Pahare pictate manual în România, Europa
Magazinele cu obiecte pentru casă, la prețuri accesibile, fac deliciul nostru, al celor care am crescut cu generația metalo-chimicelor sau al raioanelor misterios luminate cu porțelanuri din magazinele universale, mândria fiecărui oraș românesc. Goana după porțelanuri chinezești, cu lingurițele lor burtoase, bune de folosit și pe post de bibelou, seturile de pahare de cristal de Turda, poloneze, colorate, pe toate acestea le-am simțit ca pe o permanentă invitație la o nuntă pantagruelică, așteptată și fărâmițată apoi în cadouri de ziua de naștere a mătușii, de „casă nouă” pentru cine știe ce familie, de sfârșitul unui ciclu de școală, când, prin tradiție, începea agitația comitetului de mame pentru a achiziționa scrumiere de cristal („scrumuiere”, cum spunea o mamă), vaze grele și frumos fațetate, multe și alte fragile minuni care făceau mândria vitrinelor și uneori se mai întâmpla să intre și în uz, conferind prestigiu și autoritate celor care le aveau „primite” de la elevi, fini, subalterni. De aici am rămas cu o atracție ciudată față de obiectele bucătăriei și mesei, fie că sunt oale de tuci frumos emailate, pahare de toate felurile, originile și folosințele, linguri, lingurițe, tocătoare și tot felul de plastice contorsionate și colorate care trebuie să ne scutească de efort pe cei ce slujim în mod constant pântecelui.
Astfel că, am sau n-am ce să cumpăr, eu în fiecare săptămână trecute fix dau câte o raită pe la Century 21, TJ Maxx, Home Goods, raioanele oale, pahare, linguri, tigăi. Lanțurile acestea de magazine care bucură și pe împătimiții tingirilor și paharelor sunt oarecum francizate, astfel că, asemenea KFC, Starbucks etc., sunt de întâlnit în mai toate orașele americane. Și au cam aceeași marfă, ca să nu stea prea mult în cumpănă doritorul. Să nu aibă nostalgii și doruri de casă și mai ales să vadă că ideea de „marfă stas” se poate traduce într-o explozie de obiecte colorate, de bun gust, „accesibile” omului obișnuit. Căci măcar un pachet de șervețele vișinii de hîrtie pe care scrie elegant Food.Wine.Friends. Good times și care costă un dolar jumătate, poate să-și ia oricine.
În toată această lume fragilă și caldă a bucătăriei și mesei am recunoscut, așa cum aud frecvent vorbindu-se românește în New York și nu mă mai mir ca prima dată, niște pahare ocolite cu un brâu colorat, în albastru, violet sau roșu și auriu. Unde le-am mai văzut? Seamănă cu ceva de acasă, cu ceva ce vedeam la...aha, la Fondul Plastic. Mă duc mai lângă paharele cu pricina- de cocktail, de vin, de apă, suporturi pentru lumânări, pictate, colorate cu un semn al infinitului care se lățește ca o bandă Moebius pe sticla transparentă și citesc pe etichetă: Handpainted in Romania. Romania, Europe.
Cum s-ar spune, iată „fond-plasticele” noastre, făcute dintr-o sticlă pictată pe care acum vreo două decenii nu prea îți dădea mâna s-o cumperi de la fondul plastic, lasă că nici nu le-ar fi vrut multă lume, că nu erau de cristal de Turda/Satu Mare/polonez. Uite cum stau ele mândre între niște cupe de sticlă verzuie, cât niște vaze, din care doar la ritualurile poetico-narcotice ale lui Sâr Péladan ar fi băut careva ceva. Mai încolo, niște desperecheate Ralph Lauren, cristaluri, un set de cupe de șampanie cu picior decorat cu fulgi albi, pentru mireasă și mire, un linguroi de porțelan pe care trebuie să se odihnească lingura cu care mesteci în mâncare, ca să nu murdărești blatul din bucătărie. Tăvi de chec, de kugelhupf, de brioșe, de madlene, porțelanuri groase, în albastru și alb, poloneze, porțelanuri și oale manuale, portugheze, albe și corai, toate dansează pe mutește prinse în banda pictată manual, în infinitul meșteșugit în Romania, Europe.
