţin reflecţii dure, atât la adresa sinelui, cât şi a celor din jur. Deşi  jurnalul este presărat cu  note sensibile, delicate, felul principal este alcătuit de mărturia unui ins inadaptat şi neînţeles, dar de o şocantă luciditate, care şopteşte când e vorba de realizările personale  şi tună când comentează anumite articole critice apărute în periodicele vremii   (în care e criticat el sau personalităţi majore, precum Eminescu) ori când abandonează orice tip de cenzură şi pune pe tapet problema demolărilor masive şi abuzive şi tendinţele acaparatoare ale URSS : „În timp ce se vorbeşte de independenţă, de fapt ţara este dezlipită încet de pe hartă şi pregătită să fie predată cui aşteaptă. Pământul ţării a fost luat din mâinile celor care îl posedau, ţăranii, oraşele sunt mutilate astfel încât să ţi se facă lehamite să trăieşti în ele, clasicii, izgoniţi din tipografii […]” (p. 300). Desertul este dat de modul în care jurnalul alege să ignore cenzura de orice fel, abandonând proverbiala sa muţenie, dar şi hiperigiena lingvistică. Rezultă note în care autorul nu se mai fereşte de „cuvintele puturoase, cu râie” şi valorifică toate registrele limbajului, inclusiv licenţiosul, neaccesat până atunci. Cititorul are acum două opţiuni : să îşi întoarcă privirea, scârbit, să îşi astupe urechile, cu auzul ultragiat şi timpanul rănit de ieşirile prea violente sau să se bucure cu satisfacţia de a avea în faţă primul jurnal necenzurat al unui scriitor care a născut o şcoală literară şi a pus bazele postmodernismului românesc. Alegerea îi aparţine în exclusivitate. Mesajul autorului către acesta respiră patetism, dar şi nădejde, într-una din rarele ei expresii: „Poate că un tânăr foarte receptiv, foarte cultivat şi foarte inteligent, un poet încă nimănui cunoscut, a înţeles. Dacă acest tânăr există, expunerea picturii lui (Paul Gherasim) şi publicare cărţilor mele nu numai că se justifică, dar sunt necesare, adică obligatorii.”(p. 101).
     Printre rândurile jurnalului se perindă o suită de siluete (actori principali sau figuranţi), care alcătuiau lumea literară contemporană lui Radu Petrescu: N. Velea, M. R. Paraschivescu, Al. Piru, Mircea Iorgulescu, Nina Cassian, G. Pruteanu, M. Preda, Leonida Plămădeală,  Al. Ivasiuc, Florenţa Albu, P. Goma, Florin Mugur, Saşa Pană, Norman Manea, Al. I. Ştefănescu, Dan Culcer, Mihai Sin, Dana Dumitriu, N. Manolescu, Georgeta Horodincă, E. Barbu, Remus Luca şi Romulus Zaharia etc.  Poeţi, prozatori sau critici literari, toţi sunt convocaţi să alcătuiască o galerie de portrete uneori hidoase, alteori ilare, dar, de cele mai multe ori îndrăzneţe, interesante şi curat reproduse. Biete umbre fulgurante ori, dimpotrivă, adevărate apariţii sculpturale tridimensionale, acestea aruncă lumină atât asupra individualităţilor care vin şi compun acest univers, dar şi asupra unui privitor atent, figură analitică rareori subiectivă, un individ obsedat de corectitudine, sinceritate şi simţul propriei valori, mereu păstrându-se departe de meschinărie, intrigi, partizanat de orice fel şi de urâciunea sufletului şi a minţii. Unii dintre cei evocaţi (şi invocaţi) îi sunt prieteni, şi atunci culorile devin pastelate, calde, cei mai mulţi, însă, fie îl detestă, îl desconsideră, îl subapreciază, fie îl ignoră pur şi simplu. Se desprinde o puternică senzaţie de confuzie, dezorientare. Oricât ar încerca scriitorul să le explice ori să se explice, eşuează de fiecare dată, ca şi cum mesajul pe care îl transmite în mod repetat ar fi notat într-un cod străin, ar apuca un canal de comunicare inaccesibil sau ar căuta un receptor surd ori inexistent.  În consecinţă, actul de comunicare, viciat, este condamnat să nu se realizeze. Inevitabil, emiţătorul se manifestă ca un ins frustrat, trăind zilnic sentimentul inadecvării şi exacerbându-şi propriile lipsuri.
