DOMNUL VICĂ
Nimeni nu ştie ce vârstă are domnul Vică. Unii spun că ar avea vreo sută cincizeci de ani. Alţii spun că n-ar fi depăşit nouăzeci… Important este că toată lumea din blocul nostru îl ştie, îl salută şi-l respectă, aşa cum ai respecta un sfânt.
Nici domnul Vică nu mai ştie ce vârstă are. La orice întrebare pe această temă, are acelaşi răspuns:
– Anii? Ce mai contează anii? Sunt ai mei şi ai lui Dumnezeu! Important este să ne mişcăm, mai zice râ¬zând domnul Vică şi, la vârsta asta aşa de nedefinită, bătrânul aleargă prin centru oraşului de zici că s-a luat moartea după el.
De câteva zile, domnul Vică n-a mai apărut prin oraş.
Părerile sunt împărțite. Ca de obicei.
Unii spun că domnul Vică a căzut la pat, că ar avea o boală grea, molipsitoare, din care nu prea mai are şanse să scape. Alţii sunt de părere că domnul Vică ar fi plecat din oraş la băiatul din California. Noi, cei mai apropiaţi de domnul Vică, ştim foarte bine că bătrânul n-a fost însurat niciodată, că nu are niciun copil şi cu atât mai mult nu are pe cineva în California, dar asta este deja altă poveste.
Doamna Saveta de la trei, fostă menajeră la domnul Vică acum mai bine de cincizeci de ani, şopteşte numai pentru cine este curios să ştie că domnul Vică ar fi dat în damblaua preacurviei, acuma la bătrâneţe, că ar fi cu¬noscut o doamnă venită de prin Vaslui şi s-ar fi însurat. „A înnebunit, s-a căsătorit şi cred că acuma se pre¬gă¬teşte să-i facă şi copii”, mai zice doamna Saveta, cu mare necaz în suflet. Noi nu-i dăm crezare nici doamnei Saveta pentru că-i ştim oful. A vrut ani de zile să-i pună pirostriile domnului Vică şi nu s-a putut. Dragoste ca între doamna Saveta de la trei şi dom¬nul Vică nu s-a mai pomenit în oraşul nostru. A fost o vreme în care fosta menajeră umbla pe la toate forurile cu reclamaţii, unele chiar greu compromiţătoare, la adresa domnului Vică, doar-doar i se va face omului milă de inima ei şi o va lua de nevastă.
Vremurile acelea s-au dus aşa cum se duce apa pe Argeş… Doamna Saveta a rămas cu aceleaşi doruri, greu ostoite în suflet, şi cu veşnica speranță că domnul Vică tot o s-o ia de nevastă într-o bună zi! Dispariţia asta intempestivă o face să vorbească nechibzuit.
Doamna Ilinca de la cinci, are presimţirile cele mai sumbre: Domnul Vică s-a supărat pe cineva din oraş şi nu vrea să mai iasă în public, nu vrea să mai apară! Ştie ea precis că domnul Vică a fost deunăzi la primărie, ar fi vorbit cu portarul şi, enervat de omul administraţiei locale, domnul Vică s-ar fi supărat pe toată comunitatea şi refuză să mai iasă din casă…
Noi ştim că şi doamna Ilinca are ceva de împărţit cu domnul Vică…
Pe vremea legionarilor, doamna Ilinca fusese fată în casă la una din moşiile domnului Vică… Domnul Vică s-ar fi întreţinut cu tânăra Ilinca şi, dacă nu l-ar fi luat comuniştii la canal pe domnul Vică pe motiv de „participant activ la conducerea Marelui Cuib legionar din localitate”, ea, doamna Ilinca, cu siguranţă i-ar fi devenit soţie. A fost iubire mare între cei doi, iubire de poveste… La câţiva ani după eliberarea domnului Vică, doamna Ilinca ajunsă de partid. Când l-a văzut din nou pe domnul Vică, spun gurile rele, doamna Ilinca ar fi vrut să se otrăvească, de necaz şi de furie, că iubitul ei cel mai drag, în loc să revină alături de ea, s-a dus după doamna Saveta…
Oamenii din cercul nostru apropiat spun că de atunci, de la revenirea domnului Vică printre cei vii, considerat mort la canal, doamna Ilinca ar fi vrut s-o scoată definitiv din oraş pe doamna Saveta, numai ca povestea să nu fie fără sare, ambele au primit apartamente în acelaşi bloc, una sub alta, iar fostul aviator din trupa de şoc a nebunului de Garmecea, adică domnul Vică, drept recompensă a primit apartament tot în blocul cu pricina, sub apartamentul doamnei Ilinca!