Care este locul obiectelor și ființelor mici în a ne face știuți de către ceilalți? M-am întrebat de multe ori și am mai scris despre nevoia echilibrului dintre excepțional și obișnuit, comun în identitatea noastră colectivă. Tot de atâtea ori am susținut că tocmai acest echilibru ne-ar face să ne bucurăm de ceea ce suntem și să ne prezentăm, în dialog cu ceilalți cu naturalețe și fără umilințe sau complexe de superioritate sau inferioritate. Preocuparea pentru problema aceasta se dovedește constantă: cotidienele centrale românești dedică cel puțin un episod săptămânal tinerilor merituoși care studiază în lume și care laudă sau evaluează cu nostalgie critică școala românească; o altă serie de articole se ocupă de specialiștii deja consacrați, sau de artiști, care, originari din România, și-au făcut un nume în alte țări. Comentariile cititorilor la aceste articole sunt și ele împărțite, pendulând între admirație religioasă față de cei prezentați, neputință tristă, respingere orgolioasă a celorlalți, critici la adresa guvernelor de toate orientările. De multe ori, cei care scriu pe forumuri se deghizează într-un celălalt neîndurător, care le spune răspicat românilor, „maneliștilor”, celor din Românika cine sunt cu adevărat și de ce nu mai au nici o speranță să se schimbe. În tot acest joc identitar intern, ne unim rapid în jurul bucatelor, al amintirilor de generație sau invocăm diverse forme de tradiție, de la aceea dacică la cea folcloric-romantică sau la cea modernistă. Pe tema aceasta există excelentele studii ale lui Vintilă Mihăilescu, scrise cu umor, dragoste și, după mine, cam cu o prea mare acribie a lecturii sociologice a fiecărui gest sau obiect, au reușit să aducă doctul discurs identitar al anilor 90 timpurii la o formă de naturalețe accesibilă și nouă, nespecialiștilor.
Mă gândesc mai mult la paharele din Romania, Europe, mândria mea secretă în orchestra domestică din magazinele americane pomenite: sunt obiectele destinate uzului domestic, neafectat de reflecții docte, niște amfore efemere care duc, bine sigilate în ele, vinul tare a ceea se suntem noi, ca români, pe alte meleaguri? În lumea noastră aparent globalizată, de consumatori căpcăuni, mai avem voluptăți simbolice localiste? În fond, senzualitatea numelui de origine, a legăturii cu un loc a dat contur aristocratic unui timp pe care acum îl idealizăm, dar care va fi fost poate la fel de năuc precum cel pe care îl trăim acum: Măsline de Volo, vin de Chios, șampanie Știrbey, șocolata Berindei... Mai apoi ciocolată Ciucaș, praline roz, vernil, biscuiți Cotnari și Albatros au devenit temele centrale ale „amintirilor de generație” care bântuie spațiul virtual. Listele de nume de obiecte, cutiile inscripționate din metal, de la foste bomboane savurate de generația dinainte, dar transformate în relicvarii pentru ațe, nasturi, prenadez, ne-au asigurat de o continuitate materială a timpului, de o tradiție luată pe cont propriu și care spune și ea ceva despre gusturile, călătoriile și puterea economică a unei familii. Cutia metalică de halva bulgărească, cutia octogonală, tot metalică, de la caramele stau de pază memoriei anilor 60-70, bunăoară. Reconstituirile ultimului deceniu, care îmbină studiile literare cu antropologia urbană, inventarele de istorie orală cu spațiile tematice din muzee nu fac decât să afirme că trebuie să intrăm în dialogul din lume cu toate aceste obiecte ale noastre, nu numai cu monumente și excepții.
Până la urmă, prezența paharelor noastre frumos pictate manual în Romania, Europe, vii, mari, mici, utilizabile de către consumatorul american, nu e o garanție că mersul caravelelor peste mări și țări, cu obiecte, gesturi și oameni dintr-un acum și aici care nu a încremenit niciodată în timp sau spațiu ne ține vii, disponibili și vandabili? Ce aducem la acest mare târg al lumii, la iarmarocul nesfârșit al unei sărbători atât de cacofonice încât devine mută? Creiere, cum s-a spus? Invadatori de care multiculturalul și dezorientatul Albion ar trebui să se apere ca de o a doua năvală normandă? Ducem călușari, brânză de Sibiu, funii de usturoi? Artă elitistă, falusuri tricolore, dictatori clăpăugi și cu dinți de vampir mustind de sânge proaspăt, o avangardă scurmată din rărunchi și veșnic la pândă, suprapusă peste opinca scoasă din muzeu sau pălăria cât roata carului a rapsodului care predă la academia de muzică? Ce ducem la acest iarmaroc cu rol inițiatic al lumii noastre, dincolo de ceea ce credem noi că „le place”? Modestele pahare în cauză și-au făcut loc cumva singure, șed instalate confortabil pe raft pentru consumatorul de meșteșug. Un meșteșug semnalat discret, printr-o etichetă albă, lipită pe un obiect neceremonios. Neanunțat nici de fanfare, nici de scrâșnete de ură și parapon perpetue, nici de profeți cu succes de casă la care căscăm gura, căci ne spun exact ce vrem să auzim despre esența noastră de premianți planetari, doar cu mai multe neologisme și ochii ceva mai bine orientați la îmbinarea tavanului cu peretele. Din experiența pe care am avut-o până acum în această cultură, cu studenți, colegi, oameni de felurite profesii, cred că cel mai bine prinde naturalețea. Puțini sunt cei dispuși să te cunoască atunci când ești într-un perpetuu război cu tine, când urăști ce ai fost, când stai cu gura pungă pentru că nu te-ai născut în altă parte sau nu ai studiat la Harvard. De parcă toată planeta ar putea face asta!
Trecând de la pahare la modul în care ne facem cunoscuți celuilalt, în stilul nostru de a vorbi despre tot și toate într-o suflare, a trebuit să mă dezmeticesc destul de curând că nu voi putea ataca limba și cultura română, obiect monumental de altfel, prin monumente. Am înțeles asta și din povestea unui prieten, filolog, fost bursier Fulbright în România, care mi-a spus că după ce a nevoit vreme de un an în tainele limbii române la University of California at Los Angeles, cu o profesoară care se ambiționa să îi învețe literatura română și a memorat Verde crud, verde crud a ajuns la Iași și a constatat că s-a spart o țeavă în apartament în prima seară. Tot „verdele crud” și toate rafinamentele culturale nu l-au ajutat să spună vecinului la ușa căruia sunase ce i s-a întâmplat, a reușit să articuleze în românește doar bună seara, este problema cu o privire speriată. Cu alte cuvinte, care ar fi echivalentul paharelor tăcute și ambițioase de pe raft, care fac meșteșugul românesc o prezență constantă și insidioasă? Să renunțăm la operele noastre reprezentative? Nu, nicidecum. Nu pot da rețete, căci fiecare dintre noi, cei care încercăm să transmitem ceea ce e românesc se adresează unui public diferit. Cei care învață românește în spațiul american vor să aibă bucuria de a utiliza limba română, de a bea din paharul românesc cum s-ar spune, cu naturalețe, ci nu nu atitudine de etnograf. Vor să trăiască, la orele de curs, chiar și virtual, în România pe care o vor întâlni și pe care și-o vor asuma așa cum le va fi voia sau interesul profesional. În România aceasta coexistă și marile noastre opere literare și artistice, și Bucureștiul reconstituit din Centru Vechi, dar și micile orășele tăcute, supraviețuind demn și meșteșugurile tradiționale, practicate de oameni care se îmbracă arareori în costum de sărbătoare și care tot la fel de rar pot fi văzuți încingând o horă ca în Rebreanu duminicile. Ca să ajutăm pe ceilalți de a ajunge la bucuria de a cunoaște, autentic și din pornire personală, a poeziei eminesciene, a arhitecturii medievale religioase, a literaturii și artelor plastice actuale românești, foarte acordate la ceea ce este universal acum, eu cred că trebuie să pornim de la lumea obiectelor mici, cotidiene, naturale. Trebuie să admitem, cu toate spaimele și orgoliile noastre, că impetuozitatea noastră culturală, de a transmite numai opere canonice handcrafted in Romania sau numai postmodernism ready made ne dă un aer de buimăceală identitară. Între neaoșismul folosit pe post de bumerang în politicile noastre culturale și educaționale în funcție de interesul electoral și negativismul identitar la fel de electoral, cum s-ar spune made in Europe, exclusiv, ar trebui poate să învățăm povestea paharelor: meșteșugite colorat, elegante, discrete, plăcute ochiului și uzului cumpărătorului contemporan de dincolo de Romania, Europe. Trebuie să ne folosim de ambele simultan, nu de câte una pe rând. În felul acesta am învăța că putem să transmitem și esența noastră premodernă, de meșteșugari vii, dar și modernitatea noastră acordată și practicată cu naturalețe fără să ne dizlocuim unii pe alții sau să ne criticăm perpetuu. Cel puțin în spațiul în care de ceva vreme încerc să transmit limba și cultura română, cei cărora mă adresez se simt cel mai bine când află că românii sunt oameni ai zilelor noastre, nici piese de muzeu etnografic, nici încrâncenați perpetui ai istoriei care își îneacă amarul într-o ciorbă de burtă. Iar cea mai mare bucurie a mea e atunci când glumim în limba română și ne creăm o identitate a noastră, din cuvinte, aluzii, fragmente de filme, de experiențe personale, made in Romania, Europe, dar universal funcționale. Și succesul paharelor de pe raft e că acești oameni, care învață românește și vor să afle cum suntem noi, cu istoria, succesele, temerile noastre, vorbesc despre ei în limba română.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu