PROZĂ - Maria Luiza POPESCU

Copilul meu, Nicolae (III)

     Eus dragă, ai predat şi tu în săli de clasă, aşa cum eu am învăţat în aceleaşi săli în care exista isteria generală a lozincii ÎNVĂŢAŢI, ÎNVĂŢAŢI, ÎNVĂŢAŢI!
     Atunci mă scoteau din sărite, acum însă spun şi eu celor din jurul meu acelaşi lucru, dar în alte condiţii şi cu alte cuvinte: măi frate, dacă Dumnezeu nu te-a lăsat să+i organizezi pe alţii, fiindcă e clar că a văzut că nu eşti în stare şi creezi haos în univers, de ce nu te laşi organizat de mine drept un bun executant?!
    Înainte s-o nasc pe Frăţioara, m-am organizat de la lucruri mari până la cele mărunte, ca să n-am emoţii că ne prinde copilul mic nepregătiţi ca iarna pe edili. Am rezolvat în primul rând problemele administrative, am cumpărat tot ce ne trebuia să fim pregătiţi pentru venirea pe lume a Frăţioarei: pătuţ, căruţ, biberoane, sterilizatoare, pompa de muls. În tot timpul ăsta am repetat de dimineaţă până în noapte: mă, voi luaţi în mână instrucţiunile să vedem cum trebuie procedat, să n-avem emoţii, că nu ştim, nu cunoaştem, nu ne descurcăm. Primeam acelaşi invariabil răspuns, mai avem timp, ce, ai născut tu şi nu ştim noi ce să facem?
    – Bineee! Să dea dracu’ să nu cunoaşteţi cum se sterilizează biberoanele astea când vin cu copilul acasă, că… draci mâncaţi! (asta e o altă expresie pe care mama o folosea când ne ameninţa pe toţi! Mie mi s-a părut plină de farmec şi am preluat-o).

    Am plecat să nasc de la birou, ca orice femeie normală, din două raţiuni: mai aveam nişte treburi de rezolvat, primo, şi secundo, n-am vrut să mă duc cu familia, să mai am şi grija lor acolo, că se emoţionează peste măsură şi cine ştie ce li se mai întâmplă.
    I-am chemat s-o vadă pe Frăţioara imediat ce am adus-o pe lume. Ca orice munteancă ce se respectă, sănătoasă fiind, a treia zi eram acasă.
    E…, aici e aici!
    Am venit fericită, cu Frăţioara grăsuţă şi vioaie nevoie mare. Şi ce am găsit? Lume relaxată, neorganizată, cu un pahar de şampanie în mână.
    Am întrebat unde e suzeta copilului, nimeni n-a putut să dea un răspuns adecvat, mi se pare că…, o fi la baie? am văzut una zilele trecute… Şi, frăţioare, i-am luat artistic la unşpe metri:
    – Auzi, mă, Burebista, ăla om! A scos viţa de vie din rădăcină să termine odată cu toţi beţivii, că n-avea cu cine să mai plece la luptă.
    Uite la ei, stau cu şampania în mână şi nu ştiu unde e suzeta copilului! Ce-am zis eu când am plecat de-acasă? Am zis să vă găsesc pregătiţi? Şi voi? Trăiţi aşa… în haos şi trăiţi bine, că sunt eu care vă susţin, dar n-aţi înţeles nimic şi nici nu vreţi să învăţaţi.
    Aici e drama!
    Nicolae, pacifist din născare, vine spre noi să medieze: mami, hai să ne bucurăm că e Frăţioara acasă şi le facem noi pe parcurs pe toate.
    – Măi Nicolae, aici fiecare a avut treaba lui, eu am purtat Frăţioara în mine nouă luni, am scos-o fără să mă plâng sau să vă implic cu ceva, voi aveaţi de făcut doar nişte amenajări şi nici de asta n-aţi fost în stare. Treabă-i asta? Şi, nu numai atât, dar nu realizaţi că lumea trăieşte greu şi voi sunteţi nişte fericiţi ai sorţii, că mă aveţi pe mine, şi v-am luat toate grijile. Că ar trebui să vă las ca-n ’33 să faceţi grevă şi să vedeţi ce obţineţi şi să mai vedeţi şi cum e să munciţi. Că pân’ acu treab-am cam făcut-o eu.
    Sau poate, Nicolae, şi tu, ardeleanule, ar trebui să trăiţi în vreme de război, să plecaţi la luptă, să vedeţi moartea cu ochii, să n-aveţi ce mânca şi poate atunci aţi aprecia tot ce aveţi, că văd că de vorbă bună nu înţelegeţi şi aşa nu se mai poate cu voi.
    După o aşa avalanşă de ameninţări, Nicolae îi spune tatălui Frăţioarei că ne umileşte istoric, că nu ştim ce e cu Burebista ăsta şi cu ce a fost în ’33, dar eu zic să studiem cum facem cu biberoanele astea, să plece liniştită la muncă. Că dacă stă cu noi acasă şi noi tot neorganizaţi suntem, ne-am nenorocit…

     Eus dragă, dacă ai curent înseamnă că poți citi ce îți scriu. Dacă nu…, citești mai spre primăvară.
Când îți apare un copil mic în viață, toate se schimbă, orice lucru, aparent mărunt, gravitează în jurul lui. Acum mi se pare că am încă o gură de hrănit și muncesc cu mult mai mult, duc, altfel spus, o viață tumultoasă ca cei mai mulți dintre noi.
     În prealabil, am anunțat familia, ca să nu avem nelămuriri ulterioare, că eu l-am făcut, ei, Nico și Vio, trebuie să-l crească.
     Având în vedere că produc 2 litri de lapte pe zi, am doar sarcina să-l alăptez. Și mă țin de treaba asta, cel puțin până acum, cu cea mai mare conștiinciozitate. Lumea din jur e foarte atentă să nu cumva să strănute copilul, să nu plângă, să nu stea pe o parte că îl doare ceva, să nu-l scoatem afară că răcește etc. și alte etc-uri.
     Zilele astea, când stratul de zăpadă a atins cote maxime, m-am hotărât să-i îmbarc pe toți pentru Pucioasa, motivată de faptul că bunica mea împlinea 81 de ani.
     Ce să mai vorbim? Zi importantă.
     Ne-a prins însă viscolul la Pucioasa.
     Toate știrile – de teroare: mașini înzăpezite, oameni dârdâind în case fără căldură, morți de frig, viscol, vijelie, drumuri blocate.
     Nebunie mare…
     După ce ne-am bucurat noi ca la mama acasă, mi-am anunțat familia că a doua zi, la 8 dimineața, plecăm spre București, că eu am treabă și când viscolește.
     Familia, exasperată, se ruga cu cerul și cu pământul să nu plec cu copilașii în mașină pe o viforniță ca asta. Nu-i înțeleg deloc: în atâția ani nu și-au dat seama că, dacă mi-am pus ceva în cap, n-am cum să nu reușesc? Cu lacrimi în ochi, bunica mea zicea că moare dacă ne pornim la drum. Unchiulețul mi-a spus că se culcă în fața mașinii, doar n-o să dau peste el. Tata, cu umorul lui specific, zicea că sunt ca pisica – își cară pisoii după ea pe orice vreme.
     Nicolae, cel mai înțelept, mă avertiza: mami, gândește-te ce faci cu doi copii în mașină dacă drumurile sunt blocate.
     I-am răspuns cu toată puterea mea de convingere:
     – Păi, măi Nicolae, tu nu vezi, la știri se spune tot timpul că echipe de intervenție acționează rapid cu elicoptere și cu sprijinul armatei? Păi, noi când sunăm la 112 și spunem că avem în mașină un sugar de două luni, ăștia trimit imediat elicopterele.
     Voi părăsiți mașina cu echipa de salvare, iar eu rămân precum căpitanul Transatlanticului.
     În ziua plecării despărțirea a devenit dramatică: părinții mă rugau, în al unsprezecelea ceas, să mai stau o zi, bunica plângea și spunea că din asta i se va trage.
     Eu, incoruptibilă, tai nodul gordian:
     – Hai, că am treabă! La 11 trebuie să fiu în București.
     Mă așez la volan, Nicolae în dreapta mea, pe post de copilot. Ardeleanul… în spate, tot timpul sărută pe toată lumea, strânge mâinile domnilor, își ia la revedere de la doamne.
     Ne luăm cu toții la revedere, plânsete, temeri că vom rămâne înțepeniți pe drum.
     Ies în trombă pe poartă. Și ca un adevărat șef de grup întreb retoric:
     – Suntem toți?
     Îl aud pe Nicolae: n-am luat-o pe Frățioara.
     – Ce? Cum? Mă, voi sunteți sănătoși la cap? Nu v-am spus că bietul acesta de sugar e șansa voastră de supraviețuire? Tocmai pe ăsta îl uitați? Asta-i dacă mă bazez pe voi…
     Nico, timid: dar tu ești mama lui…
     – Auzi, mă?! Tu vrei scandal acu? Eu sunt șofer acu! Vio, du-te și ia copilu…
     La 11 eram la birou cu agenda în față.

     Mai în glumă, mai în serios, îți spun, Eus dragă, că mi-a dat Dumnezeu o producție de lapte de invidiat: dau 3 litri de lapte pe zi.
     Copilul e fericit și crește într-o zi, cât alții în zece.
     Bona e fericită că nu mai spală biberoane.
     Familia mă stimulează, totul e OK.
     Eu însă mi-s miss Somalia.
     Alăptez la 2 și la 6 dimineața.
     La 7 duc copilul mare la metrou.
     La 8 sunt la birou.
     La 12 alerg să bag țâțele la mulgătoarea electrică.
     Mă întorc la birou.
     Ajung acasă pe seară.
     Spală copilul, schimbă-l, dă-i să sugă.
     Și uite așa, nu știu unde s-a dus o lună din viața mea.
     Dar timpul trece, mâine-poimâine vin la Vulcana să dorm puțin mai mult, în timp ce voi admirați și vă jucați cu copilul mic.
     Mi-e dor de un somn ce nu pot să-ți spun în cuvinte.

     După cum știi, Eus Dragă, mileniul al treilea ne-a adus niște performanțe tehnice uimitoare. În ce mă privește, le simt – la propriu – pe pielea mea.
     Maternitatea, la rândul ei, are tot felul de înlesniri datorită tehnicii ultramoderne: pentru femeile care au „lapte-n țâțe”, ca-n poveste, și vor să alăpteze, dar n-au timpul necesar disponibil, așa ca mine, s-a inventat mulgătoarea electrică. Evident, ca orice femeie serioasă și mamă preocupată de hrana copiilor ei, am investit și eu în aparatura necesară. Cum nu am niciodată timp și nici nu prea mă pricep la tehnică, l-am rugat pe Nicolae, care chiar vrea să mă ajute, să citească prospectul aparatului și să mă învețe cum să-l folosesc. Adolescent serios, Nicolae a studiat problema și a trecut la partea practică. Mi-a pus ventuza pe una din țâțe și a dat drumul la aparatul băgat deja în priză. Și așteptăm noi cu răbdare, dar și cu un pic de teamă, ce-i drept, să vedem cum iese laptele mult așteptat.
     Surpriză: nu iese nimic!
     Fibrilată de situație și de tehnica asta pe care n-o înțeleg, întreb cu neîncredere mai mult în aparat decât în băiat, care e al meu și știu ce poate:
     – Măi Nicolae, ești sigur, mamă, că ai asamblat bine aparatul? Mi-e teamă că lipsește ceva.
     El, serios cum e de felul lui, îmi spune să mă relaxez, că așa zice în prospect: „ne relaxăm și așteptăm”.
     Eu sunt rareori relaxată, iar de așteptat, n-am timp. Așa că, așa cum sunt, cu ventuza aia pe mine, urlu la el:
     – Cum să mă relaxez, mă?! Ia să fii tu în locul meu cu ventuza asta pe coaie și să te tot tragă, să vedem ce relaxat ești!
     Copilul, debusolat mai mult de aparat, decât de starea mea de nervi, e salvat de laptele care iese pe cinci canale. Victorie!
     – Hai că l-ai asamblat bine!, mă liniștesc eu. Să vedem acum câți litri dăm la trei ore.
     După 20 de minute suntem salvați: producția e bună.
     Istovită mai ales de emoții, Nicolae îmi dă lovitura decisivă:
     – Îți dai seama, mami, când mă duc eu mâine la școală și mă întreabă colegii: „ce-ai făcut, mă, ieri?” Eu ce spun? „Am muls-o pe mama.”

     Mi-ai pomenit de învățătoarea mea, Eus Dragă. Am tot felul de amintiri cu ea, o femeie îndrăgostită de meserie, o învățătoare foarte bună.
     Pe vremea mea, copiii erau văzuți de ochiul ager al medicului, înainte de a fi înscriși la școală.
Copil născut prematur, nealăptat la sânul mamei, cu toate bolile pe el, la șase ani n-am trecut testul de intrare în ciclul primar. Medicul s-a uitat cu milă la mine, și-a băgat stetoscopul în urechi, mi-a ascultat inimioara și plămânii, mi-a luat mânuțele în palma lui, m-a întrebat nu știu ce și a hotărât: copilul este isteț, face față din punct de vedere intelectual, dar nu-l ajută fizicul. Concluzia a fost să mai stau un an acasă, până la șapte ani. Mama a înțeles: asta era.
     Învățătoarea din sat însă, femeie îndrăgostită de meserie și cu har, născută în neamul Benilor, vecinii noștri de vizavi, a venit la mama și i-a spus:
      – Filica dragă, ne mai trebuie un copil la clasa I ca să nu facem clase simultane. E greu și pentru învățător și pentru copii. Dă-o pe Luizica la școală de anul acesta și îți promit că am grijă de ea ca de copilul meu.
     Învățătoarea îl avusese elev și pe unchiul meu. Acum știi cum e când vii după unii din neamul tău care au evoluat la superlativ: performanța ta trebuie să fie asemănătoare, că altfel comparațiile cu cei dinaintea ta te vor ucide.
     Gândindu-se ce a scos învățătoarea din unchiul meu, mama a acceptat să mă trimită la școală la 6 ani.
Am fost premiantă, însă doctorul avea dreptate, nu mă ținea… fizicul. Înainte cu trei săptămâni de sfârșitul anului școlar, adormeam cu capul pe bancă. Dar învățătoarea avea grijă de mine. Mă trimitea acasă și-mi încheia mediile, pentru că un an întreg fusesem cu mânuța în sus și știam tot.
     Când ne apropiam de sfârșitul anului, începeam pregătirile pentru cel mai frumos moment – serbarea. Învățătoarea, iubitoare de tradiții, ne aducea un acordeonist să cânte sârba, hora mare și alte dansuri populare, iar noi, copiii, perechi-perechi, ne prindeam și jucam în costume populare, ca bunicii noștri la vremea lor. Ce clipe frumoase! Eu, fiind feblețea învățătoarei, aveam ca partener de dans pe cel mai bun dansator – băiatul dolofan al măcelarului. Ăsta avea ritmul în sânge. Mă juca Ionuț și pe dreapta și pe stânga, cum nicio altă fetiță din clasă nu era jucată. Micuță fiind, aveam ușurință în mișcări.
     La toate nunțile, botezurile, parastasele, înmormântările, învățătoarea era în familia noastră.      Crescuseră toți oarecum împreună. Pe departe, ne și înrudeam, dar nimeni nu mai știa cum și de ce.
     Când ne înfrățeam la joc, învățătoarea mea dansa cu fratele mai mare al mamei un dans popular greu și îndrăcit, pe care eu nu l-am putut învăța niciodată, deși m-am mișcat ușor întotdeauna. Dansul era calabreaza, cum îl pronunțam eu atunci pe „ca la Breaza”. Se prindeau doi câte doi de mâini la spate și aveau niște mișcări și niște pași pe care nu-i știau mulți dansatori. Mă visam și eu cu băiatul măcelarului mișcându-mă ca ei, dar niciodată nu mi-a ieșit.
     Când o vedea la petrecere pe învățătoare, Taica îi zicea:
     – Nicoleta, hai la calabreaza! Și Nicoleta imediat sărea:
     – Hop, hop, nene Sisi, hop, hop! Așa îl îndemna ea pe Taica la joc.
     Eu însă n-am putut să învăț acest dans și pace. Din cauza asta sufăr un pic când, la cumetrii, nu mă aflu și eu printre cei care-l știu.
     Taica a murit de Sf. Andrei, într-o zi friguroasă a anului 2001.
     A venit lume multă.
     Ne spusese, mai în glumă, mai în serios, mie și unchiului meu, fiindcă i se părea că înțelegem lucrurile astea, să-l ducem la cimitir în pași de vals și de tangou, fiindcă lui i-a plăcut toată viața să danseze. Noi râdeam și-i spuneam că nu putem să facem asta, că o să râdă lumea de noi. Și noi suntem o familie de vază…
     În noaptea dinaintea morții lui Taica, rămăsesem la căpătâiul lui doar eu și unchiulețul. Și deodată îl aud pe acesta:
     – Ce-ar fi, măi Luizico, să punem un vals sau un tangou, că prea mult le-a-ndrăgit?! Nu știi ce ne-a spus?
     Oameni cu frica lui Dumnezeu, ne cam codeam. Ce-or să zică vecinii? Dar, la urma urmei, asta a fost dorința lui Taica.
     Când ne pregăteam noi timid să punem la patefon o placă cu un vals frumos, pe care Taica îl asculta des în ultima vreme, apare fosta mea învățătoare. Mititică, înlăcrimată, tulburată. Noi, prinși asupra faptului, ne-am zis că e un semn de la Dumnezeu ca nu cumva să punem muzică la capătul mortului.
     Într-un lung monolog, învățătoarea spune și spune cât de important fusese Taica pentru ea și cât îl iubise ea. I se adresa ca și cum acesta chiar era dornic de amintirile lor comune:
     – Nene Sisi, mai ții tu minte, nene Sisi, cum jucam noi amândoi la toate nunțile calabreaza? Hop, hop, nene Sisi, hop, hop…
     Și cum stătea în picioare lângă mort, amintirea i-a schimbat deodată starea sufletească și a început să facă și câteva mișcări ale dansului popular.
     Unchiulețul încremenise de uimire, dar mie mi-a trecut imediat prin minte:
     – Dar de vals și de tangou nu vă mai aduceți aminte? Hai să punem o „placă”!
     Cum a început melodia valsului „Valurile Dunării”, învățătoarea mea, ca apăsată pe buton, începe să se miște în ritmul acestuia.
     Într-o scenă ca în „Gaițele”, i-am pus mâna pe frunte lui Taica și-i spun:
     – Na, c-am și dansat, nu numai am cântat, cum ai vrut tu!  

     Mă uit la un film românesc: Pădureanca. Mi se pare că mă ancorează în realitatea adolescenţei mele, cu Slavici, Rebreanu, Agârbiceanu, realitate pe care nu ştiu cum s-o re-creez şi copilului meu, Nicolae, iar Frăţioarei, cu atât mai puţin.
     Îi povestesc Frăţioarei cum ne vom uita noi la filme şi cum aş dori să semene cu mine, să se bucure de lucrurile astea, de care nu ştiu câte generaţii se vor mai bucura.
     Mi-e gândul la tine, Eus Dragă, şi la d-na Platcu.
     Şi mi-e bine cu gândurile mele către casa Mareş.