     Dualitatea pomenită în Ocheanul întors, acea pendulare continuă între fiinţa cu capul în nori şi insul puternic ancorat în teluric, în contingent, apare şi în acest jurnal, dar este executată cu mai multă subtilitate, de unde şi senzaţia de ambiguitate. Mai mult implicită, această dualitate se disipează de cele mai multe ori. Fiinţa de litere este aproape sufocată de insul de carne, de care nu se poate desprinde. Cel care văzuse Idei se vede pus în situaţia de a nu mai putea scrie nimic. Motivele sunt diverse, începând cu lipsa timpului, propria neputinţă, dar şi proasta receptare a operei sale. 1971 este anul în care primeşte reacţiile la publicarea volumului Proze. Sentimentul general este acela al unei totale neînţelegeri de către public, dar şi de către critică, a mesajului pe care încercase să îl transmită. Jurnalul său devine acum un loc în care îşi poate revărsa frustrările, nemulţumirile, otrăvurile împotriva celor care au scris despre el la modul negativ, deşi opera lor este cu mult inferioară celei proprii, dar şi o ocazie de a se explica pe sine şi scrisul său: „[…] în toată ţara asta nimeni nu a văzut ce era de văzut în Matei al meu. Fie şi cât de parţial şi de  departe ?”(p.36) Nu mai găseşte soluţii pentru ieşirea din această criză şi nici nu mai vrea să lupte. Dacă nici chiar Ov. S. Crohmălniceanu nu putuse să vadă dincolo de aparenţe, deşi autorul se străduise să lumineze anumite aspecte considerate a fi obscurate, atunci ce ar mai fi putut aştepta de la un public dorit a fi un fin connaisseur, în fapt, un simplu produs al vremurilor de atunci ? Anul 1972 aduce cu sine publicarea în periodice a micului roman O singură vârstă, dar nici acum nu înregistrează succesul aşteptat şi, după toate aparenţele, meritat. În afară de  articolul binevoitor al lui Al. Piru, reacţiile sunt fie negative, fie absente, lucru chiar mai dureros pentru un autor mereu în căutarea recunoaşterii. „Bobârnacele neglijente” alternează neplăcut cu indiferenţa acută. Împroşcat chiar şi în suflet, în esenţa lui de scriitor de noroiul adus în casă, pe pantofi,  de către Tudor Ţopa, eroul se revoltă. Paginile capătă o tonalitate dramatică, iar cuvintele flagelează. O imensă amărăciune însoţeşte rândurile, ca o prezenţă uneori discretă, alteori persistentă. Oboseala este ultima stare: „A publica o carte, două cărţi, a lua un premiu literar (chiar şi în batjocură), a fi în Consiliul Uniunii Scriitorilor, şi a nu fi totuşi nimic, a nu avea cu ce-ţi apăra nu zic timpul, ci obrazul ţintit de scuipatul celor din jur, iată o situaţie.”(p.155). Grosolănia şi obrăznicia celor de la care se aşteptase la înţelegere şi apreciere îl metamorfozează şi pe el, uneori. Accentele alunecă de la patetism la violenţă. Vitupereză la adresa colegilor de generaţie, îi desconsideră pe aşa-zişii săi prieteni, Ţopa şi Creţia, şi se autoflagelează, când ironic, când cu o disperare dezarmantă:„[…] eu fiind un maniac nenorocit, cu mania persecuţiei, fotofob, procesoman, simulant al modestiei, crampon etc.”(p. 86).
     Refuzat pentru tipărire de către Valeriu Râpeanu, romanul O singură vârstă apare totuşi în anul 1975. Autorul îi oferă prietenului Mircea Horia Simionescu primul volum, abia ieşit de la tipar, cu foile încă netăiate, ca semn al înaltei preţuiri pe care, dealtfel, nu se sfieşte să o manifeste deschis într-o multitudine de note din jurnal. Etichetat imediat cu exasperantul termen de livresc, romanul stârneşte reacţii care autorului îi provoacă pofta de polemică, ilaritatea, prin ridicolul celor susţinute de vocile critice, dar şi exasperarea. Prost perceput, în linii mult îngroşate, aproape ca plagiator al lui M. H. Simionescu în Răpirea lui Ganymede, Radu Petrescu îşi propune de nenumărate ori să nu mai scrie. Abandonul pare a fi unica soluţie, într-o situaţie în care masacrarea cărţilor sale echivalează cu propria sa moarte.
     Acuzat de cecitate psihică, de intenţii inexistente de pastişare ori chiar de relaţii de familie cu Elena Ceauşescu, născută Petrescu, scriitorul se apără cu înverşunare uneori, în timp ce alte dăţi consideră că orice demers în acest scop se va dovedi nu doar inutil, ci şi dăunător. Trăind „timpuri oribile”, se consolează cu gândul că poate cineva, mai târziu, îl va înţelege. Jurnalul devine astfel o punte de legătură între scriitorul de atunci şi cititorul de acum, altfel imposibil de construit doar prin intermediul romanelor publicate. Contemporaneitatea pare să fi pierdut şi ultima şansă: „Domnul Al. Piru […] a scris despre Matei că este interesant, operă târzie a unui debutant, un roman sentimental.[…] Articolul d-lui Valeriu Cristea despre O singură vârstă ar putea fi utilizat la prins muşte sau la closetul din gara Titu.[…] Când însă domnul Nicolae Manolescu afirmă că, faţă de romanele lui Camil Petrescu Matei nu aduce nicio noutate de soluţii pentru roman, protestez.”(p. 329).
     Deşi în nenumărate rânduri îşi neagă vehement statutul de scriitor, acuzând bâlbâiala, nu abandonează niciodată lupta, chiar dacă pare a pierde şi cel din urmă bastion. În ultimă instanţă, va scrie pentru „pietre şi crustacei”. La sfârşitul anului 1976, Ocheanul întors nu este încă finalizat, Raiul rămâne doar un proiect (dealtfel, niciodată terminat), în timp ce amicul Ţoncu publică roman după roman. Deşi nu e nicicând invidios, eroul jurnalului îşi înregistreză cu luciditate dureroasă frustrările. Mutilat sufleteşte, acest ins sensibil, modest până la exagerare,  obsedat de scriitură, bântuit de Idee, impresioneză şi astăzi prin forţa cu care a ştiut să transforme printr-o fascinantă alchimie plumbul existenţei cotidiene în aurul  literaturii.
     Omul de litere, deşi împovărat de fiinţa de humă, găseşte destule portiţe prin care să evadeze. Apar astfel pagini întregi de polemică productivă pe marginea lecturilor lui din: Balzac, Goethe, Marquez, Hemingway, Kafka, Malraux, Homer, Beckett, Hugo, Apollinaire, Huxley, Stendhal, Dante, Kirkeggard ori Nathalie Serrault. Unele dintre aceste lecturi îi provoacă o bucurie imensă, care îi aduce uneori lacrimi în ochi. Alteori, reacţia este dură, vehementă. Respingerea ideii nu se face niciodată fără argumente, fapt ce sporeşte plăcerea cititorului. Acum, vocea scriitorului devine plină, gravă şi profundă, iar textul capătă adâncime. Literatura se admiră pe sine în oglindă. De fapt, aceasta era promisiunea ultimă pe care o putea face un estet de calibrul lui Radu Petrescu cititorului cărţilor sale. Banchetul.
     Replică vie a omului fără calităţi, eroul din Pentru buna întrebuinţare a timpului îşi duce existenţa între munca insipidă la Institut, încercările de a scrie şi de a-şi publica lucrările, viaţa de familie şi mici expediţii de vânătoare culturală pentru a-şi asigura hrana spirituală atât de necesară: vizitele la expoziţii de pictură, asistarea la concerte şi spectacole de balet, cultivarea  extraordinarei prietenii cu M. H. Simionescu şi Paul Gherasim, plimbările la braţul Adelei. Este singurul lux pe care şi-l poate permite acest om modest, subapreciat, care a urât cu toată fiinţa lui servilismul şi linguşirea. Curajos şi dur, el se autoflagelează în aceeaşi măsură în care îi anulează pe cei care îl detestă. Având un serviciu nepotrivit nici cu statutul său, nici cu structura sa interioară, se simte strivit între obligaţiile faţă de familie şi dorinţa sa de a se rupe complet de realitatea imediată pentru a crea. Abstragerea este imposibilă, de unde sentimentul unei imense amărăciuni, al neputinţei şi al jenei. Retrogradat, până să facă multiple demersuri în vederea pensionării pe caz de boală, atât de binevenită, eroul scrie: „Tehnician n-am fost niciodată, am fost profesor, statistician, muncitor zilier, bibliograf.”(p. 222)
     Romanul vieţii de familie conţine o serie de notaţii presărate în text, despre copiii Ruxandra şi Iorguţu, iubitori de lucruri fine (literatură de valoare, muzică de calitate şi pictură bună), cu un gust cultivat atent de părinţi (Ruxandra a şi devenit, dealtfel, o pictoriţă cunoscută) şi despre Adela, soţie răbdătoare, de un calm şi o bunătate care îi conferă eroului echilibru şi sprijin. Sunt multe paginile în care este lăudată pictura Adelei, „metafizică şi religioasă”, care dobândeşte statut de antemergător în arta contemporană chiar. Fineţea observaţiilor aminteşte de notaţiile lui Radu Petrescu despre pictura lui Breugel ori sculptura  lui Moore, exprimate fie direct (în jurnale ori în Locul revelaţiei), fie prin vocea personajelor sale. Declaraţia de dragoste pe care o face soţiei în singulara notă din 29 octombrie 1972 este poate unica pată de lumină în marea aceasta de mohorâtă dezamăgire şi însingurare : „Adelei. Te iubesc infinit, cu disperare şi în muţenie. Poţi citi în ochii mei reci, care nu îndrăznesc să te privească, frica, disperarea, iubirea ?” (p. 120)
     Gingăşia se împleteşte, în notele despre cei dragi, cu accente de revoltă interioară, îndreptată în special împotriva propriei neputinţe. Nu poate participa activ la viaţa de familie (în fond, aşa cum mărturiseşte, existenţa de scriitor este aproape incompatibilă cu cea obişnuită), dar nici nu se poate dedica exclusiv scrisului. Are un serviciu nemulţumitor, care nu îl ajută să-i întreţină, iar economiile abia i-ar ajunge familiei  pentru o eventuală înmormântare. Nu are relaţii prin care să-şi sprijine copiii, iar scrisul pare că nu i-a adus nimic bun. Bolile de care suferă (preinfarct, angină pectorală, afecţiuni ale suprarenalei, ateroscleroză etc.) şi faptul că nu se poate lăsa de fumat cu niciun chip îi sporesc sentimentul inutilităţii şi îi ascut lipsa de respect de sine.  Se simte insignifiant şi neadecvat, de multe ori o povară prea grea pe umerii fragili ai artistei Adela, suflet-pereche, de o sensibilitate rară, mereu încurajatoare, bună şi sinceră şi doar rareori învinsă de lacrimi.
     Romanul familiei este completat de cel al prieteniei. Tudor Ţopa se manifestă cu indiferenţă la apariţia cărţilor lui Radu, atunci când nu insistă slugarnic să-i cerceteze şi să-i corecteze lucrările. Între crizele de etilism şi drama personală, Ţopa  rămâne o figură ştearsă, dar nu mereu lipsită de răutate şi invidie. Cu toate acestea, vioara întâi a Şcolii se bucură sincer când şi acesta reuşeşte să publice, desăvârşind astfel „idealul publicării de grup”. Petru Creţia îl sufocă pe scriitor cu ridicole observaţii legate în exclusivitate de chestiuni lingvistice. Pe Costache Olăreanu nu îl mai văzuse de 20 de ani, până la întâlnirea din 1974. Singurul prieten adevărat îi rămâne Ţoncu, fidel aliat, model uneori, imposibil de urmat, dar mereu respectat şi admirat ca ţel.
     Paradoxal, notele în care se autominimalizează se împletesc organic cu acelea în care Radu Petrescu îşi proclamă superioritatea în faţa contemporanilor. Nu este semn de indecizie sau neseriozitate, ci doar o altă faţă a omului din spatele literelor, supus schimbărilor de umoare şi mereu în căutarea propriei esenţe. Mâhnirea şi revolta pălesc în favoarea  exprimării manifeste a propriei valori. Nu puţine sunt paginile în care, sătul de greşita poziţionare a operei sale în sistemul de valori consacrat, eroul îşi afirmă novatorismul şi unicitatea în peisajul literar rarefiat şi defrişat de adevăratele talente: „Dacă te uiţi nu la construcţia exterioară […], ci la cea interioară […], reiese un obiect, o figură, bine conturată, abstractă, şi aşa ceva în literatura română nu există decât aici, la mine. Aşa că În Efes este un lucru bun”(p. 107-108). Scriitorul taciturn, modest şi cu un bun-simţ care îl obliga de fiecare dată să cedeze, să bată în retragere în faţa oricărei agresiuni sau grosolănii, îşi asumă acum rolul de susţinător fervent al lui Radu Petrescu. El însuşi, Adela şi Ţoncu împotriva lumii întregi. Din păcate, bătălia a fost câştigată mult mai târziu, când o întreagă generaţie de scriitori postmoderni l-au revendicat pe şeful Şcolii. Poate puţin prea târziu.
Metajurnalul nu este decât foarte slab reprezentat, schiţat abia din câteva trăsături de peniţă. Repetată ca un laitmotiv, ideea inutilităţii acestuia, devenit o simplă agendă, un depozitar de trăiri fără însemnătate, o formă de creaţie superficială, este subminată din interior de către autorul însuşi. Acel spleen, taedium vitae („Mi-e greaţă de mine ca de o cârpă murdară, ca de ceva inform”) este tradus în pagină de o silă adâncă, de teama că jurnalul mai mult tace decât să transmită: „[…] cum nu greşesc nici eu găsind această explicaţie pentru neputinţa mea de a mai face din caietele de faţă jurnal. Viaţa mea a căzut de pe mine ca o haină prea mult purtată, pe care n-ai putut s-o schimbi la timp. Chiar şi ce pare a  mă mai interesa vine la mine de foarte departe.”(p. 254). Revăzându-şi notele împreună cu Adela, ajunge la revoltătoarea concluzie că acestea sunt hidoase şi se întreabă cu disperare dacă nu cumva a fost nebun atunci când le-a scris sperând că vor conta. Cu toate acestea, are momente în care le consideră parte integrantă a operei sale, adevărate romane. Gândindu-se chiar să se oprească din a mai publica ceva, admite că, în afară de cele câteva creaţii ficţionale ar îngădui  doar jurnalului şi câtorva articole să mai vadă lumina tiparului.  Este lansată astfel o nouă invitaţie de a-i considera opera în ansamblul ei, stabilind reţeaua de corespondenţe care îi uneşte cărţile, fie acestea pur document autobiografic ori ficţiune în toată puterea cuvântului.
     Jurnalul lui Radu Petrescu este gândit de la bun început ca pentru întâlnirea cu marele public. Îmbrăcat cu cele mai bune haine, acesta încetează a mai fi o pură şi sinceră mărturie a unui ins şi alunecă uşor spre literaturizare. Grija de a-l prezenta cât mai bine este premeditată, dar şi gest reflex uneori, dacă admitem că avem de-a face cu un scriitor extrem de special, care concepe, trăieşte şi respiră literatură. Calofilia atentează însă la principiul sincerităţii şi al autenticităţii, care guvernează scriitura taciturnă, aşa cum o numea Eugen Simion: „Jurnalul are ades turnura unui roman. Acest roman îl am gata scris (1946-1971), trebuie să-l recitesc şi să-l pun la punct căci vreau să-l public antum ca fraţii Goncourt.”(p. 30).
     De la principiul sincerităţii abdică jurnalul şi prin teama autorului de eventualele repercusiuni pe care le-ar putea avea scrisul său. Se adaugă astfel la autocenzură (cea mai dură, dealtfel), cenzura  impusă de vieţuirea într-un regim comunist: „Scriitorul a fost exclus, dacă am reţinut bine, din partid. Problemă. Iată un tărâm în care mă rătăcesc şi de care îmi e frică.[…] Îmi este frică să şi notez aici toate aceste lucruri.”(p. 151). Este pentru prima oară când într-unul din jurnalele lui Radu Petrescu (deloc puţine) apare o referire la teama aproape viscerală de a se exprima aşa cum îşi dorea. Explicaţia vine, probabil, din faptul că acest caiet nu avea să fie niciodată publicat în această formă, fără a fi periat, adnotat, modificat. În consecinţă, ne putem întreba, justificat, dacă nu cumva celelalte jurnale ale sale, mai ales cele editate antum, nu sunt decât ficţiuni ale sinelui, romane autoreflexive, poză artistică, măiestrit adusă din condei. Care mai este atunci linia de demarcaţie între biografie şi fantasmare ?
     Teama, dar şi dezgustul faţă de reacţia celorlalţi îl determină pe autorul-erou să recurgă la stratageme pentru a-şi camufla nemulţumirea sau frustrarea. Rezultă un corpus de note scrise în limba franceză ori în limba italiană, în care diaristul se simte eliberat de orice constrângeri. Gândul existenţei unui lector-infractor (ori cel puţin un cititor rău-intenţionat) vine să susţină ipoteza conform căreia jurnalul este, totuşi, în ultimă instanţă, destinat ochiului public şi, ca atare, fardat pentru această ocazie specială. În principiu, însă, dacă analizăm instanţele acestui spectaculos tip de comunicare, observăm că există un emiţător care monopolizează, în majoritatea cazurilor, şi poziţia de receptor, poziţie în care se mai aşază, uneori, soţia, dar şi eventualul public, mereu vizat, dar parcă nesperat. Autodestinarea este secondată de destinarea externă generală, dar selectă.
     Delicat abdică Radu Petrescu şi de la legea calendarităţii şi a sincroniei. Jurnalul său nu este o transcriere imediată a evenimentelor trăite şi, câteodată, între timpul scrierii şi timpul confesării pot trece şi mai multe zile. Distanţa dintre cei doi timpi odată mărită, se măreşte şi posibilitatea ca faptele să nu mai corespundă în totalitate adevărului. Distanţarea temporală permite autorului analiza, ceea ce poate altera conţinutul notelor, netranscrise la cald. Lipsa sincroniei conduce la slăbirea sincerităţii. Mai mult, eroul, cum era de aşteptat, nu scrie în fiecare zi, deşi lupta cu demonul calendarului nu slăbeşte nicicând. Nu rare sunt reproşurile pe care şi le face autorul pentru că a abandonat, fie şi numai pentru puţin timp, lucrul la jurnal. Pericolul constă în accea că, odată nescrise, acele lucruri se vor fi pierdut pentru totdeauna, iar acest gând este aproape de nesuportat.
     Dacă ne propunem să urmărim alunecarea între le dedans şi le dehors, constatăm o continuă pendulare între cele două, fără a se atinge vreodată echilibrul. Pentru buna întrebuinţare a timpului este, în acelaşi timp, jurnal al unei interiorităţi bântuite de proprii demoni  şi roman al vieţii societăţii literare, cronică de familie, elogiu al prieteniei, tablou al cerului (slab reprezentat în acest caiet), dar şi manifest personal împotriva unui regim opresiv. Miopia este abandonată şi, pentru întâia oară, apar fragmente dramatice prin sinceritate, precum acelea în care se declară un împătimit filoromân, ori rândurile în care deplânge ruinarea Târgoviştei, sau izbucnirea de la pagina 298, în care vorbeşte despre Apocalipsa României. Toate ideile mârâite îndelung pe ascuns, vârâte înapoi în cuşcă la cel mai mic semn de neascultare, se arată acum, dezinhibate, scăpate din lesă. La posibila acuzaţie de mutism a jurnalului său, parcă anticipată de autor, acesta răspunde aşa cum ştie mai bine: „Nu acuzaţi pe scriitor că absentează, egoist dobitoc, din ţara şi din vremea lui. Lăsaţi deoparte o clipă, dacă sunteţi adevăraţi amatori de literatură, imaginea voastră despre ce e ţara şi vremea şi citiţi-l cu atenţie şi  cu simplitate. Veţi descoperi şi timpul, şi ţara-şi poate că mai veritabile decât în cărţile care au pretenţia să le portretizeze cu bidineaua”(p. 225-226) Recunoaşte acum deschis, fără sfială, faptul că a refuzat de trei ori intrarea în PCR, dar şi că a scris articole la comandă, deşi acest tip de servilism îi era odios. Cu un aşa univers exterior, nu e de mirare că jurnalul se opreşte mai mult asupra lui le dedans, cu accente pe umorile, gândurile, trăirile şi acţiunile eroului.
     În carnaţia jurnalului propriu-zis sunt inserate şi mici jurnale de călătorie, care apar însă ca nişte mici apendice, fără a se mula pe scheletul iniţial al textului. Sunt reproduse într-o manieră mai mult decât succintă excursiile lui Radu Petrescu în Bulgaria, URSS ori Germania. Ritmul redării este sincopat şi senzaţia care se degajă este una de vertij. Notele sunt extrem de scurte, informaţia trunchiată, stilul lapidar. E ca şi cum eroul ar fi transmis din fuga trenului sau a vreunui automobil, cu mici opriri, ca  un răgaz pentru a clipi. Fragmentele dau, totuşi, greutate textului pentru că vin să întregească imaginea unui pământ frumos, dar aflat sub dictatură, prin comparaţia cu alte ţări (mai mult sau mai puţin) tot comuniste.
     Analizând posibilele funcţii pe care acest jurnal le poate avea, trebuie aduse, inevitabil, în discuţie, şi complexele care îl guvernează. Se desprinde, în prim-plan, laboratorul de creaţie şi îndreptarul de lectură. În afară de funcţia de baston pentru a sprijini o memorie deficitară, caietul este un poligon în care scriitorul îşi exersează tirul, dar şi reţetă pentru buna înţelegere a operei sale (mitul creatorului). Jurnalul este şi oglindă, în care eroul îşi poate vedea şi analiza reflexia. De cele mai multe ori, această oglindă este prea asemănătoare celor de la bâlci, deformându-l. Personajul apare, astfel, când prea gras, hidos, cu trăsături îngroşate, când subţiat de modestie până aproape de dispariţie. Mitul oglinzii se îmbină astfel cu mitul celuilalt şi mitul lui Proteu. Nu de puţine ori sunt invocate suferinţa, chinul şi lipsa de finalitate a efortului creator, ceea ce ne îndreptăţeşte să vorbim despre mitul lui Sisif. Complexul Frankenstein este revelat de dezgustul cu care îşi fereşte privirea de propria creaţie, o monstruozitate, ca şi materialul din care este alcătuită: rămăşite diforme ale trupului unei zile oarecare, hidoasă, pestilentă, moartă. Jurnalul nu are rol vindecător, dar, suferind de complexul Freud,  poate funcţiona ca o sofa pe care autorul să se poată psihanaliza complet, până în adâncul sub- şi inconştientului. Victimă şi călău în acelaşi timp, torturându-se cu plăcerea de a-şi smulge cele mai ascunse gânduri pentru a mulţumi scrisul (complexul Heautontimorumenos), autorul-erou este şi un Argus modern, cu privirile îndreptate în cât mai multe direcţii, pentru o cuprindere totală a realităţii din care este parte integrantă.  Fir al Ariadnei, caietul este unica şansă de a evita rătăcirea (şi pierderea sinelui).
     Multifaţetat şi pluristratificat, emiţătorul acestui tip de mesaj, coerent, direct şi tulburător prin sinceritate se dezvăluie cititorului ca o fiinţă vie, trăind prin toate resorturile intime  evenimentele care îl influenţează. Modest, rafinat, inteligent şi talentat, dur şi corect, gingaş şi hotărât, acest personaj ascunde sub masca unei supărătoare mizantropii o dragoste de om, de om frumos şi adevărat, cum rar a consemnat literatura română. Mesajul său rămâne, totuşi, optimist, ca o invitaţie la reflecţie lansată din neant, peste timp: „Am gândit şi gândesc şi acum, că pentru tânărul care aşteaptă, necunoscut, o intonaţie autentică, este important a publica. De aceea am acceptat să public.[…] Dacă acest tânăr există, a citit cărţile mele şi ce era important s-a săvârşit.”(p. 240)
     Mărturie răvăşitoare a unui alt Manole zidit între paginile propriilor cărţi, aceasta este, cu toate plusurile şi minusurile ei, Pentru buna întrebuinţare a timpului, jurnal brut, nerafinat, sculptura dinlăuntrul blocului inform de marmură, aşteptând să fie scos la lumină. Ne rămân 372 de pagini de istorie literară vie, de literatură trăită prin toate fibrele fiinţei şi tot atâtea file acoperite de notaţiile unui ins aparte, care a avut îndrăzneala de a face din confesiune un act de creaţie.