Aşa se face că noi ştim exact nişte relaţii aşa de speciale dintre cei trei bătrâni ai blocului nostru încât, fără să vrem, istoria lor ne ţine într-o continuă efervescenţă, în domeniul celor mai elegante şi nevinovate bârfe locale.
În sfârşit, domnul secretar Piţigă, fost preşedinte al asociaţiei de locatari zece ani la rând, pe vremea când această onorabilă muncă nu se plătea, ne spune că dispariţia domnului Vică, ar trebui pusă neapărat pe ştirea dată de domnul Mărmureanu de la Institutul de geofizică şi mişcarea aiurită a Pământului, ştire din care rezultă că un cutremur de gradul şapte pe scara domnului Richter ar avea darul numai să ne zdruncine sănătos, fără să ne omoare, motiv de falsă înfricoşare a unei populaţii şi aşa speriate şi intrate într-o pasă proastă de sorginte credulo-politico-economică… „Este precaut omul, nu crede pe domnul Mărmureanu şi nu vrea să moară, asta e…” a mai zis domnul Piţigă şi a trecut pe lângă noi ca trenul de Piteşti prin gara Florica…
– Bă, fraţii mei, zice domnul Fleancă de la parter, după ce i-a tras o înjurătură scurtă domnului Piţigă, pe motiv de „comunist prost crescut şi îmbătrânit prematur”, eu am auzit că domnul Vică nu ne mai vrea… Ascultaţi ici la mine… Pleacă mai devreme în Trivale, îşi face alergările, flotările, aruncările la ţintă şi vine acasă înainte să ieşim noi… I s-o fi luat şi lui de trăncăneala noastră… De la înmormântarea lui Pascalopol se pare că şi-a schimbat regimul… Vrea să fie singur.
– Păi, atunci să-l lăsăm să fie singur, zice domnul Pomete, vecinul meu, şi poate cel mai apropiat prieten al domnului Vică. Vrea omul să stea o perioadă singur, aşa să fie! mai zise domnul Pomete şi ne făcu semn să ne aşezăm pe banca de lângă Primărie.
Exact în faţa noastră, la nici şapte metri, un convoi mortuar trecea ca de obicei, spre drumul de veci, al cimitirului Sfântul Gheorghe. Ne ridicarăm cu toţii în picioare, ne luarăm şepcile de pe cap şi-i făcurăm un ultim semn celui ce a scăpat de lumea asta şi merge în lumea cea liniştită a fericirii veşnice. Domnul Fleancă, mai curios din fire, citi mai mult silabisit pe crucea purtată în faţa cortegiului şi făcându-şi cruce abia murmură spre noi:
– E Vică, Vică Şoimul, de ani…
– Vică? Care Vică, mă? Bă, domnule Fleancă… bă, fraţilor…
Speriaţi, ne-am aşezat cu toţii în şir indian în faţa celui ce plecase dintre noi fără să ne spună nimic… şi fără să mai scoatem o vorbă am plecat încet-încet în urma cortegiului, să-l ducem pe domnul Vică, acolo unde nimeni n-o să-i mai spună pe cine să iubească, pe cine să urască, în cine să aibă încredere şi în cine să nu aibă…
Undeva, aproape de coşciug, două femei plângeau cu suspine adânci… Cine să fi fost? Şi de ce-l plângeau cu atâta credinţă?
În spatele lor, la mică distanţă, mergeau încruntate, şontâc-şontâc, doamna Saveta şi doamna Ilinca…
La prima intersecție cortegiul se opri, Nu se auzea nimic din cântarea preotului, numai un murmur lung, „Dumnezeu să-l ierte!”. Și iarăși ne urnirăm spre locul acela de unde, cel puțin până în momentul când am finalizat această poveste, nu am aflat să se fi întors cineva vreodată, cu excepția lui Iisus.
George RIZESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu