INTERSTIȚII - Răsvan DOBRESCU

Pietre de brichetă! Piper! Zaharină!

     Moriţ Singer fusese un negustor respectat în Bacău. Respectat nu numai de evrei, ci şi de locuitorii autohtoni ai urbei moldave. În prăvălia lui găseai întotdeauna fructe şi zarzavaturi proaspete şi din cele mai bune. Nu lua preţuri mari, nu vindea cu lipsă la cântar şi dădea restul „la centimă”. Ba mai vindea şi pe datorie oamenilor nevoiaşi. Prăvălia lui prosperase, aşa încât s-a gândit să le facă un viitor frumos copiilor săi.
     Soţia lui, Raşela, îl blagoslovise cu doi copii, o fată şi un băiat. Le dăduse nume româneşti, pentru ca să arate că se simţea bine în România. Fiicei sale îi dăduse numele Maria, iar pe băiat îl chema Aurel. El, Moriţ, nu-şi românizase însă numele.
     Maria se măritase cu un croitor evreu, Pincu Weintraub. Rămăsese în Bacău împreună cu soţul ei şi avea o fetiţă frumoasă şi isteaţă. Aurel a absolvit liceul cu o medie frumoasă la bacalaureat – 8,49 – şi hotărâse să studieze Dreptul. Nu s-a înscris la facultatea de la Iaşi, unde la începutul războiului se pretrecuseră nişte întâmplări oribile, în urma cărora evreii au avut mult de suferit, ci s-a mutat la Bucureşti. Era în anul 1942 şi tatăl său i-a închiriat o cameră mobilată în plin centru, cam pe lângă Grădina Icoanei. Numai că, atunci când să se înscire la examenul de admitere, cererea i-a fost respinsă, pe motive de ordin rasial. Aşa încât degeaba promovase Aurel bacalaureatul cu frumoasa sa medie, că tot a rămas pe dinafară.
     Cum însă nu vroia să fie o povară pe capul părinţilor săi, s-a angajat ca figurant la Teatrul Baraşeum, care aparţinea Comunităţii Evreieşti din Bucureşti. Cu modestul său salariu, completat cu subsidiile paterne, care erau şi ele din ce în ce mai reduse (românilor le fusese interzis să mai cumpere de la „jidanul de Moriţ”), Aurel ducea o viaţă cumpătată, dar fără lipsuri. Avea suficiente resurse pentru a spera la vremuri mai bune, când va putea să-şi înceapă studiile de drept, pentru a deveni avocat, cum fusese unchiul său Uşer Rubinstein, care murise însă înainte de război.
     – Va trece şi asta! îşi spunea  Aurel în fiecare seară, oftând din greu.
     Şi a tot oftat Aurel vreo doi ani de zile, până la 23 august 1944, când, printre schimbările produse în România, au fost abrogate şi legile rasiale.
     S-a înscris la Facultatea de Drept din Bucureşti în toamna anului 1944 şi a absolvit-o patru ani mai târziu. În timpul studenţiei, a militat într-o organizaţie de stânga: „Tineretul Progresist”. Era convins că politica antisemită fusese impusă de Germania hitleristă şi de aceea a văzut cu bucurie cum armata germană era alungată din România de Armata Roşie, pe care o vedea ca pe o armată a Eliberării. Şi cum URSS era condusă de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, Aurel  vedea în tot ce era sovietic şi comunist un factor de libertate, de progres şi de viitor luminos.
     Numai că, în cei patru ani de studenţie, Aurel a început să primească veşti îngrijorătoare de la Bacău. Era adevărat că acum românilor le era permis să cumpere legume şi fructe de la tatăl său. Ar fi fost deci de aşteptat ca prăvălia lui Moriţ să revină la prosperitatea anterioară. Dar mult aşteptata prosperitate nu numai că întârzia, dar treburile mergeau din rău în mai rău. O inflaţie galopantă, doi ani de secetă care au răvăşit cu precădere Moldova, despăgubirile de război pe care România se obligase să le plătească în mărfuri vecinului învingător, la care se adăuga o fiscalitate din ce în ce mai apăsătoare, l-au silit pe Moriţ să închidă prăvălia. Şi cum în perioada aceea mai rămăsese şi văduv, a hotărât să părăsească Bacăul şi să se mute la Bucureşti, împreună cu Aurel. Traiul îmbelşugat de dinainte de război nu mai era decât o amintire pe cât de plăcută, pe atât de veche. Moriţ şi Aurel locuiau acum într-un apartament din Dudeşti, în care ocupau însă o singură cameră, pe care o obţinuseră cu sprijinul Comunităţii Evreieşti din Bucureşti. Celelalte camere erau locuite de numeroasa familie Krakauer, compusă din cei doi soţi, fiica lor Myriam, fratele şi mama doamnei Krakauer. Bucătăria şi baia erau „la comun”.
     Aurel îşi păstrase serviciul de la Teatrul Baraşeum şi îşi împărţea ziua între cursurile şi seminariile de la facultate, repetiţiile şi spectacolele de la teatru. De învăţat, învăţa pe apucate. Cu toate acestea, reuşea să promoveze an de an şi era considerat un student bun.
     Salariul său de la teatru devenise însă insuficient pentru traiul a două persoane, situaţie faţă de care bătrânul Moriţ s-a văzut nevoit să se apuce şi el de un mic „ghişeft”. Şi-a amintit de strămoşul său Herşală, care se refugiase în Moldova cu un secol şi ceva în urmă, ca să scape de pogromurile antievreieşti comise în teritoriul ce revenise Rusiei din împărţirea Poloniei. Herşală îşi abandonase toată averea şi fugise mâncând pământul, de groaza nebuniei antisemite. Şi ce să facă bietul Herşală într-o Moldovă care îl primise cu îngăduinţă, dar care nu-i acordase drepturile civile ale modovenilor? Înjghebase un mic, un foarte mic comerţ, vânzând la colţ de stradă nişte nimicuri pe care le expunea pe o bucată de lemn pe care şi-o agăţase de ceafă cu un cordon de piele. Aşa reuşise Herşală să-şi întreţină familia, după stabilirea în Moldova. Trecuseră de atunci câteva generaţii şi, cu timpul, familiei Singer începuse să-i meargă din ce în ce mai bine, până când Moriţ a reuşit să ajungă la o situaţie de care strămoşii lui ar fi fost mândri. Dar acum, după patru sau cinci generaţii, Moriţ se vedea nevoit s-o ia din nou de la capăt. Şi-a amintit de strămoşul său Herşală – la evrei amintirile de familie sunt sfinte – şi s-a hotărât să-i urmeze exemplul. A făcut rost de o tăbliţă, şi-a legat-o de ceafă cu un cordon, şi a expus pe ea nişte mărunţişuri. Îl cam lăsase vederea şi purta ochelari negri, dar apărea în fiecare zi pe Lipscani, tot mereu în acelaşi loc, cam vizavi de fosta prăvălie Turnul de Aur, care acum era magazin de stat, şi striga din când în când:
     – Pietre de brichetă! Piper! Zaharină!
     Aurel absolvise Facultatea de Drept din Bucureşti şi se pregătea să-şi realizeze visul: să devină avocat. Avusese chiar o convorbire cu maestrul Nachtigal, al cărui secretar urma să devină după admiterea în Baroul de Ilfov. Văzând rezultatele onorabile ale lui Aurel, maestrul se declarase de acord să-i îndrume primii paşi în profesie.
     – Ce bine o să fie! i-a spus Aurel tatălui său în după-amiaza în care marele avocat se declarase de acord să-l coopteze în cabinetul său. Maestrul  mi-a mai spus că este foarte mulţumit că va avea un colaborator care este membru al Tineretului Progresist: că prin mine va fi privit cu mai multă bunăvoinţă de noii veniţi în avocatură şi în justiţie.
     Şi a făcut Aurel cererea de înscriere în Barou, a completat un formular pe mai multe pagini, cu fel de fel de amănunte despre el şi despre familia sa şi, după zece zile, a primit un răspuns dur ca o lovitură de măciucă: RESPINS!
     – Cum? De ce? s-a întrebat Aurel şi s-a trântit pe burtă în pat, plângând în hohote.
     – Nu se poate! După ce am fost persecutat de regimul antonescian, ca evreu! Nu se poate! Doar sunt membru al Tineretului Progresist! Şi ce m-am mai bucurat când nemţii au fost alungaţi din ţară! Şi ce m-am mai bucurat când a venit la putere guvernul de largă concentrare democratică Doctor Petru Groza! Apoi, am făcut propagandă în campania electorală din 1946 şi lipeam pe străzi afişe cu „soarele”! Este o confuzie! Fac contestaţie!
     Şi a făcut. A aşteptat rezultatul plin de speranţă.
     – Trebuie să-mi admită contestaţia! Prima dată a fost desigur o eroare, care va fi reparată cu siguranţă acum!
     Dar când a primit rezultatul... stupoare. „Se respinge contestaţia formulată de petentul Singer Aurel”.
     Aurel nu mai înţelegea nimic.
     – Mă duc în audienţă la decanul Baroului. Nu se poate aşa ceva! Este o eroare sau o confuzie!
     Cu greu a obţinut audienţa solicitată. Decanul era numit abia de câteva luni şi l-a primit parcă în silă, lucru de care Aurel şi-a dat seama încă din momentul în care a păşit în cabinetul situat în blocul magistraţilor, de pe bulevardul care acum se numea general Magheru.
     Aurel îşi pregătise o pledoarie de zile mari. Intenţiona să invoce persecuţiile antisemite din cauza cărora nu putuse intra la facultate înainte de 23 august 1944, persecuţii a căror victimă a fost şi tatăl său, din cauza cărora îşi pierduse clientela românească, şi care mai fusese obligat să cureţe zăpada din oraş, împreună cu ceilalţi evrei. Mai vroia să arate cât s-a bucurat de răsturnarea dictaturii antonesciene, că s-a înscris în Tineretul Progresist şi că în vara şi toamna anului 1946 a făcut propagandă electorală pentru victoria în alegeri a Blocului Partidelor Democrate...
     Dar, la nici un minut după ce începuse Aurel să-şi susţină cauza, personajul aşezat la birou l-a întrerupt. Avea o figură ostilă şi o intonaţie agresivă.
     – Cu ce spui că s-a ocupat tatăl dumitale?
     – A fost negustor de zarzavaturi la Bacău.
     – Aşadar a fost un exploatator. De curând noi am exclus din Barou pe foarte mulţi avocaţi. Printre ei şi pe cei cu origine socială nesănătoasă. Noi vrem să avem o avocatură nouă, alcătuită din fii ai  poporului şi de aceea nu vom primi astăzi în Barou oameni de felul celor de care abia am scăpat. Contestaţia dumitale este nefondată şi în mod just a fost respinsă.
     – Dar eu sunt membru al Tineretului Progresist şi am activat cu devotament!
     Intonaţia lui Aurel devenise rugătoare.
     – Nu insista. Aste e lupta de clasă! Audienţa dumitale s-a încheiat.
     În timp ce spunea aceste ultime cuvinte, decanul s-a ridicat în picioare.
     Şi Aurel a plecat. Era încruntat. Privirea sa arunca flăcări, iar buzele i se subţiaseră într-atât încât părea că va sparge ceva înainte de a părăsi clădirea.
     Nu s-a lăsat. A alergat pe unde trebuia şi a obţinut o audienţă la Comitetul Central al Partidului, la cineva cu funcţie foarte înaltă.
     – Acum trebuie să reuşesc! O să mă înţeleagă. Doar este femeie, este evreică şi este moldoveancă de-a noastră.
     Dar tot degeaba: «„Tovarăşa mi-a spus că în perioada noastră lupta de clasă trebuie să se ascută”, i-a relatat Aurel tatălui său felul în care a decurs audienţa.
     – Cum adică, tovarăşa, eu sunt un duşman de clasă?!
     – Aste e situaţia!»
     Nu mai era nimic de făcut. Salariul de la teatru era foarte mic, iar Moriţ făcea drumul zilnic până pe Lipscani mai mult din obişnuinţă. Când nu se întorcea acasă cu mâna goală, abia strângea câţiva lei amărâţi. Aurel s-a văzut aşadar nevoit să-şi caute un serviciu oarecare. A tot umblat câteva luni de zile fără vreun rezultat, până când un amic de la teatru i-a spus să meargă la moara I.C.Frimu, de pe şoseaua Ştefan cel Mare.
     – Te duci acolo şi vorbeşti cu tovarăşul Vieru, şeful serviciului de Cadre. Te va primi bine. Să ai pregătită o cerere de angajare şi o autobiografie.      Când i-a citit autobiografia, tovarăşul Vieru l-a întrebat:
     – Dumneata eşti din Bacău?
     – Da.
     – Cunoşti acolo un croitor, Pincu Weintraub?
     – Cum să nu? Este cumnatul meu. Este căsătorit cu sora mea.
     – Să vii la mine joi, să-ţi fac formele de angajare.
     Când s-a prezentat, tovarăşul Vieru i-a înmânat o hârtie în care se menţiona că a fost încadrat ca referent la Serviciul de Muncă şi Salarii, în categoria 8/2, cu un salariu de 8210 lei.
     – Salariul este mic, i-a spus tovarăşul Vieru. Dar noi vrem să înfiinţăm un Serviciu de Planificare şi mă gândesc să te numim pe dumneata şeful serviciului. Vei avea un salariu mult mai mare. Tovarăşul director Altman, de la Minister, ne-a promis că ne sprijină şi că serviciul se va înfiinţa în câteva luni. Până atunci, te vei acomoda cu munca de la noi.
     A început serviciul chiar a doua zi. A primit şi cartele, una de alimente, cealaltă de îmbrăcăminte.
     Deşi salariul era foarte mic, el a reprezentat totuşi un progres faţă de perioada anterioară, cel puţin pentru că Aurel (numai Aurel, nu şi Moriţ) avea cartele. Tatăl şi fiul îşi împărţeau cele 350 de grame de pâine, care era raţia zilnică a lui Aurel, pe care o consumau în dumicaţi cât mai mici, aşa ca să se ajungă şi să le dea impresia că sunt sătui. Se făceau că nici nu bagă de seamă că pâinea avea un aspect oribil şi un gust îngreţoşător.
     Şi aşa au trecut cele câteva luni, în care Aurel s-a acomodat cu munca lui de la birou. Se străduia să se remarce prin conştiinciozitate şi punctualitate. Nutrea speranţa că la capătul acestei prime perioade va primi funcţia mult mai importantă ce-i fusese promisă de tovarăşul Vieru.
Şi iată că într-o zi serviciul de Planificare a fost înfiinţat, dar şeful acestuia nu a fost numit Aurel, ci un nou venit, pe nume Tănăsescu Radu. Pe Aurel nu l-a răbdat inima şi s-a dus la tovarăşul Vieru, să vadă care a fost motivul acestei schimbări.
     – Nu am avut încotro. Tovarăşul Tănăsescu a fost numit de Minister, dar a fost impus de sus de tot, de la C.C. Până acum, a lucrat la ambasada noastră de la Paris, dar francezii l-au expulzat.
     Aşa încât Aurel şi-a continuat munca de referent la serviciul Muncă şi Salarii, cu categoria de salarizare 8/2. Moriţ mergea şi el zilnic la locul său de pe Lipscani şi îşi striga litania:
     – Pietre de brichetă! Piper! Zaharină!
     Într-o seară, Moriţ s-a întors acasă mai târziu decât de obicei. Când Aurel, îngrijorat, l-a întrebat de ce a întârziat, Moriţ a dus degetul arătător la gură, s-a descheiat la haină şi la cămaşă şi a scos de sub flanela de corp un teanc mare de bani. Era tot numai un zâmbet. Dar Aurel l-a privit uluit, chiar speriat, şi l-a întrebat prin semne ce e cu purcoiul ăla de bani. La care Moriţ şi-a  dus din nou degetul arătător la buze, după care i-a făcut un semn liniştitor, cum că totul este în regulă.
     Aşa se face că Moriţ şi Aurel au început din ziua aceea să mănânce pe săturate, după ce slăbiseră atât de mult, încât până şi umbra pe care o lăsau pe stradă în zilele cu soare se micşorase îngrijorător de mult.
     Şi, după un timp, scena s-a repetat. Iar a ajuns Moriţ într-o seară mai târziu acasă, iar s-a descheiat la haină şi la cămaşă şi iar a scos de sub flanelă alt purcoi de bani.
     Aurel era pe de o parte mulţumit, dar pe de alta îngrijorat.
     – Tată, să nu iasă cu ţurăs!
     În perioada când Aurel încă mai era student, unii evrei începuseră să părăsească România. Plecau mai ales în diferite ţări europene, dar şi în nou înfiinţatul stat Israel, care se întemeiase în primăvara anului 1948. Ajunseseră la părerea că situaţia din România şi din celelalte ţări europene „eliberate” de Armata Roşie luase o întorsătură foarte diferită de cea aşteptată de ei.
     Numai că URSS nu a privit deloc cu ochi favorabili întemeierea noului stat, aşa încât toate statele din ceea ce deja începuse să se numească „lagărul socialist” şi-au închis frontierele, nu au mai eliberat paşapoarte şi nici un evreu nu a mai putut să plece din România în mod legal.
     Dar, profund nemulţumiţi de schimbările din acea perioadă, tot mai mulţi evrei doreau să emigreze. Cum legal devenise însă cu neputinţă, unii dintre ei    s-au gândit să-şi rezolve situaţia recurgând la un „şmen”.
     Unul din aceşti evrei era Andrei Goldstein. Fusese bijutier şi o dusese bine în primii ani după 23 august 1944. Până când, cocoşat de impozitele ce tot creşteau, nu a mai făcut faţă şi s-a văzut nevoit să tragă obloanele. Cu toate acestea, spera că lucrurile se vor îndrepta şi nu se gândea să-şi părăsească patria de adopţie.
     – Lasă că americanii nu vor tolera la infinit situaţia din România. Vin ei o dată şi lucrurile vor reintra în normal!
     Dar anii treceau unul după altul şi americanii nu mai veneau, aşa încât Goldstein s-a hotărât să plece. Dar cum, când graniţele erau închise şi nu se mai eliberau paşapoarte, iar propaganda oficială tuna şi fulgera împotriva sionismului?
     S-a interesat în dreapta şi stânga până când un prieten i-a spus:
     – Du-te pe Lipscani şi o să vezi acolo un evreu cu ochelari negri şi cu o tăbliţă prinsă de gât, care strigă într-una: „Pietre de brichetă! Piper! Zaharină!”
     Şi Goldstein s-a dus şi Moriţ l-a servit. Goldstein avea un prieten din copilărie, pe Şmil Katz, a cărui fiică plecase în mod legal la Paris în primăvara anului 1948, împreună cu soţul ei, cu fiul lor în vârstă de 15 ani şi cu socrul ei. Şi Katz a vrut să-şi mai vadă o dată familia, după care murea de dor. Trecuseră patru ani de la plecarea alor săi şi Şmil se ofilea în special de dorul nepotului său, Raul, care între timp absolvise în mod strălucit liceul şi se înscrisese la o facultate pariziană de mare prestigiu.
     Dar Şmil se simţea foarte legat şi de România: aici se născuse, aici făcuse şcoală, o parte din familia sa trăia tot aici şi mai avea şi o mulţime de prieteni de care nu vroia să se despartă definitiv. Aşa se plângea sentimentalul bătrân tuturor evreilor din Comunitate care erau dispuşi să-l asculte. Şi a aflat Şmil al nostru că prietenul lui, Goldstein, oblicise un pont pentru a pleca din România, strecurându-se prin graniţele închise. Şi-a făcut planul să plece şi el la Paris, să stea câteva luni acolo cu familia lui, după care să se înapoieze şi să rămână la Bucureşti până când îşi va da obştescul sfârşit. Totul prin mijlocirea pontului prietenului său Andrei Goldstein.
     Făcând eforturi inimaginabile, Şmil a adunat uriaşa sumă de 20.000 lei (acum banii se schimbaseră din nou şi suma strânsă de el făcea cât 400.000 lei în moneda de la stabilizarea din 1947) şi într-o seară a făcut o „plimbare” pe Lipscani, cărând cu el o plasă plină cu cartofi şi înarmat cu mari speranţe. Banii şi i-a ascuns într-un buzunar secret al vechiului său pardesiu, aşa încât nimeni să nu bănuiască că  mai avea altceva asupra sa decât plasa cu cartofi.
     Şi aşa, în prag de seară, cum mergea el agale pe Lipscani, ca să nu dea de bănuit, a văzut la câţiva metri de el un bărbat trecut bine de 60 de ani, care din când în când îşi striga marfa expusă pe o tablă aninată de ceafă.
     – Pietre de brichetă! Piper! Zaharină!
     Lungea vocalele la unele din silabe, aşa că reclama pe care şi-o făcea semăna mai mult cu un cântec de jale.   
     Inima lui Şmil a început să bată nebuneşte. Sufocat de emoţie, s-a apropiat de Moriţ, s-a făcut că-i examinează marfa şi a spus, emiţând un sunet situat între şoaptă şi horcăit:
     – Vreau să plec la Paris!
     În acelaşi timp, a făcut gestul să scoată fişicul cu bancnote din buzunarul secret al pardesiului.
     – Nu aici! Vino cu mine! a sunat imperativ, dar în şoaptă, printre dinţi, îndemnul lui Moriţ.
     – Urmează-mă la zece metri!
     Şi l-a condus într-o casă situată într-un loc dosnic din imediata apropiere, între Lipscani şi Doamnei. Acolo au urcat la etajul 2, într-o cameră mobilată doar cu o dormeză, o masă şi două scaune. Mai era şi o chiuvetă de fontă. Totul era mizerabil şi plin de praf, lucru pe care Şmil nu l-a observat decât atunci când Moriţ a aprins un bec. Acesta însă lumina doar atât cât întunericul să se vadă mai bine.
     – Şezi! i-a poruncit Moriţ lui Şmil. Cum ai dat de mine?
     – Mi-a spus Andrei Goldstein.
     – Bine, făcu Moriţ, după o clipă de gândire.
     Şi i-a făcut un semn cu policele şi arătătorul, suficient de sugestiv pentru ca Şmil să-şi dea seama că sosise momentul să-şi scoată tezaurul din ascunzătoare.
     – Uite cum faci.
     Şi i-a dat instrucţiuni amănunţite.
     – Acum pleacă! Ştii pe unde am venit. Eu mai stau, să nu fim văzuţi împreună.
     – Mai e ceva. Vreau să stau câteva luni la Paris, după care să mă întorc acasă. Cum să fac?
     Încruntat, Moriţ i-a împins lui Şmil cele două fişicuri cu bancnote, care rămăseseră pe masă.
     – Cu tămpiţi nu stau de vorbă! Ieşi afară!
     ***
     Câteva luni mai târziu, pe la ora două noaptea, o Pobedă neagră a oprit pe Calea Dudeşti, în dreptul clădirii în care locuia familia Krakauer. Şoferul a rămas la volan, iar din Pobedă au coborât trei bărbaţi. La lumina chioară de pe stradă, nu li se distingeau figurile, ci doar siluetele şi nişte epoleţi ce străluceau în noapte. Au bătut cu putere şi autoritate la uşa de intrare în clădire. Cu tot zgomotul produs, care ar fi trezit tot cartierul, nimic nu s-a mişcat. Doar o perdea de la casa de vizavi s-a dat o clipă la o parte. Doar o clipă.
     După ce uşa de la intrare le-a fost deschisă de un Krakauer speriat,  încă adormit şi îmbrăcat doar în cămaşă de noapte, cei trei bărbaţi au pătruns în casă. Au zăbovit vreo trei ore, după care au plecat spre maşină. Acum erau patru. Însoţitorul lor – care era de fapt personajul principal al acelei nopţi întunecate – era dus de braţe de doi dintre bărbaţii care intraseră în casă, ca şi cum ar fi avut nevoie de sprijin sau ca şi cum nu ar fi cunoscut drumul.
     A doua zi, la serviciu, unui coleg i s-a părut că Aurel arăta altfel decât de obicei. Era cu totul absent şi părea foarte obosit.
     – Ce-i cu tine? Ţi s-a întâmplat ceva?
     – Nu, nu am nimic, după care nu a mai scos nici un cuvânt până la sfârşitul programului.
     Seara, Aurel a pus pe masă două rânduri de farfurii şi două tacâmuri, ca de obicei. Doar mai târziu şi-a dat seama că de-acum va cina totdeauna singur.
     ***
     Trei luni mai târziu, Aurel a primit o înştiinţare de la Ministerul de Interne că tatăl său a decedat. Diagnosticul : infarct miocardic...  Inima lui Moriţ nu a rezistat la anchetă. Dar cu toate că Securitatea a aflat că 14 evrei părăsiseră ilegal Republica Populară Română, cu toate că era evident că aceştia emigraseră cu ajutorul şi susţinerea unei reţele clandestine în care Moriţ avea un rol determinant, nici o altă arestare nu a putut fi făcută. Moriţ a părăsit lumea noastră fără să fi tras pe cineva după el.
     ***
     Mi-am amintit de povestea lui Moriţ în urmă cu câteva zile, în urma unei discuţii purtate cu un amic care susţinea nişte enormităţi. Şi le susţinea pe un ton care nu admitea replică. Degeaba am încercat eu să-i demonstrez că nu are dreptate şi să-i explic cum devine cazul. Omul era atât de înverşunat, încât nimeni nu l-ar fi convins.
     Atunci m-am gândit la dialogul dintre Moriţ şi Şmil, purtat în mizera încăpere din centrul vechi al Bucureştiului. M-am gândit doar în sinea mea, fără a-mi exprima punctul de vedere şi fără a-i reproduce replica pe care Moriţ i-o dăduse lui Şmil. Nu am vrut să-l ofensez pe bunul meu amic.
     ***
     Autorii mai serioşi decât mine aşează uneori în fruntea unui op al lor o dedicaţie. Îi voi imita şi eu, dar, ca un  nonconformist ce se respectă, îmi voi formula dedicaţia acum, la final. Iat-o:
     „Dedic această schiţă tuturor celor care nu mi-au înţeles mesajul”. Dar cât de amuzant ar fi totuşi ca vreun cititor să-l înţeleagă şi să se recunoască în interlocutorul lui Moriţ?

Răsvan DOBRESCU
17 iulie 2013