CICĂ NIȘTE CRONICARI - Theodor CODREANU

COSTACHE OLĂREANU și
psihopedagogia lecturii

     Cu  aproape paisprezece ani în urmă, Costache Olăreanu şi-a vizitat pentru ultima oară urbea natală (n. la Huşi, 1 iulie 1929 – m. la Iaşi la 23 septembrie 2000). (Din păcate, modul de informare al unor colaboratori la Dicţionarul general al literaturii române, patronat de Academia Română, se dovedeşte deficitar, de vreme ce decesul prozatorului este plasat în 2002!).1 Atunci, împreună cu câţiva prieteni huşeni şi scriitori care l-au însoţit, a ţinut să viziteze ultima reşedinţă huşeană, din apropierea actualei Case de Cultură care poartă numele altui huşean ilustru, marele actor Alexandru Giugaru. L-am văzut, atunci, fericit (ultima lui fericire!), ca reîntors în copilărie şi adolescenţă.
     Studiile liceale sunt legate de Târgovişte şi de Huşi. La Târgovişte, i-a avut colegi pe viitorii mari prozatori Radu Petrescu şi Mircea Horia Simionescu, împreună creând fenomenul a ceea ce s-a numit „Şcoala de la Târgovişte”. Destinul a făcut ca ultima clasă de liceu să o urmeze la Liceul „Cuza Vodă” din Huşi. Se mândrea că face parte din galeria personalităţilor pe care le-a dat acest liceu de prestigiu naţional, participând la cele mai importante momente aniversare ale şcolii. Tot din ataşament faţă de locurile natale, a oficiat, în debutul toamnei 2000, derularea, în postura de preşedinte al juriului,  lucrările Festivalului Internaţional de Satiră şi Umor „Constantin Tănase”, la Vaslui. Din nefericire, brusc, starea sănătăţii i s-a înrăutăţit, a fost dus de urgenţă la un spital din Iaşi, dar s-a dovedit a fi prea târziu. Moartea lui fulgerătoare, la 71 de ani, a umplut de durere inimile prietenilor de la Huşi, cu care el a întreţinut strânse relaţii în ultimii ani de viaţă.
     Costache Olăreanu a rămas întreaga lui existenţă puternic ataşat sufleteşte de oraşele în matricea cărora s-a format, dar, cu precădere de oraşul viilor şi al unei vechi şi prestigioase episcopii. Cronotopul imaginarului său artistic are ca matrice, în mai multe cărţi, spaţiul huşean. Cartea de debut, Vedere din balcon (1971), poartă o puternică amprentă, în acest sens. Cum am spus deja, la ultima vizită, duminică, 18 septembrie 2000, a ţinut în mod special să revadă unele locuri dragi, între care casa Zotta, unde a locuit cu părinţii, în copilărie. De altfel, Zotta i-a devenit şi personaj într-o tabletă. Ceva mai înainte, prin legătura cu fostul său elev de la cursurile de biblioteconomie de la începuturile anilor ’70, Constantin Donose, bravul bibliotecar de la Biblioteca Municipală „Mihai Ralea” din Huşi, a donat o mare parte din biblioteca personală, manuscrise şi alte documente huşenilor. Un manuscris inedit, De la Abulius la Zotta, a şi apărut, sub îngrijirea lui Constantin Donose, la scurt timp după moarte, în 2000, la Editura Timpul din Iaşi, cu o postfaţă semnată de mine. Volumul cuprinde sclipitoare portrete neconvenţionale ale unor scriitori, oameni politici, ale unor inşi care l-au impresionat prin ceva de-a lungul timpului, unii – figurine pitoreşti din Huşi. Altminteri, harul de portretist al lui Costache Olăreanu se vădeşte încă din adolescenţă, când, elev fiind la Liceul „Cuza Vodă” din Huşi, purta corespondenţă cu Mircea Horia Simionescu, colegul de la Târgovişte2 .
     Scotocind prin averea lăsată bibliotecii din Huşi, cu ajutorul lui Constantin Donose, am dat şi de un dosar cu articolele publicate de autor în 1972, în Tribuna şcolii, la o rubrică pe care a susţinut-o, din primăvară până-n toamnă, ca să-l parafrazez pe Caragiale, sub genericul Cum citim. În acea perioadă, Costache Olăreanu, era oarecum „reabilitat” de regim, după ce ani îndelungaţi fusese persecutat, începând cu 1951, când din pricina dosarului tatălui său Gheorghe, avocat şi fruntaş ţărănist, a fost nevoit să se transfere, ca student, de la Bucureşti la Cluj, cu ajutorul lui Mihai Ralea, spre a nu fi exmatriculat. Dar de exmatriculare n-a scăpat, ba chiar din toate universităţile din ţară, la terminarea anului al IV-lea, în 1952, moment din care va fi nevoit să accepte diverse slujbe mărunte pentru a supravieţui: ajutor de caloriferist, funcţionar la Biblioteca Centrală de Stat (1956-1965), metodist în Ministerul Învăţământului, profesor la o şcoală postliceală (1967-1971), în fine – încadrat cercetător la Institutul de Cercetări Psihologice şi Pedagogice, unde a rezistat până în 1982, când s-a declanşat nebunia cu „meditaţia transcendentală”, institutul fiind desfiinţat, iar autorul ajungând muncitor necalificat la Uzinele „Timpuri Noi” din capitală3.
     Paralel cu reintrarea în literatura beletristică, prozatorul a găsit răgazul, în anii mai liniştiţi, să teoretizeze, pedagogic, pe marginea tainelor lecturii şi ale biblioteconomiei. Apucându-mă să citesc primul articol din serie, am fost frapat de seriozitatea ştiinţifică şi de frumuseţea stilistică a textelor din Tribuna şcolii, relevându-se un eseist cu priceperea de a instrui şi de a fermeca, în acelaşi timp. Seria aceasta, organizată într-o carte de sine stătătoare, ar putea fi de o stringentă actualitate, într-o vreme când lectura este depreciată în rândurile tinerelor generaţii, până la o degradare alarmantă, care ameninţă cu deculturalizarea masivă a populaţiei României. Restituirea unui volum cu titlul Cum citim, datorat unuia dintre maeştrii literaturii „Şcolii de la Târgovişte”, revendicată şi de postmodernişti, ar putea fi un veritabil îndrumar nu doar pentru tineri, ci şi pentru cei care vor să cunoască alfabetul documentării şi cercetării ştiinţifice.
     În Unele avantaje (Tribuna şcolii, nr. 31/ 8 aprilie 1972, p. 10), o discretă captatio benevolentiae, Costache Olăreanu îl ispiteşte pe posibilul interlocutor cu două avantaje procurate de lectură: dobândirea unui ritm al existenţei spirituale (nu spusese Caragiale – Ritmul – iată esenţa stilului?), în primul rând, ritm al receptării informaţiei. Dacă ritmul personal nu se sincronizează cu cel exterior al fluxului informaţional, atunci riscăm a ieşi într-o ireparabilă pierdere şi rămânem în sfânta ignoranţă. „Al doilea avantaj – precizează autorul – ar fi că lectura este cel mai direct şi, dacă ni se permite să spunem aşa, silenţios instrument de meditaţie”. Astfel, suntem invitaţi a păşi în beneficul labirint al cărţii, dat fiind că orice pagină, orice carte trimit la altele „şi cu timpul îţi poţi forma singur programul cel mai bun de lectură”. Dacă, finalmente, nu se întâmplă aşa, de vină, zice ironic Olăreanu, nu este numaidecât cartea. El invocă spusa unui filosof că atunci când „o carte se izbeşte de un cap şi se aude un sunet sec, nu totdeauna este de vină cartea”.
     Cu asemenea captatio, Costache Olăreanu ne previne, într-un alt eseu, că ne găsim deja în sânul unei discipline de graniţă, care este psihopedagogia lecturii şi a muncii intelectuale: „Ea studiază omul în raporturile sale cu diverşi purtători de informaţii (carte, publicaţie periodică, microfişă, fişă bibliografică, microfilm, xerocopie etc.), propune orare raţionale de folosire a timpului consacrat studiului, analizează factorii de frânare ai activităţii intelectuale şi căile de remediere, investighează fenomenul lecturii în diverse medii sociale în vederea întocmirii unor programe de educare a beneficiarilor etc.”. (O disciplină de graniţă, în nr. 45/ 22 aprilie 1972, p. 5). Disciplinaritatea se conjugă cu interdisciplinaritatea, încât psihopedagogia lecturii se corelează cu bibliologia, cu informatica documentară, cu sociologia culturii etc. În ansamblu, este vorba de o ars discendi, de o metaeducaţie: „A citi, a studia nu este o simplă acţiune mecanică de parcurgere a unor texte, ci presupune o anumită pregătire, o tehnică, un comportament adecvat”. Artă, din păcate, tot mai discreditată azi, în drumul nostru de pseudo-integrare europeană!
     Ritmul, despre care vorbeam mai sus, implică chestiunea vitezei în lectură. Aceasta depinde de vârstă, de viteza de mişcare a ochilor, de tipul cărţii şi chiar de diferite capitole şi pasaje dintr-o carte. În ultimul caz, se impune comparaţia cu vitezele automobilului: „neapărat cu viteza întâi vom parcurge pagina substanţială mustind de idei, iar cu viteza a patra, pagina banală, de serviciu”. (Despre viteză, în nr. 46/ 29 aprilie 1972, p. 5). Pentru „reglarea” vitezei, sunt, desigur, utile şi manualele de citire rapidă, pe care autorul le recomandă cu prudenţă. Cum, în ultimul secol, cantitatea bibliografică a crescut fabulos, omul modern, spre deosebire de un Pico della Mirandola, care se putea lăuda că citise absolut tot, este condamnat a citi selectiv. În limba latină, ne avertizează Costache Olăreanu, lego înseamnă a citi, dar şi a alege. De la nevoia de selecţie, s-a ivit, adăugăm, şi conceptul de canon, fie el literar sau nu. Autorul ne aminteşte că încă de la 1854 un Auguste Comte redacta o listă cu 150 de autori, din toate domeniile, necesare unui adevărat intelectual. După el, John Lubbock a publicat o broşură cu titlul Cele mai bune o sută de cărţi. Modelul funcţionează până în zilele noastre. (Lectura selectivă, în nr. 47/ 6 mai 1972, p. 5).
Înainte de stabilirea lui Constantin Noica la Păltiniş, Costache Olăreanu recomandă o „igienă” a lecturii, un „antrenament” riguros pentru realizarea de performanţe culturale, de la „asigurarea unei fiziologii normale”, cu un regim normal al meselor zilnice, până la gimnastică, plimbări etc., atenţionând că nerespectarea acestor reguli poate obstacula evoluţia spirituală, producând semnale de alarmă: „senzaţia unui gol în cap, vâjâială în tâmple, dureri care se localizează rând pe rând în diferite regiuni ale capului, senzaţia de durere în spinare etc.” (Igienă, în nr. 48/ 13 mai 1972, p. 5). Găseşte că metoda cea mai bună de comportament este „asolamentul” (termen adaptat de el ad-hoc), prin care înţelege „alternarea activităţilor intelectuale, prin folosirea albumului de pictură, a discului ori a benzii de magnetofon”. După cum se vede, ultimele ieşite din uz, dar având substituenţi pe măsura erei electronice.
     În Bugetul timp (nr. 49/ 20 mai 1972, p. 5), pledează pentru utilizarea cea mai potrivită a timpului pentru lectură, făcând apel erudit la exemple precum Flaubert şi Longfellow, ultimul traducând Infernul lui Dante în câţiva ani „doar în cele câteva minute dinaintea luării cafelei”. Este un exemplu ilustrativ de utilizare chibzuită a timpului, cu atât mai mult, cu cât ne aflăm, în modernitatea cea mai aglomerată. Costache Olăreanu numeşte asemenea porţiuni de timp „ferestre”, anticipând cu decenii rubrica pe care a susţinut-o câţiva ani în Adevărul literar şi artistic, în ultima decadă premergătoare morţii.
     Fireşte, nu orice formă de lectură este de urmat. Ea poate deveni viciu. Eseistul îl invocă în sprijin pe André Maurois, care compara lectura-viciu cu dependenţa de droguri, un soi de bulimie care nu mai face distincţie între felurile de bucate, voracitatea exersându-se asupra tuturor textelor, fără alegere. Autorul recurge şi la observaţia unui faimos pedagog care spunea că lectura-viciu este forma cea mai periculoasă a lenei. Ea aşază între tine şi lume un zid sau un pustiu, claustrând şi sterilizând: „Cei atinşi de acest viciu nu caută în cărţi nici idei, nici fapte, ci simpla defilare a unor cuvinte care să le acopere ochii”. (Lectura viciu, în nr. 50/ 27 mai 1972, p.5).
     Alţii, leneşi mai „pragmatici”, folosesc lectura ca somnifer. Se pare că Olăreanu n-a avut previziunea vindecării postmoderniste de orice viciu al lecturii! Era încă vremea paradisiacă a viciului snob de a încropi în casă o bibliotecă. O spune, mai târziu, în eseul din 9 septembrie despre Biblioteca personală. Şi-i ia ca martori pe Louis Sébastien Mercier şi pe Jorge Luis Borges. Biblioteca întâmplătoare şi biblioteca ornamentală sunt exemplele inutilităţii luxoase. În plus, cea de a doua este „foarte îngrijită, ştearsă des cu cârpa”, necitită, dar „mândria proprietarului ei, care, pentru a o înfrumuseţa, o completează cu fel de fel de brizbrizuri, ca şi cum un raft plin de cărţi, fără nimic adăugat, nu ar fi frumos în sine”. Inutilă este şi biblioteca-conglomerat, bogată, haotică, „un fel de infern al cărţilor, în care proprietarul caută câte o zi ca să găsească o carte, sau să nu o găsească deloc”. Evident, psihopedagogul explică, în continuare, de ce o bibliotecă trebuie să fie organizată spre a putea deveni un instrumentar funcţional.
     Dar bibliografia? Ea îşi are începuturile încă din secolul al II-lea, î.Hr., când poetului grec Calimah i-a venit ideea să întocmească Tabelele operelor şi scriitorilor iluştri din biblioteca din Alexandria. Bibliograf a însemnat, la origine, copist de manuscrise. Astăzi, bibliografiile şi fişele bibliografice „au devenit atât de importante pentru orice activitate intelectuală, didactică sau de cercetare, încât lipsa lor dintr-o lucrare ştiinţifică este echivalentă cu lipsa de documentare a autorului ei”. (Bibliografie, în nr, 51/ 3 iunie 1972, p. 5). Costache Olăreanu regreta că şcoala şi chiar universităţile neglijau instruirea elevilor şi studenţilor, cu atât mai mult, cu cât, în cultura noastră, a existat „o veche şi durabilă tradiţie bibliografică”. Pare-se că astăzi ne găsim într-o situaţie similară, dacă nu cu mult mai rea, de vreme ce studiul autentic a fost înlocuit cu furtul de pe internet, de la „referatele” elevilor până la „tezele de doctorat”.
     În alte texte, autorul trece la chestiuni tehnice precum întocmirea fişelor, a bibliografiilor, la reguli privind redactarea şi realizarea trimiterilor bibliografice, insistând şi asupra etapelor lecturii. Întâlnirea cu o carte este un eveniment. Prima formă de cunoaştere este răsfoirea, un fel de pre-vizionare, începând cu pagina de titlul şi până la cuprins. Autorul nu scapă prilejul de a cita din Fr. Bacon un pasaj de indiscutabilă actualitate: „Sunt cărţi pe care se cuvine doar să le guşti uşor; sunt altele pe care trebuie să le înghiţi şi să le citeşti repede; sunt, în sfârşit, altele, ceva mai puţine, pe care e bine să le rumegi şi să le digeri. Adică, unele cărţi trebuie să le examinezi parţial, altele să le citeşti fără a stărui prea multă vreme asupra lor, însă altele, puţine, să le studiezi, cu grijă dându-le o deosebită atenţie”. (Răsfoire, în nr. 52/ 10 iunie 1972, p. 8).
     Zăbava întru „cetitul cărţilor” (Miron Costin), ca mare bucurie a fiinţei umane, este ţinta finală a eseurilor lui Costache Olăreanu. O îndeletnicire care merită a fi reaprinsă într-o vreme de stingere pe altarul divertismentului facil sans rivages, care a devenit idealul omului postmodern.


 1 Cf. Dicţionarul general al literaturii române, L/O, Bucureşti, 2005, Editura Univers Enciclopedic, p. 687.
 2 Vezi corespondenţa inedită Costache Olăreanu – Mircea Horia Siminescu, în Manuscriptum, Bucureşti, an. XXXIX, nr. 1-4/151-154, 2009, pp. 145-205.
3 Vezi Dicţionarul general al literaturii române, ed. cit., p. 688.