Eus PLATCU

27 APRILIE 1989

      În  programul manifestărilor dedicate Centenarului morții lui Mihai Eminescu, 27.04.1989 figura ca o dată cu deosebită încărcătură emoțională.
      Catedra de română de la Liceul nr.2 (Elena Holban, Minerva Neguț, Elena Sima, Stela Vintilă) pe tot parcursul anului 1988 transformase, într-o viziune modernă, trei pustii săli de clasă în originale cabinete de literatură română. Directorul, profesor de matematică (Vasile Zamfir) îmbrățișase entuziast ideea și a aprobat confecționarea în atelierele liceului a unui mobilier ergonomic funcțional, în locul băncilor descheolate și a scaunelor șontoroage; pe bănci, sub geamuri de 5 cm grosime, am expus reproduceri după materiale documentare de istorie literară oferite de Biblioteca Academiei / Muzeul Literaturii Române și Biblioteca Centrală Universitară, în dreptul fiecărui elev exista un DEX; în biblioteca fiecărui cabinet figurau toate titlurile recomandate pentru lectură în câte 40 de exemplare fiecare. Pe holul de la etajul al doilea, unde se aflau cabinetele, pictorul Horia Cernău, mare iubitor de literatură, realizase, în tempera, scene memorabile din romanele prevăzute de programă.
      Oaspeții, poeta Adela Popescu, cercetătorul literar George Muntean și Dimitrie Vatamaniuc, coordonatorul ediției critice monumentale Mihai Eminescu întemeiată de Perpessicius, întâmpinați de directorul liceului, au admirat îndelung, cu satisfacție nereținută atmosfera stimulativă a amenajărilor.

     Întâlnirea cu elevii și invitații catedrei (profesori de la licee din oraș) a avut loc în cabinetul Eminescu, pe ușa căruia a fost fixată o placă de bronz cu datele centenarului morții lui Eminescu.

 

     Cabinetul a fost gândit ca un centru documentar proiectat pe două registre; cel superior, pe panouri, cuprinde momente esențiale, în date și imagini ale vieții poetului; pe primul panou a fost reprodus textul călinescian din finalul „Vieții lui Mihai Eminescu”, monument inegalabil înalțat nemuritorului poet, redactat asemenea unui poem: 

Astfel
se stinse
în al optulea lustru de viață
cel mai mare poet
pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată
poate
pământul românesc.
Ape vor seca în albie
și peste locul îngropării sale
va răsări pădure sau cetate
și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări,
până când acest pământ
să-și strângă toate sevele

și să le ridice
în țeava subțire
a altui crin
de tăria parfumurilor sale.

     Ultimul panou, al zecelea, a fost dedicat receptării operei eminesciene de către mari personalități ale criticii și istoriei literare: Titu Maiorescu, Garabet Ibrăileanu, G. Călinescu, E. Lovinescu, Vl. Streinu, Șerban Cioculescu, Tudor Vianu, E. Simion, N. Manolescu, Alain Guillbermont.
     Registrul inferior ilustrează scene memorabile din poemul „Luceafărul”.
     Într-un volum publicat în 2008 (Aristarc și alte măști literare, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 1988), am reprodus excerpte din înregistrarea magnetică a dialogului pe care Al. Piru l-a avut cu elevii liceului:
     „Dragi elevi, sunt bucuros că vin în această școală care, în primul rând, mi-a făcut o impresie de eleganță. Vizitând multe școli din țară, am văzut că nu toată lumea se pricepe să facă un cabinet de limba română […]. Aici e însă muncă aparte depusă de un profesor talentat care a știut să creeze o ambianță adecvată. Mă simt dator să vă spun că îl cunosc pe profesorul Eusebiu Platcu de când sta în banca ultimă a seminariilor mele. Era un student preocupat de cercetare, îl întâlneam adesea la Biblioteca Academiei. Păstrez, de asemenea, o plăcută impresie în legătură cu lucrarea sa de licență despre G. Călinescu, îndrumător fiind N. Manolescu. Acestea au fost argumentele care m-au determinat a vă vorbi despre Eminescu. Văd aici mult Eminescu. Ce aș vrea să vă spun pe scurt […] Eminescu este cel mai înalt spirit pe care l-a creat cultura română. Spuneam și ieri că dacă cumva limba română s-ar pierde, rămâne opera lui Eminescu și va fi citită așa cum îi citim pe clasici, începând cu anticii.     Opera lui Eminescu este vastă, manuscrisele de la Academie numără vreo 15 mii de pagini și în curând vom avea surpriza de a-l avea pe Eminescu tipărit în întregime, în tot ce a scris el, vor fi 16 volume mari. Știți că ediția monumentală Perpessicius, începută în 1939, a apărut de-a lungul anilor la mari distanțe: a fost necesar un efor și un studiu care depășeau posibilitățile unui singur om.      Când vrem să avem un poet care să stea alături de noi, în fiecare zi ne gândim la el, toți optăm pentru Eminescu. Aici nu se poate face o altă alegere.  

     Eu, personal, aproape nicio zi nu trece în care să nu spun ceva despre Eminescu, să nu aud ceva despre Eminescu, să nu discut despre Eminescu și nu o singură dată (subl. ns.e.p.).

     Închei cu îndemnul: înainte de a-i citi pe critici să-l citim pe Eminescu însuși. Numai așa se învață corect în liceu, prin lectura directă a operei scriitorilor. Nu putem învăța un scriitor din spusele altora. Lectura lui Eminescu, a lui Creangă, a lui Sadoveanu trebuie să curgă din cărțile lor, după aceea vom citi și comentariile altora.     Plec cu o impresie deosebit de favorabilă despre un liceu industrial în care profesori dăruiți meseriei propovăduiesc valorile noastre literare. Am fost în multe școli din țară, nicăieri nu am găsit un cabinet gândit și realizat ca un muzeu dedicat lui Eminescu. Întrebările care mi-au fost adresate dovedesc un interes lăudabil pentru viața și opera marelui poet. La revedere. Pe curând!”

     Potrivit programului alcătuit sub coordonarea științifică a lui E. Simion, Ștefan Cazimir, Dana Dimitriu, G. Gană, Dimitrie Vatamaniuc, George Muntean, Mihai Zamfir, Marin Sorescu au susținut expuneri înregistrate video.
    Dimitrie Vatamaniuc, în expunerea a cărei transcriere va fi publicată într-un viitor număr al revistei, a făcut largi dezvăluiri privind atroce avatarii ale alcătuirii volumului M. Eminescu, Opere, XVI, Corespondență. Documentar.
    Subtile remarci ironice au ținut în priză asistența.

     Atmosfera de sărbătoare spirituală a fost înălțată de poeta Adela Popescu, recitând poemul „Trepte”

TREPTE

Ne-așteaptă, cea dintîi,
                                      cum nimeni,
                                                             mama -
în ofilire sfîntă a toate iertătoare;
în timp ce noi, candizii,
                                        pierduți etern în joacă,
îi ascuțim senini îngrijorarea,
călcînd furiș tărîmul cu primejdii
de dincolo de lumea măsurată.

Ne-așteaptă apoi, serafică,
                                             iubita -
cuprinsă-n jurămînt ca-ntr-o zidire;
iar noi, străluminații,
                             eroii,
                                             legendarii,
ne tot întoarcem teferi
din bătălii grozave,
din drumuri încîlcite
și de la vînătoarea de fluturi
                                             mai cu seamă…
Și-n urma tuturor, așteaptă
                                          țara -
egală-n dărnicia-i de soare și pămînt;
așteaptă blînd,
                                      ca noi, risipitorii,
din vorbe neveghiate,
                            din slaba cumpănire,
                                               din teama colțuroasă
și poate din sleire, -
maturi și melancolici,
să ne întoarcem fața
la fața ei brăzdată
                                   și arsă de istorii.

     Dimitrie Vatamaniuc și George Muntean au acordat autografe în al treilea cabinet de română: două largi panouri pictate pe zid figurau ședința de la Junimea în care Eminescu a citit „Luceafărul” și o imagine cubistă ce ilustra versurile:

Porni luceafărul. Creșteau 

În cer a lui aripe,

Și căi de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe.

      Legătura dintre cele două panouri era realizată de celebrul citat din „Viața lui Mihai Eminescu”.
      A rămas de pomină o întâmplare: tov. Morcea (?), Storcea (?), Corcea (?), activist la municipiu, a venit în control „pe probleme de pavazare” (sic!). A inspectat fiecare sală de clasă, a convocat consiliul profesoral, a prezentat constatările. Concluzia a fost că BOB (biroul organizației de bază) s-a achitat de sarcina trasată. Totuși trebuie întărită vigilența revoluționară că mai este aspecte negative.
      – Care? a cerut în surdină o voce duhnind puternic a spirit partinic.
      – De pildă, ca să dau un exemplu, în cabinetul de română, ăla cu picturile pe pereți, există un citat greșit.
      – Care? a îndrăznit, oarecum în glumă, o voce ușor grizonantă.
      – Stați. Că mi-am înotat. Am găsit: Astfel se stinse în al optulea lustru, în loc de ilustru. Nu? Învățăm elevii greșit?
      Vocile au amuțit. După plecarea tov. B au explodat. Ipochimenul (prof. de română) nu înțelesese ce știau și surdo-muții!
      Astfel de impostori (din muzeul de ceară al monstruoaselor erori ce poartă pecetea indelebilă a noului ciocoi – activistul de partid) întâlnise și Dimitrie Vatamaniuc.

      Pe data de 17 iunie 1989 manifestările dedicate centenarului morții lui Eminescu au fost încheiate prin expunerile poetul Marin Sorescu și ale acad. E. Simion.

      Au participat ca invitați colegi de la liceele din oraș: Ștefan Brândușa, S. Dureci, I.Rău, I.Tulai, Coco Manolescu, Iozef Pildner, sculptorul Marin Manea, inspectorul de specialitate Florin Făgărășanu, scriitorul Cornel Ionescu.

(Imagini din arhiva revistei „Târgoviștea literară”) e.p.

 Dimitrie Vatamaniuc, soția, Ion Popescu-Sireteanu

Ștefan Hostiuc, Dimitrie Vatamaniuc,
Ion Popescu-Sireteanu, Adrian-Dinu Rachieru
(fotografii din arhiva Ion Popescu-Sireteanu)