FRAGMENTARIUM - Chiru Cătălin CRISTEA

Școala de la Târgoviște

     – O altă întrebare din colecția „idiotisme la microfon cu papion”: ce proiecte ai pentru 2014?

     – Primul, prioritate zero, să nu mai privesc în urmă - nici cu nostalgie, nici cu mânie…

     – Cu indiferență?

     – N-o să ghicești! Cu mânecile suflecate!

     – Ai finalizat „Detrunchierea”?

     – De mai mare actualitate este seria bibliofilă de autor „Școala de la Târgoviște”.

     – E prima dată când te aud despre așa ceva.

     – Ai dreptate. E unul dintre proiectele pe care le pritocesc de mai mulți, chiar foarte mulți ani.

     – ?

     – Seria însumează 33 de volume distribuite în grupuri de câte unsprezece autori. Exemplarele, numerotate, vor cuprinde ex-librisul, semnătura olografă, a autorului sau îngrijitorului ediției și numele aparținătorului. Primul grup: Radu Petrescu (Relecturi în postumitate), Stochiță (Emuria), A.D. Louni (Carnaval tranzitoriu), M. L. Popescu (Copilul meu, Nicolae), G. Mareș (Scrânciobul), M. Grigore (Eseuri), I. Bălu (Cronici literare), I. Popescu-Sireteanu (Fabule), I. Viștea (Poeme), C. C. Cristea (Încercare de portret), E. Platcu (Literatura română la Târgoviște). Presupun că ești în posesia primului volum.

     – A fost, recunosc, o surpriză. Din cele plăcute. Dacă nu-l aveam, mi-ar fi fost greu să cred că un asemenea standard poate fi realizat de o inițiativă aflată la începuturi. Dacă întreaga serie va continua această viziune în cronica culturală a orașului, 2014 va fi un an de referință. Deși prevăd reacția, risc: vei continua să publici „Copilul meu, Nicolae”?

     – Nu încape nicio îndoială. De ce întrebi?

     – Cineva, nu spun cine, pentru că nu e nici becher, nici persoană importantă, insinuează că…

     – Nu mă surprinde! Și eu sunt luat la  unșpe metri, aproape zilnic, de către inși chiar foarte importanți pentru bunul renume al revistei, cu argumente dintre cele mai variate și, uneori, de luat chiar în seamă. Numai că diversitatea de puncte de vedere (citește, păreri, opinii, cutume, prejudecăți) este normalitatea, firescul, așa cum diferiți suntem fiecare. Unanimitatea (de voturi, de pildă) înseamnă turmă, cireadă (oi, capre, boi; numai că și între necuvântătoare se găsește careva să „voteze” altfel!). Numai în turma păstorită de partidul unic diversitatea era considerată în fel și chip (deviaționism, cosmopolitism, misticism, diversionism), nu normalitate. Chestia asta chestia asta mă scotea cel mai rău țâțâni: chiar și când eram de aceeași părere, votam împotrivă, ceea ce-mi umplea capul de cucuie și belele. În prea frageda mea vârstă de (se știe) ani, am trecut prin situații nu doar dificile, de-a dreptul disperate, ca urmare a sancțiunilor ce mi se aplicau. Și de data aceasta sunt împotriva moșilor pudibunzi care îmi bat obrazul cu degetul. Îmi bazez decizia pe o zicere a bunicii, cine poate, oase roade, cine, nu, face foc cu baba lui.
Nu ascund că-mi place să trosnesc oase. Aștept ca cineva să abordeze chestiunea în scris, atunci voi face apel la un citat celebru: „literatura prost scrisă este porno” (Oscar Wilde). Până atunci nu angajez discuții/bârfe cu cei care au timp de pierdut.

     – În ce stadiu se află numărul 3?

     – Mai bine nici nu se poate.

     – ?

     – Va fi dedicat lui Ion Ghica. Am recitit de curând corespondența trimisă din Târgoviște și Ghergani Alexandrinei. Am senzația că realitățile de acum un secol și jumătate sunt identice cu cele de azi. Merită a fi recitite. Un grupaj consistent va fi dedicat secțiunii Orfan de Bucovina, în care voi publica fișe pentru o monografie a Flondorilor. Evenimentele din Ucraina dovedesc, pentru a câta oară?, că în România un adulter sau o escrocherie ține prima pagină a tabloidelor, în timp ce pentru politicienii noștri este un subiect tabu soarta românilor rămași în afara granițelor.
Să revin: se spune, banal, singura certitudine pe care o poți avea este că vei muri. Pentru mine există și o a doua.

     – ?

     – „Târgoviște literară”, în mod sigur, va intra în istoria literaturii. Târgoviștea noastră merita de multă vreme o revistă de o asemenea ținută și anvergură - aflată în toate bibliotecile județene, în colecțiile marilor universități din țară, din Cernăuți și Chișinău.
Adresele pe care le primește Primăria Municipală, corespondențele sosite pe adresa redacției sunt oxigenul ce ne menține în formă.

     – Cum faci că te revăd neschimbat, niciun centimetru pătrat de chelie în plus?

     – Mă simt, paradoxal, mai… sexy decât cu o jumătate de secol în urmă. Explicația cea mai plauzibilă se bazează pe patrimoniul genetic: cei mai mulți predecesori direcți din neamul nostru au ajuns până în preajma a o sută de ani. Stră-străbunicul patern, până la 102 ani, n-a lipsit nicio duminică din strana bisericii în care fusese botezat. Informația i-am comunicat-o și doctorului Purcăroiu, care se căznește să mă convingă că e o senzație înșelătoare: ravagiile diabetului sunt într-o ofensivă ce nu poate fi retrocată  de niciun medicament oricât de scump. Sfatul lui prietenesc este să renunț la tevatura cu editarea revistei și să mă reculeg pentru marea (pe)trecere. Altfel, va trebui plătit un preț dureros pentru o asemenea extravaganță sau, mai exact, manie. La aceasta fascinantă vârstă mai recomandabil ar fi pescuitul, colecționarea abțibildurilor, culesul plantelor medicinale, susține doctorul.  Contraargumentul meu e inspirat de o reclamă dintr-o crâșmă de mahala din Siret: „…bei, mori; nu bei, tot mori. Mai bine bea, să nu știi când mori!”. Dacă am supraviețuit unor vremuri pe care nepoatele mele și fetele tale le consideră ficțiuni, nu mi-aș ierta, nici pe lumea cealaltă, lașitatea de a nu depune mărturie. Dacă ai puțintică răbdare, îți pot povesti o întâmplare de al cărei haz au beneficiat câteva sute de profesori de română convocați la începutul trimestrului al doilea, an școlar 1988-1989, pentru a discuta un nou proiect de programă școlară.
     La masa prezidiului erau N.O., inspector școlar general, F.F., inspector de specialitate, un activist de la comitetul județean de partid și prof. univ. dr. I.D.B., (pro)rector al Universității București, autor de monografii înecate de șabloane și poncife ale limbii de lemn. Numele lui (de plăvan) se potrivea, nut și feder, cu modul de interpretare a autorilor de pe același plai cu el. Auzisem multe despre tembeli într-un post mare (nu numai pe vremea lui Grigore Alexandrescu), dar în 1985, la un curs de perfecționare mi-am dat seama că nu e vorba despre obișnuitele bârfe în medii intelectuale.
     I.D.B. avusese la dispoziție două ore pentru o prelegere despre poezia contemporană; cea mai mare parte a timpului a fost o prelungită pauză, expunerea rezumându-se la repetate „ăăă-uri și… âââ-uri, interferate de rătăcite priviri pe pereți ale ochilor exoftalmici, implorând iertare că se… în galoși. Oricare dintre cei din sală ar fi fost incomparabil mai coerent. Adevărata vocație de politruc, format în timpul repetatelor funcții de secretar de partid, am constatat-o când tov. I.D.B., aflat în centrul mesei prezidiului, s-a prezentat ca reprezentant al poziției oficiale a Ministerului Învățământului, șef al comisiei ce comisese un simulacru de programă școlară potrivit indicațiilor imperative ale partidului de politizare comunistă a predării literaturii române.
     Inspectorul general a salutat prezența tov. prof. univ. dr. I.D.B., a urat succes dezbaterilor și, motivând convocarea la o ședință a comitetului județean, s-a retras, transferând inspectorului de specialitate oficiile de gazdă. F.F. a citit o listă de 7 profesori care, chipurile, ar fi dorit să-și spună părerea (erau, de fapt, nelipsiții „polonicari”, experți în bătut apa în piuă pentru o strachină de linte, care își manifestau… adeziunea în toate ședințele, indiferent ce se discuta).
     După ce au vorbit (palavre!) primii  trei, s-a constatat că ceilalți înscriși erau absenți. Tov. prof. univ. dr. nu s-a impacientat:
     – Poate mai sunt și alți tovarăși care vor să își expună… punctele de vedere.
     S-a constatat că „alți tovarăși” nu sunt amatori de gargarisme. I.D.B. a devenit ceea ce era, de fapt, un politruc, și a apelat la procedeele folosite în ședințele de partid:
     – Cum e posibil să se manifeste o asemenea atitudine din partea celor pe care partidul i-a învestit cu… și cu… Și nu se mai oprea. După ce s-a înecat în spume, l-a luat la rost pe F.F.:
     – Ca inspector de specialitate nu i-ai pregătit pe tovarășele cadre didactice? Acesta este nivelul politic al învățământului din județul Dâmbovița?! Vă promit că voi informa…
     F.F. a coborât în sală și a făcut mobilizarea.
     O colegă, șefa de catedră la un liceu industrial, a ridicat mâna. A fost invitată la microfon.
     – Am discutat în detaliu cu colegii proiectul noii programe și toate observațiile au fost consemnate în procesul-verbal. Dintre acestea, vă voi prezenta următoarele:
     1. la clasa a IX-a se propune ca model de odă poezia „Comunistul”, de Nicolae Labiș.
     Textul nu satisface cerințele speciei, fiind grevat și de o elaborare artistică ce nu-l deosebește de poeziile ocazionale publicate prin tot felul de ziare și reviste cu ocazii aniversare. Există în literatura română destule ode ce merită a fi cunoscute de elevii de liceu. Menționez și faptul că Nicolae Labiș are în programă și „Moartea căprioarei”. Dacă adunăm numărul de ore, vom constata că lui Nicolae Labiș îi sunt afectate mai multe ore decât lui Tudor Arghezi. Mi se pare că orice comentariu e mai mult decât de prisos pentru a dovedi că s-a lucrat cu criterii ce nu țin de domeniul calității instrucției și educației tinerei generații. Aplauze răzlețe, dar deosebit de entuziaste îl lovesc în moalele capului pe președintele prezidiului. La un moment dat, a vrut s-o întrerupă pe invitata la microfon, dar s-a răzgândit și a început să șușotească în urechea inspectorului, cerându-i, mai mult ca sigur, informații despre profesoară.
     În acest timp sala fremăta. Colega a sesizat mișcarea de la masa prezidiului și, mai ales, privirile neliniștite ale lui F.F. căruia îi reproșa nivelul politoco-ideologic scăzut al celei care nu-și dădea seama că asemenea opinii pot avea consecințe dintre cele mai neplăcute în ce privește cariera didactică. Pentru a salva situația, I.D.B. a încercat să schimbe macazul:
     – Poate mai sunt și alți doritori în sală. Să nu monopolizăm discuțiile.
     Tentativa a eșuat, profesoara nu s-a lăsat fentată:
     – Vă rog să nu mă întrerupeți, dacă mi-ați dat cuvântul. Termin imediat.
     Dintre speciile literare lipsește idila pe care o întâlnim și la Eminescu.
     I.D.B. nu s-a mai putut abține și a izbucnit ca un adevărat activist proletcultist:
     – Tovarășa, să terminăm cu… idilismele!
     Nu mai încăpea nicio îndoială, președintele prezidiului era… aut. În sală au izbucnit câteva ostentativ îngroșate hohote, urmate de aplauze a căror semnificație nu era greu de dedus.
     – Domnule profesor, a continuat imperturbabila profesoară, mai am o singură remarcă de făcut.
     Văzând că profesoara nu se lasă intimidată, I.D.B. n-a avut încotro:
     – Ziceți, dar foarte-foarte scurt, dacă sunt sugestii importante, nu fleacuri de amănunt. A afișat o grimasă secondată de ridicare din umeri, semnificând o vizibilă lipsă de apreciere a spuselor celei pe care o invitase la microfon.
     – Domnule profesor, și-a reluat colega observațiile cu cel mai mare calm posibil, din noul proiect lipsesc „orele la dispoziția profesorului”, în care îi familiarizăm pe elevi cu tradițiile literare locale, neincluse, firesc, în manual, fiecare cadru didactic având posibilitatea să valorifice o parte din cercetările întreprinse, contribuind, totodată, la educarea tinerei generații, știut fiind că…
     – Mă văd nevoit să vă  întrerup, fiindcă nu avem timp de…
     – Domnule profesor, închei imediat. Se știe că Târgoviștea, între fostele capitale, are cele mai vechi tradiții literare, continuate până în zilele noastre. N-am nicio îndoială că vă este cunoscut grupul scriitorilor Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Tudor Țopa, denumit, din ce în ce mai convingător și mai frecvent de critica literară, „Școala de la Târgoviște”.
Președintele prezidiului s-a ridicat brusc în picioare, răsturnând scaunul, buzele i se mișcau fără să articuleze sunete, păreau că nu au aer; un  efort colorat hepatic a eliminat nodul ce i se pusese în gât:
     – „Școala… școala de la Târgoviște”? O…, o…, o prostie!
     O voce bine postată a ripostat din sală fără nicio ezitare:
     – Eroare! Eroare, domnule profesor.
     Pe rândul din fața mea doi tineri (soț și soție) au făcut tot timpul, în surdină, remarci ironice la adresa președintelui. Acum s-au ridicat în picioare și au început să aplaude.
     Epuizat, I.D.B. a vrut să se așeze, s-a răzgândit când s-a împiedicat de scaunul căzut pe spate. Inspectorul l-a sprijinit și au ieșit din scenă.

     – Am impresia că mi-a mai povestit cineva întâmplarea într-o variantă mult mai concisă.

     – Am dat peste însemnările astea într-un jurnal vizitat intermitent, de obicei, cifrat, pe care l-am părăsit în ’89.
     Pseudointelectualii își ascundeau incapacitatea în intransigența ideologică considerată cea mai înaltă virtute partinică. Pe I.D.B. nu l-am cunoscut nemijlocit, nu mi-a fost profesor și l-am considerat doar un prototip pentru cohorta de trepăduși, lingăi care se prostituau pentru un blid de linte. Evocare nu e câtuși de puțin fortuită: sechelele mentalului de această speță sunt evidente și, mai ales, dureroase într-un oraș ca Târgoviște, în care numele unor remarcabili scriitori continuă să suporte și în postumitate ignoranța înrădăcinată în forurile cu atribuții culturale: școala în care au învățat nu le cinstește memoria, liceul pe care l-au frecventat (și l-au introdus în istoria literaturii române) nu întreprinde nicio acțiune (sesiune de comunicări, concurs, festival, publicații) de informare a elevilor.
     Am primit de la un fost elev, reporter la un ziar local din Tg. B., orășel de la marginea unui județ de margine, un amplu și elegant pliant cuprinzând manifestări organizate pentru omagierea poetului șaizecist G.H. (1933-1985) a cărui reputație nu depășește rubrica „autori de dicționar”: Festival național de poezie „G.H.”, spectacol de muzică și recitări la școala unde a fost elev, al cărui nume îl poartă, oficierea unei slujbe de pomenire la biserica în care a fost botezat, colocviu la Biblioteca Județeană „V. A. Urechia”: unsprezece poeți, prozatori, critici literari au evocat personalitatea poetului.
     Cunosc Târgoviștea de mai bine de jumătate de secol. Au existat, de-a lungul timpului, încercări sporadice, în majoritate comandate de partid, de sărbătoriri festiviste. Pe toate le-a înecat mâzga poncifelor propagandistice deversate de „Secera și ciocanul” în versiunea „Uzina și ogorul”.
     Înverșunarea lui I.D.B. este și mai ridicolă dacă știm că în „Scriitori români de azi”, IV, apărut în același 1989, E. Simion consacră celor 4 târgovișteni, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Tudor Țopa, într-un spațiu de peste 90 pagini, o amplă analiză de neocolit pentru cei care vor să înțeleagă unicitatea „Școlii de la Târgoviște”.
     Din ce în ce mai sceptic mă întreb câți ani vor trebui să mai treacă până când fenomenul „Școlii de la Târgoviște” să ajungă la cunoștința și recunoștința Târgoviștei. Până una alta, „Târgoviștea literară” lucrează cu mânecile suflecate.