DESPRE SĂRĂCIA CELUI MAI BOGAT*
Trecură zece ani –,
şi nu m-ajunse niciun strop,
nici boare şi nici rouă de iubire
– un secetos ţinut...
Acum mă rog de-nţelepciunea mea
să nu ajungă o zgârcită în această uscăciune:
revarsă-te tu însăţi, picură tu însăţi rouă,
fii însăţi ploaia vestejitului pustiu!
Cândva strigam la nori
să-mi ocolească munţii, –
cândva grăiam „mai multă lumină, beznelor!“
Azi îi momesc să vină:
scăldaţi-mă-n beznă cu ugerele voastre!
– vreau să vă mulg,
vaci ale cerului!
Înţelepciune caldă ca laptele, rouă dulce a iubirii
eu revărs peste pământ.
Plecaţi, plecaţi, voi, adevăruri
cu privirea-ntunecată!
Nu vreau să văd pe munţii mei
nerăbdătoare, crude adevăruri.
Poleit cu zâmbet,
mi-apropii astăzi adevărul,
îndulcit de soare, rumen de iubire, –
un adevăr copt îmi rup eu singur din pom.
Întind azi mâna
după zulufii întâmplării,
de-ajuns de-nţelept
s-o păcălesc, s-o duc de nas ca pe-un copil.
Azi vreau să fiu primitor
de toţi nepoftiţii,
nu vreau să fiu înţepător nici cu destinul
– Zarathustra nu-i arici.
Sufletul meu,
cu limba lui nesăţioasă,
a lins de toate, bune, rele,
s-a scufundat în orice hău.
Dar, ca pluta,-ntruna
se ’nalţă iar deasupra,
pluteşte ca uleiul pe mările brune:
din pricina acestui suflet mi se spune fericitul.
Cine mi-e tată şi mamă?
Nu-mi este tată prinţul belşug,
iar mamă râsul tăcut?
Nu-mperecherea lor m-a zămislit
pe mine, lighioană enigmatică,
pe mine, monstru al luminii,
risipitor a toată-nţelepciunea, Zarathustra?
Bolnav acum de gingăşie,
un vânt călduţ
stă Zarathustra aşteptând, tot aşteptând pe munţii săi, –
în propriile zemuri
îndulcit şi fiert,
dedesubtul piscurilor sale,
dedesubtul gheţurilor sale,
ostenit şi fericit,
un creator în cea de-a şaptea zi.
– Tăcere!
Un adevăr deasupră-mi hoinăreşte
ca un nor, –
cu nevăzute trăsnete mă săgetează.
Pe largi, domoale scări
coboară fericirea lui la mine:
vino, vino, adevăr iubit!
– Tăcere!
E adevărul meu! –
Din ochi şovăielnici,
din catifelaţi fiori
privirea lui mă săgetează,
drăgăstoasă, rea, o privire de fată...
El mi-a ghicit temeiul fericirii,
pe mine m-a ghicit – hei! ce mai născoceşte? –
Un purpuriu balaur stă la pândă
în adâncimile privirii lui de fată.
– Tăcere! adevărul meu vorbeşte! –
Vai ţie, Zarathustra!
Arăţi ca unul
ce-nghiţit-a aur:
o să-ţi mai spintece şi burta!...
Eşti prea bogat,
o, tu ce pe mulţi îi strici!
Pe prea mulţi îi faci pizmaşi,
pe prea mulţi îi faci săraci...
Pe mine chiar lumina ta mă adumbreşte –,
mă ia cu friguri: fugi, bogatule,
fugi, Zarathustra, din soarele tău!...
Tu ai dori să-ţi dai, să-ţi dăruieşti prisosul,
dar cel mai prisoselnic eşti tu însuţi!
Fii-nţelept, bogatule!
Pe tine însuţi dăruieşte-te întâi, o Zarathustra!
Trecură zece ani –,
şi nu te-ajunse niciun strop?
nici boare? şi nici rouă de iubire?
Dar cine trebuia să te mai şi iubească,
îmbelşugatule?
Fericirea ta pustieşte preajma,
sărăceşte dragostea
– un secetos ţinut...
Nimeni nu-ţi mai mulţumeşte,
tu însă mulţumeşti
oricui se-nfruptă de la tine:
după asta te cunosc,
preabogatule,
cel mai sărac dintre bogaţi!
Tu te jertfeşti, te chinuieşte bogăţia ta –,
te dărui,
nu te cruţi, nu te iubeşti:
cumplitul chin te biruie întruna,
e chinul hambarului prea plin, al inimii prea pline –
dar nimeni nu-ţi mai mulţumeşte...
Tu trebuie să sărăceşti,
înţelept neînţelept!
de vrei să fii iubit.
Iubiţi sunt numai suferinzii,
iubire doar flămânzilor se dă:
Pe tine însuţi dăruieşte-te întâi, o Zarathustra!
– Eu sunt adevărul tău...
* din Ditirambii lui Dionysos, în FRIEDRICH NIETZSCHE, Opere complete, vol.7, traducere de Simion Dănilă, Ed. Hestia, Timișoara, 2013 (selecție S.D.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu