DIDACTICA NOVA
Vizavi de casa noastră, aprope de intrarea în Alee, se ridică biserica Kreţulescu, o clădire îngustă, înaltă şi ascuţită, din vârful căreia veşnic se trăgeau clopotele şi în care într-o noapte de denie, cu o lumînare în mînă, mă uit speriat la sfinţii mari şi afumaţi de pe pereţi, o naştere a Domnului din care incredibil străluceşte galbenul hainei lui Iosif îngenuncheat şi tinerii înalţi, cu priviri severe, cu pieptul acoperit cu solzi ca de peşte, cu aripi albe pe umeri şi cu săbii în mîini făcură asupra mea un teribil efect în noaptea aceea, iar vuietul lin şi puternic al clopotelor vînturînd penumbra din bolţi mă pătrunde şi-acum şi-l aud şi mă gîndesc, fără să vreau să măsor adîncimea gîndului meu (care poate fi, la urma urmelor, doar o iluzie), că dacă eu n-am putut intra niciodată în Raiul totuşi atît de apropiat, clopotele acelea se leagănă acum la fel, dar în mine, într-un spaţiu rar, fără accident şi devenire.
Despre sfinţii şi arhanghelii din biserică pot anunţa că erau pictaţi de Tattarescu şi că reprezintă prima pictură pe care am văzut-o şi de care îmi amintesc. Ceea ce înseamnă că educaţia mea plastică a început bine, de la pictura religioasă.
În timp ce mă plimbam la Bucureşti şi la Buleta, familia mea se mutase mai sus, pe aceeaşi stradă, în casa de care e vorba aici, la numărul 9. Trecînd în vara anului 1947 cu doi buni prieteni pe lîngă ea, le-am arătat-o. N-au părut prea interesaţi, mărturisesc aceasta cu un fel de jenă pe care ei, dacă ar citi cumva rîndurile de faţă, sînt sigur că mi-ar ierta-o, n-au părut prea interesaţi, zic, şi poate că a fost normal, de vreme ce eu însumi am privit-o şi am arătat-o atunci ca pe o simplă curiozitate. Imaginea ei însă este un feeric Olimp, din vîrful căruia am privit şi legiferat universul – pentru totdeauna, căci legilor acelora mă supun şi acum, în cele mai mici gînduri şi fapte.
Cred că n-aş putea descrie această casă din imagine, deşi o văd perfect. Voi zice totuşi că debuta printr-o verandă acoperită, la care se ajungea pe cîteva trepte, că printr-o uşă de sticlă se pătrundea într-un vestibul, de acolo într-o săliţă aşternută cu un covor verde, iar de aici, la dreapta, se intra pe o uşă albă în dormitorul părinţilor mei şi pe stînga în sufragerie unde, pe un mic divan, dormeam eu. De aici, din sufragerie, se parvenea în camera Maichii-Mari – care răspundea printr-o altă uşă, în săliţă. Iar în fundul săliţei coborai două trepte şi te aflai într-un fel de coridor întunecos, pe atunci făcut numai din scînduri, ce dădea spre bucătărie, cămară şi spre camera de serviciu.
Casa o înconjura o curte imensă şi fiecare încăpere a ei pot să spun că era – o lume.
[…]
În dormitorul părinţilor, care dădea cu trei ferestre spre Mihai Bravu şi cu una spre curtea din faţa casei, nu ştiu bine ce se găsea. Ştiu doar că peretele de la nord se acoperea cu un covor în culoarea tutunului uscat şi că două paturi alăturate erau sub acest covor, acoperite cu roşu. Aici nu prea intram, dacă văd bine. Mă ştiu privind într-o zi pe geam la căruţele şi ţăranii care veneau dinspre Viforîta şi altă dată cînd cineva, nu ştiu cine, poate tata, a desfăcut pe jos un geamantan cafeniu plin cu stofe şi portocale. Iar altă dată, în fine, eram parcă singur şi la un moment dat uşa se deschide încet şi greu, împinsă de două mîini mici de tot şi de după ea apăru o fetiţă cu părul de culoarea castanei, tăiat scurt şi îmbrăcată într-o rochie roşie. Această fetiţă era sora mea, Mioara, pe care atunci am văzut-o prima dată şi la nu multă vreme după aceea ea a încercat să-mi vîre pe gît o ţeavă de fier dintre acelea care se întrebuinţează la brizbrizuuri, pentru ca să ne jucăm apoi, în sufragerie,
de-a războiul cu soldaţii de plumb, întinşi jos pe covor, pe sub masă.
În sufragerie, cum am spus, dormeam eu, pe un divan între uşă şi fereastră, la peretele ce da către curtea din faţa casei. Fereastra cealaltă, din peretele de la apus, purta către biserica Kreţulescu, pe jumătate ascunsă de vegetaţia din curtea noastră. lîngă ea, în colţ, se afla un dulap cu oglindă mare; în mijlocul încăperii o masă neagră, cu picioare din sfere şi cuburi. Iar podelele erau vopsite în roşu.
Împart imaginile mele despre sufragerie în două: imagini de seară – şi de lumină.
Încep cu primele şi arăt că şedeam pe divanul meu cînd tata a venit aducînd o servietă din care, întorcînd-o cu gura în jos, căzură lîngă mine doi căţei: Boieru şi Ciobanu. Simt lume multă în jurul noilor sosiţi, poate de aceea şi senzaţia de umbră pe care o desluşesc. Luminat într-un chip fantomatic, cu joc de umbre pe el, peretele din spatele meu lîngă uşă.
Altă dată, singur, dormeam şi visam că mi s-au adus nişte jucării şi că au fost aşezate lîngă mine pe un scaun. Erau maşini roşii, sodaţi de plumb, licărind atît de puternic, cu un foc aşa de frumos şi de bine nutrit, încît m-am trezit din somn şi, trezindu-mă, feerica lor fantomă de pe scaun nu s-a risipit decît în momentul cînd, întinzînd mîna să o apuc, n-am prins între degete decît aer.
Mai am în minte parcă umbre neliniştite, însă din încîlceala lor nu pot scoate nimic pentru – catalogul meu.
Şi pentru zi? În odaie, ziua, era o adevărată explozie de lumină şi obiecte curate, cu feţele netede, şedeau astfel aproape de miracol. În fereastra de la capătul patului meu, verde mult, al ierbii şi boschetelor din faţa casei, deasupra cer întins pe care se plimbau nori roşii, albi, umflaţi de vînt, cu forme fantastice la care privind o dată am văzut întîmplări de basm, o luptă de balauri şi tineri cu aripi măreţe.
Sub această fereastră, iarna, tata aşeza pe o scîndurică firimituri de pîine, boabe de mei, de porumb, pentru vrăbii, şi era un fluierat continuu în geam, un cîntec de clape monocord, însă formidabil ca apropierea unei armate de îngeri. Într-o dimineaţă, băieţi cu praştii dădeau tîrcoale şi trăgeau în vrăbii. L-am văzut pe tata foarte supărat strigînd la ei: cu această ocazie, peste boschetele de liliac din faţa casei, de pe lîngă garduri, am observat şi cerul de iarnă, cenuşiu şi rece peste lemnele negre pocnind de frig, nesfîrşit, cu vagi conture de nori cenuşii, alungîndu-se şi topindu-se, revenind.
O uşă ducea de aici în încăperea unde stătea Maica-Mare, o odaie mică, ocupată aproape în întregime de un pat negru cu tablii negre, foarte înalte. Odaia toată părea neagră şi dacă priveai pe fereastră, biserica Kreţulescu îţi era ascunsă de un copac stufos şi verde, care vărsa înăuntru, peste negrul odăii, o lumină verde, transparentă şi delicată ca ceaiul de tei. Aşa mă şi ştiu de altminteri în camera aceasta, o singură dată, privind la geam.
În copac era agăţat leagănul în care ne dădeam eu şi Mioara şi sub leagăn se afla o movilă de nisip în care ne jucam şi în care G., un băiat din vecini, îmi ascundea jucăriile cu multă pricepere.
Dar dacă ieşeai din camera Maichii-Mari pe săliţă, la stînga imediat te nimereai în faţa unei uşi făcînd vizavi vestibulului şi, deschizînd-o, trei trepte de lemn te coborau în mijlocul de viespe al casei, în culoarul cu pereţi de lemn, podit cu scînduri lungi, care ducea drept spre pridvorul închis cu bucătăria, cămara şi camera de serviciu.
Scaune, rufe, coşuri de rufe, perii de scînduri, mături, cutii fantastice cu întrebuinţări problematice, lămpi scoase din uz, cîrpe de praf, jucării stricate, un enorm coş de nuiele în care m-am ascuns o dată, însă din care am ieşit foarte repede, sufocat de spaimă, cîte oare nu se găseau cu grijă aranjate în lungul celor doi pereţi dar gata să învie, noaptea, şi să mă viziteze în vis, ieşite pe vîrful picioarelor din acel adevărat crater infernal care era coridorul întunecos, cu pereţi de scînduri şi fără ferestre! Cînd treceam prin el, de atît întuneric credeam că devin invizibil şi, ca atare, sufeream chinurile descrise de Wells în celebrul roman pe care lunile trecute l-am văzut într-o frumoasă ediţie franceză la o librărie, dar am neglijat să îl cumpăr. În orice caz, am aflat astfel că Iadul nu rămînea doar în rîpa cu castani din Alee, cea veşnic aşternută cu frunze roşii, ci răspundea şi în casa noastră, printr-o gură adîncă şi neagră, şi răspundea în acelaşi chip, socoteam, în toate casele, de unde capetele palide, răutăcioase, ironice sau retractate pe care le întîleam la tot pasul pe stradă şi de unde, desigur, şi copiii sălbatici, pîndind cu praştia pe după garduri vrăbiile, iarna, şi despre care, ca şi despre cei mai mulţi dintre oamenii maturi, credeam foarte serios că sînt de baştină din rîpa Aleii, antipozii uşor deghizaţi (nu însă şi pentru ochii mei ascuţiţi) ai tinerilor cu aripi din biserica Kreţulescu.
Cît despre bucătărie şi celelalte două încăperi, ce era acolo nu ştiu; numai în bucătărie am intrat o dată, pe cînd se aflau Maica-Mare, sprijinită de un colţ al mesei cu rochiile ei negre, păioase, şi altă bătrînă, în albastru, aşezată pe un scaun, şi am remarcat gratiile de la ferestre asemănătoare cu acelea de la Buleta. Însă greşit scriu ferestre: în realitate era una singură – şi pe jumătate acoperită cu tufişurile de liliac de-afară, aşa încît nu se vedeau din casele de peste drum decît acoperişurile. Bucătăria venea spre stradă, adică spre Mihai Bravu. Pe acoperişul uneia dintre aceste case era instalată în schimb o firmă roşie, pe care scria Pantofărie de lux – şi deasupra ei cerul într-o veşnică lumină albă cu abia sensibile, îndepărtate infuzii de aur.
[…]
Presupun că vin din centrul oraşului, pe la biserica Tîrgului, trec prin faţa clădirii cu turnuri şi nevăruită a Poştei, cu brazii şi salcîmii din faţa ei, care seamănă cu nişte măciuci, cu nişte buzdugane de frunze, mă las în jos pe strada Ion Eliade Rădulescu, depăşesc celălalt pavilion de vînătoare, care e şcoala de fete nr. 1, am în faţă şirul de plopi de după gardul grădinii domnişoarelor Pîrjolescu, o cotesc la dreapta, prin faţa lor, şi lăsînd în urmă casa doamnei P., despre care a fost vorba în capitolul al doilea, intru în Calea Domnească şi merg pe ea în jos, întorcînd spatele ruinelor palatului domnesc şi Chindiei, ce răsar pe deasupra castanilor de la postul de jandarmi. După un şir de case vechi, în curţi întunecoase de frunze şi care dau cu toatele în valea Ialomiţei, spre vărzăriile sîrbilor şi spre iaz, trec prin faţa extraordinarei vile a domnului Iotta, cu împrejmuire de zid gros şi înalt ca al unei cetăţi văruite în alb, din spatele căruia se ridică şi înţeapă cerul brazi cu trupul subţire şi păros, apoi ajung din doi paşi în faţa băcăniei aceluiaşi. Aici se deschide un mare spaţiu, o răscruce. Drept înainte, continuă Calea Domnească. Imediat la stînga, o străduţă (Poet Alexandrescu?) are în capătul ei şcoala primară nr.4 şi mai încolo hala cît o catedrală a uzinei electrice. La dreapta începe strada Mihai Bravu. O apuc pe-aici. Iată brutăria, peste două case locuinţa domnului I., profesorul de istorie a căpitanului E. şi atelierul de mobile al domnului S., om zdravăn, roşu la faţă, cu părul alb şi ochelari în rame de aur pe nas. Notez că între casa căpitanului şi atelierul de mobile se găseşte o uliţă în pantă, fermecătoare, misterioasă, unde n-am intrat niciodată – uliţa Cîmpulungului. În fine, dacă las deoparte institutul de fete Bazilescu şi bifurcarea din dreptul lui, merg mai departe de Mihai Bravu, ajung la poarta colonelului Y., peste o altă casă, mai departe, la vechea mea locuinţă, depăşesc pe domnul G. şi mă aflu deodată în faţa unei noi bifurcări, în vîrful căreia se află o casă galbenă, triunghiulară, cu unghiul ei ascuţit spre mine. În această casă şade o persoană al cărei nume îmi scapă, dar care avea trei fete dintre care cea mai mică se numea Zoica. Persoana ţinea vama podului Mihai Bravu – şi era despărţită de casa noastră printr-un gard pe care, şi dintr-o parte şi din cealaltă, se ridicau tufe groase de liliac. Din acest punct, strada începe să coboare, lăsînd casele de pe stînga, începînd cu a noastră, la o respectabilă înălţime deasupră-i, înălţime care merge crescînd pînă în capătul Aleii şi se termină acolo în doi tei vechi, groşi şi înalţi – şi pe care T. i-a desenat în vara anului 1947 sau 1948 (presupun, dar mai sigură este ultima dată), cu acel talent sensibil şi viril totodată care-i este caracteristic. Aleea marchează în acea parte ultimul post al oraşului şi începutul naturii.
Ei bine, socotind casa din colţ a vameşei, pe-a mea, pînă la Alee nu mai sînt decît vreo două sau trei clădiri, și încă lipsite de curți propriu-zise. Ceea ce explică faptul că din spatele casei vedeam bine de tot vîrfurile teilor, desfăcute pe cer ca niște explozii statice de verde – gros.
Dacă din dreptul casei galbene aș fi părăsit Mihai Bravu și aș fi apucat-o pe străduța de la stînga, pomenită mai sus, m-aș fi aflat repede într-un spațiu gol, în fundul căruia se afla Aleea, la stînga, lîngă Alee, biserica Krețulescu și la dreapta, exact în fața bisericii, locuința noastră.
[…]
Mergînd spre podul Mihai Bravu, pe dreapta, cam din fața Aleii, din stradă se desprinde în pantă un drum ce duce spre iaz, pe lîngă vărzăriile sîrbilor, trece un podeț de lemn și se înfundă în pietrișurile de pe malul drept al Ialomiței. Ajuns aici, călătorul e despărțit de oraș printr-o sălbatică vegetație de margini de apă, tufișuri care cresc între iaz și Ialomița, ieșind dintre pietre și nisip. În față, dacă ar întoarce spatele iazului, ar avea pe celălalt mal al Ialomiței, o pădure nu lată, de plute, printre care ar vedea un mare cîmp, teii de pe drumul spre Mînăstirea Dealului și în fund, însă nu la o distanță sublimă, dealurile cu norii. La stînga ar fi podul Mihai Bravu cu grațioasele lui speteze de fier vopsite în albastru și care trece peste iaz și Ialomița barînd în sus o perspectivă de ape încadrată în păduri rare de plute avînd în capătul ei, după umbra licăritoare, ce se vede, a celuilalt pod, de la Teiș, munții.
Dar amănuntele acestea sînt premature. Pentru necesitățile de acum, cititorul trebuie să părăsească malul Ialomiței și să revină cu mine pe micul pod de lemn de peste iaz, de unde, pe malul drept al iazului, către oraș care va să zică, îi voi arăta chiar lîngă noi un loc de pe mal care e mai scobit, coborît la un nivel mai jos față de înălțimea pe care în restul întinderii lui o are țărmul deasupra apei, și îi voi spune că Boboteaza se serba acolo, că într-o tribună de brad cu stegulețe tricolore se așezau oficialitățile, că toți orășenii se postau sus în Alee, pe podul și pe strada Mihai Bravu, spre a vedea, și că cele mai frumoase detașamente ale regimentului 22 infanterie și ale școlii de cavalerie se înșirau din stradă pînă-n dreptul tribunei verzi de pe malul iazului, de-a lungul drumului în pantă de care am vorbit. O formidabilă fanfară izbucnea din cînd în cînd.
Ei bine, toată festivitatea aceasta trecea prin fața casei mele, cum Dumnezeu se face că n-am reținut-o? Ea mult mai tîrziu îmi intra în planuri și se va vedea un desen, în caz că hîrtiile mele vor parveni unor viitoare, îndepărtate curiozități. pentru timpul de care se spune acum mă văd cu taică-meu și cu sora mea dîndu-ne cu sania în stînga podului Mihai Bravu unde, chiar în capul podului, se află o cădere adîncă de teren.
Deasupra noastră e cerul obișnuit de iarnă, cu fumuri încrucișîndu-se și alunecînd peste un fildeș cernit. În față, cum stăm așezați în sanie, gata să ne luăm vînt în jos, se vede un grup de pomi, lemne negre și înalte – și pretutindeni alb, un alb imens în care trosnesc ghețurile de pe iaz și din Ialomița. Tata conduce sania, Mioara țipă sfîșietor, ne răsturnăm în fulgi reci. Peste plutele de la marginile apelor, ceață, vînturare a unor ciori cîrîitoare.
Am trecut oare vreodată peste pod cu ai mei? Iată ce nu știu. În schimb pot zice că în stînga podului, ceva mai sus de locul unde m-am dat cu sania cu tata și cu Mioara, între vărzăriile sîrbilor și iaz, cabine de lemn erau așezate pe o plajă artificială, și acolo, într-o dimineață de vară, mă aflu împreună cu mama de astă dată. Femei și bărbați în mici costume de baie roșii, albastre, se plimbă în sus și-n jos pe nisip, pe malul iazului, unii intră chiar între plutele înalte dintre plajă și pod, torsuri foarte albe sau dimpotrivă, bronzate, apar și dispar pe după tufișuri sau șed răsturnate pe nisip și imobilitatea și lucirea lor mă umple de o fericită mirare. În spatele cabinelor, dincolo de vărzării, se vedeau castanii de sub Alee și, peste noaptea lor verde, norii galbeni și verzi, delicați, ai teilor din Alee. Spre apus, către podul de la Teiș, perspectiva din acest loc este ocupată în întregime de tufișuri țepoase pe cer, ridicîndu-se de pe nenumărate mici coline de nisip și
întretăindu-se cu lanuri de flori de soc, de maci ori cu flori de lucernă. Peste toate acestea, adînc și foarte pufos, cerul unei dimineți de vară. Din loc în loc, vîrfurile unor copaci.
Printre plutele dinspre pod mă văd umblînd cu băgare de seamă, calculînd înălțimea copacilor și fugind de albinele care bîzîiau într-o scorbură. Nu m-am oprit decît la podețul de lemn, trecînd adică pe sub podul Mihai Bravu. Acolo, dezorientat, mă trezesc într-un grup de băieți, și unul dintre aceștia mă face atent asupra unui cuplu ce coborîse din strada Mihai Bravu, trecuse podețul și mergea spre crivină, călcînd peste pietrele dintre Ialomița și iaz, acum ascuns de tufișuri, acum răsărind liber pe cer. Era un tînăr cu părul negru și mare, ce purta pe braș un pled albastru, și o tînără subțire, nervoasă, extraordinar de albă și ai cărei ochi cînd trecu prin dreptul meu observai că sînt largi și verzi. Mi se explică rapid motivul pentru care se duceau atît de departe și în așa singurătăți. Fui extraordinar de impresionat. Fericirea misterioasă către care se îndreptau strîns îmbrățișați îi transfigură, pentru mine, făcînd din ființele lor o himeră dulce, neașteptată, semn al unui univers de soare mult și delicii inimaginabile, și-i urmării cu privirea pînă ce nu mai reapărură dintre tufișuri. Apoi m-am întors, uitînd întîlnirea aceasta, care nu îmi reveni decît acum șapte ani, în 1945 adică, într-o împrejurare despre care însă nu am cum să amintesc în locul acesta.
Și ce-aș mai putea adăuga? Iată-mă într-o seară în Alee, învîrtindu-mă pe tricicletă împrejurul băncii pe care Maica-Mare ședea de vorbă cu alte bătrîne – între care parcă o văd și pe vecina noastră, dar sigur nu sînt. Roțile roșii ale tricicletei pocnesc pe pietriș, intru în zone adînc întunecate, răcăroase, trec pe sub luminile unor becuri electrice care luminează surprinzător cuiburi de frunze late, îndesate unele-ntr-altele, și împrejurul unui mare rond de trandafiri și pansele galbene, violete, o creație a domnului V., fostul meu vecin, pedalez mai încet, în vreme ce umbra mi se așază peste pietriș, peste flori, pedalez mai încet, sau timpul ralentisează pe atenția mea, nu știu. Dincolo de acest complicat rond de flori în ciudate și puternice culori, lumina becurilor scoate din umbră la o existență fără asemănare cu cea din timpul zilei, a lor, colțul ierbos, strălucind ca mătasea, al capătului unei alei, brațul unui copac ieșind încordat și amenințător din plafonul de frunze și flori galbene și pierzîndu-se apoi din nou în umbra lor multiplă și multiformă. Copii sapă
într-un loc, adună nisip în găleți.
Dar se pare că în fundul curții noastre, într-una din magaziile despre care am pomenit mai înainte, e necesar s-o văd pe Zoica urcată pe o cărămidă, în picioare, cu fustele ridicate pînă sus, ca să-mi arate ceva de mare intimitate – care, deși mă interesă, nu-mi plăcu. Servitoarea nostră ne descoperi, mă duse la tata și fui certat cu o severitate ce mă făcu cu atît mai nenorocit, cu cît n-o meritam. Meritată a fost cealaltă ceartă, și mai aspră, pe care o căpătai din cauză că, cedînd resentimentului ce-l nutream pentru copiii vecinilor, azvîrlii cu piatra după o fată al cărei nume l-am uitat cu desăvîrșire și îi spărsei capul. Nu-i vorbă că, îngrozit de faptă, alergai într-un suflet în casă, mă legai la cap cu un șervet și mă vîrîi sub pat – de unde n-am putut fi scos decît după extraordinare eforturi.
[…]
Sigur e însă că într-o după-amiază, așezați amîndoi pe patul din dormitor, tata mă învăța să citesc pe ziar și că în acel loc am putut descifra cîteva rînduri din Universul. Între covoarele cafenii și roșii, ziarul desfăcut înaintea mea, uriaș și mărunt scris, mi s-a părut un animal ciudat, un crocodil cu botul deschis să mă-nghită. Însă am izbutit să citesc cîteva rînduri! Nu cu emoțiile pe care le povestește Lamartine în Confesii, desigur, eu, în ciuda superstițiilor de care nu duceam lipsă, fiind un spirit ceva mai uscat, mai raționalist.
Revin. În fața treptelor de la intrare, într-o dimineață formidabil luminată, stau jos, pe un scăunaș, aproape orbit de lumină, și privesc ilustrațiile în culori ale aventurilor lui Tudorică și Andrei – din Universul copiilor. Cei doi se aflau în junglă și frigeau pești
într-o frigare. Ce lucru minunat! De atunci îmi vine gustul deosebit pentru pește, precum și dorința aceasta, bizară dacă vreți, de a-mi schimba existența omenească pe aceea a personajelor din hîrtie, încremenite (e un fel de azice!) într-o poză eternă și fericită. Ceea ce înseamnă, dacă cititorul nu are cumva impresia că exagerez, că în acea dimineață am simțit pentru întîia dată că lumea exprimată trăiește – și trăiește într-un spațiu al ei, perfect vizibil de dincoace însă de neatins, și de neatins pentru că, deși pare a se supune acelorași legi ca și ceastălaltă, a noastră, în realitate despre legile ei nu știm nimic dat fiind că timpul în care ele se desfășoară este cu totul altul decît al nostru și gesturile care se petrec acolo, nediferind de ale noastre, zilnice, împrumută de la acest timp specific, care este al eternității, cu totul alte semnificații. Iar dorința de-atunci de a trăi existența acestor personaje, dorință care nu m-a dus însă niciodată la confuzii pentru că lumea exprimată a trăit totdeauna pentru mine într-un spațiu al ei, de neatins, trebuie s-o pun în legătură cu cealaltă, de care am pomenit la începutul capitolului al șaselea, de a ști cum e cînd ești mare. În paranteză pot spune că acest lucru nu-l știu nici acum, fiindcă o dată cu dimensiunea mi-am schimbat și punctul de perspectivă.
Dar lucrurile acestea depășesc cadrul Didacticii. Ar trebui notată doar lumina albă care cuprinsese totul în jur și care, izbindu-se în sticlele și zidurile casei cu spatele la care stam, se întorcea de trei ori mărită, arzîndu-mi hîrtia colorată din mîini și întinzînd depărtarea de la mine pînă la gardul vameșei, acoperit de iriși, liliac, la o distanță neînchipuită.
Ce am făcut după aceea? Am ocolit casa, întorcînd spatele străzii Mihai Bravu și trecînd pe sub fereastra care dă către Krețulescu, a sufrageriei, pe lîngă o grădină de legume ce se afla acolo, pe lîngă o grămadă mică de paie strălucind orbitor, m-am oprit la leagăn – în care m-am dat împreună cu sora mea pînă la prînz, cînd prin soarele din ce în ce mai intens, ce împalida ierburile și făcea micul spațiu rotund dintre curtea noastră și biserică să pară, atît era de alb, acoperit cu gheață, l-am văzut pe părintele N. revenind din oraș cu sutanele lui negre și pălăria neagră, de paie.
Nu pot să-l văd astfel pe părintele N. și să nu simt în spate un zid înalt de oameni, bărbați și femei în haine de sărbătoare, barînd în fața Mitropoliei, pe atunci încă neterminată, vederea către piață, stegulețe tricolore atîrnînd sub ferestrele farmaciei care se zărește din fundul bulevardului de la gară, instalată în casa cu un etaj a domnului P., să n-aud o fanfară teribilă și apoi, într-un ocean de aplauze, să nu văd trecînd regimentul de cavalerie în ținută de aparat, cu lăncile din vîrful cărora se zbat în vînt triunghiuri multicolore de mătase, apoi șiruri de pedestrime și, în fine, cinci tancuri de modă veche înaintînd cu un îngrozitor tapaj de fierărie, galbene, colțuroase, late, înalte și fantastice ca niște grajduri cu mobilitate, zvîrlind din cozile de scorpioni obezi un fel de panglici, despre al căror rost niciodată nu m-am putut lămuri. Unul dintre ele se defectează, toată parada stă în loc și lîngă mine se află mama, în rochie de vară, deschisă, cu o pălărie largă pe cap, și tata purtînd în mîna stîngă un ziar.
Parcă întorcîndu-mă acasă am intrat în librăria lui S., pe atunci lîngă biserica Tîrgului, pe locul unde azi se înalță bustul lui Cârlova. O prăvălie vastă, veche, luxoasă, un fel de arcă în care căutam nu știu ce. Dar nu se poate, atunci era sărbătoare și magazinele, cu excepția cofetăriilor, erau închise. În orice caz, de aici cumpăra mama revista La Femme de France, prin a cărei colecție și astăzi răsfoiesc cu o plăcere nebună. Mă pasionau micile reclame Bébé Neslé, precum și acele incredibile femei atît de înguste, cu părul tăiat scurt și cu rochii lungi pînă la glezne, foarte lipite de corp, cu gulere fantastice, eșarfe uriașe la gît și minuscule pălării fără boruri, cu ace mari înfipte fantezist și voalete, în vreme ce pantofii, mult decoltați, se sprijineau pe tocuri extraordinar de subțiri și înalte.
Într-adevăr, nu-mi explic de ce parada din mai de-atunci este pentru mine legată de apariția părintelui N., tot așa cum nu-mi explic motivul pentru care mica stradă ce în preajma bisericii Stelea se desfăcea din Calea Domnească și, între curți cu brazi pe-o parte și clădiri roșii pe cealaltă, suie puțin în pantă pînă în fața Sălii de Arme îmi făcea impresia că iarna trebuie să servească drept patinoar.
Pe această străduță, oarecum fantastică datorită întunericului permanent ce-o stăpînea, într-o noapte urc cu mama pînă la Sala de Arme și mă observ, așezat pe un scaun aproape sub balcon și privind, printre multe umbre nemișcate împrejurul meu pe scaune, cum, pe un ecran din plin luminat, un bărbat cu mustață neagră și pe cap cu o caschetă și ochelari mari trage cu mitraliera din carlinga unui avion, furios și satisfăcut, alte aparate, vărgate acestea, cu niște largi cruci albe pe ele, se învîrtesc împrejurul său, cîteva azvîrlă un fum gros pe coadă, fac volte în aer și apoi se prăbușesc, însoțite de rîsul grozav al eroului din vîrful caschetei căruia flutură în spate panglicuțe bătute de vînt. O fată frumoasă apare pe aerodrom, care se cheamă Jeannine și la care mă uit vrăjit, în timp ce peste capul meu, venită din spate, o suliță de lumină se înfige în inima imaginilor de pe pînză și un fîșîit continuu, de stofe boțoase necontenit întoarse pe-o parte și pe alta, plutește în sală, adormitor, adormitor. Și pelicula pare veche, verzuie de vechime, ploioasă, cum verde mi s-a părut apoi și noaptea, din celofanuri întinse ca mari aripi în univers și luminate din spate spre noi cu reflectoare verzi de pe alte planete.
În capitolul întîi am spus că bunicul, luîndu-mă în brațe și cercetîndu-mă, a hotărît că voi ajunge un om mare… Apoi am pomenit de Camil Petrescu. În realitate, poate că nu despre un om mare vorbise el, ci despre un om deștept. Cît de deștept am fost însă în clasa I primară? Iată ce nu voi putea niciodată decide. Cele cîteva fotografii din acel timp
nu-mi spun nici ele nimic, fiindcă remarc una în care prezint un cap fără înițiativă, de imbecil; o alta, împreună cu colegii de clasă, unde, dimpotrivă, am ochii neobișnuit de vii și trăsăturile dinamice, fine și expresive – și așa mai departe. Ce se poate alege?
Ca să merg la școală revenii în București la nașii mei – care între timp se mutaseră în strada Filaret nr.19. Dar cînd revenii în București? Mă văd privind pe geam la un băiat din curte cum trecea, în șorț cadrilat, fundă mare la gît pe guler alb, și ghiozdan, spre poartă, și cineva, nașa mea desigur, îmi explică, mi se pare gravă, că băiatul se duce la școală. Ceea ce înseamnă că venisem la București cu oarecum mult înainte de începerea anului școlar cînd m-am îmbrăcat pentru prima dată cu șorț cadrilat. Nu știu nimic. Pot preciza, în schimb, că pe acel școlar matinal îl privesc din dormitorul nașilor mei, de la o fereastră lată acoperită de draperii roz și perdea albă cu trandafiri albi imenși.
[…]
Mama își cumpăra deseori zarzavaturile de la sîrbi, ale căror grădini se întindeau de-a lungul iazului făcut în paralel cu Ialomița. Ca să ajungă acolo, din dreptul porții noastre o lua la stînga, pe lîngă ulucile înalte ale grădinii inginerului P., depășite de brazi, ajungea în strada Matei Basarab, o traversa și apuca pe o potecă în pantă, mărginită de cîteva ziduri și garduri stricate, apoi de tufe dese și pomișori de-a dreapta și de-a stînga cărora se înveseleau la soare plantații de roșii, varză, cartofi. Era un adevărat tunel de frunze poteca aceasta între copaci și tufe, un tunel întunecat, răcoros, uneori cu un miros vag de găini și pisici moarte, trebuia să ne ținem de nas, dar la capătul lui malurile sălbatice ale iazului, aprinse de lumină, își desfăceau flancurile ierboase cu scunde coline acoperite de iarbă și fragede nuiele înfrunzite, cărora nici acum nu știu cum le zice, cu sălciile care se aplecau, scorburoase, în apă, cu lanurile de nalbă clătinătoare, pe care o culegea Maica-Mare ajutată de mine în pungi, și cu margaretele. În acest loc începui să vin des, din primăvară, cu Maica-Mare, să culegem flori. Într-o parte vedeam podul Mihai Bravu cu spetezele lui albastre arcuite și succesive ca un șir de cămile, copacii care se ridicau de la picioarele lui și care acum mi se pare că din nenorocire au fost tăiați, și în cealaltă parte podul de la Teiș, peste care treceau trenuri și soarele apunea, iar drept în față aveam Ialomița între pietrișurile ei late, o pădure de plute și cîmpul dinspre Viforîta și Mînăstirea Dealului, cu dealurile senine care-l sfîrșeau la orizont. Cît de bine mă simțeam aici, departe de oribila clasă posomorîtă, cu sfaturile pentru traversarea străzilor și prevenirea incendiilor, de pe pereții pînă la mijloc dați cu catran, cu mirosul de molii de la păsările împăiate ținute într-un dulap de pe culoarul din fața casei și cu învățătorul care întuneca zidurile cu umerii și părul lui negru. Cînd m-a tras prima dată de păr, cu un zîmbet satisfăcut pe față și cu ochi mînioși (și nu mă îndoiesc nici acum că avea dreptate), am crezut că mor de surpriză, niciodată nu mi se mai întîmplase așa ceva, din acel moment devenii de o sălbăticie neagră, intratabilă, agresivă, și nenorocirea mea nu mai cunoscu margini.
La o săptămînă după aceea mama ne întîlni în București și mă aduse în A., înscriindu-mă în clasa a treia la școala primară de băieți nr. 1.
În A. sosirăm noaptea. Drumul pînă acasă îl făcurăm într-o trăsură condusă probabil de Sotir, birjar celebru în localitate, care locuia pe lîngă Krețulescu. Într-un timp atît mă impresionase, încît voiam să mă fac birjar.
Ai mei se mutaseră din Mihai Bravu pe strada Vărzaru nr. 5, într-o curte mică, pavată cu pietre, situată între hala de lemn unde un țigan foarte de treabă, Petre, își avea atelierul de fierărie, și o casă veche de tot, pe pivniță, care se ridica la doi metri peste pămînt, cu un balcon de lemn și acoperiș de șindrilă, cu totul ascunsă de salcîmi înalți. Peste drum de noi, într-o curte imensă, cu iarbă, locuiau domnișoarele F., rude cu șambelanul F. și, alături de ele, între brazi, familia inginerului silvic P., frate cu sensibilul gravor G.P., mort pe atunci. O fată a inginerului era căsătorită cu fiul acelei frumoase doamne pe care a iubit-o Luchian și al cărei portret bănuiam, dar greșit, că se află în colecția Zambaccian. Această frumoasă doamnă trăiește și astăzi și am cunoscut-o, este doamna I. În chiar iarna acelui an, 1936, putui auzi din sufragerie fluieratul vîntului în brazii de care era plină curtea inginerului. Focul ardea bine în sobă și tata, pe pat, mă învăța să cînt
Pe o vale verde oștile dormea…
Pot să spun că în acel moment cei doi ani petrecuți la București, Mangalia și Buleta, toate erau cu desăvîrșire uitate și că o nouă copilărie începea pentru mine, într-adevăr. Casa din Vărzaru nr. 5 era, vai, foarte departe de cea din Filaret, mama era mai tot timpul la școală, tata, bolnav, scria toată ziua la un tratat de contabilitate ce intenționa să-l publice, dar care a rămas și acum în cele două caiete legate cu elastic, unde l-a scris, și cînd nu scria juca șah să se distreze, sora mea, bună prietenă cu familia P., ședea acolo mai în permanență, iar Maica-Mare era cu totul pierdută în prevederea timpului și treburile casei. Cînd găsea timp pentru mine mă instiga împotriva tatii, cu care nu se înțelegea, mă bătea cu urzici ori îmi povestea din copilăria ei. Era însă, în ciuda aparențelor apucate , o femeie cu bun-simț aprig și conservator și cînd a murit, în noaptea de 10 ianuarie 1945, a întrebat-o pe mama, cu greutate și bîlbîindu-se, dacă sînt acasă copiii și dacă robinetul de la baie este închis.
[…]
Peste acoperișul bisericii Tîrgului, ploaia bătea în cruciș și în curmeziș, transformînd varul în rugină și rugina acoperișurilor în noroi. Din clasă vedeam pe fereastră copacii din curtea școlii și din curtea bisericii înmuindu-și frunzele și înnegrindu-și trunchiurile, bălți se lățeau, începeau să curgă, o trăsură cu coșul ridicat și caii șiroind de apă, fumegînd repede, călca în ele și stropi de apă și noroi săreau în evantai pe zidurile caselor. În clasă era aproape întuneric, lecția adormitoare, cîte un coleg ridica ochii în colțul tavanului și rămînea astfel, pierdut, cu un ce apucat, altul considera cu exagerare harta României atîrnată de perete, scîrțîia o bancă, pica pe jos un creion, cîte unul din fund izbucnea cu o reclamație indignată, neașteptată, învățătorul se repezea ca un uliu, se auzea pocnetul cîtorva palme, țipete și totul reîncepea, monoton, dominat de gîlgîitul precipitat al burlanelor și de bătăile de tobă ale ploii în acoperiș.
Cînd acestea se terminară și fui primit în clasa întîi a liceului teoretic de băieți Ienăchiță Văcărescu, inspirai adînc, începea altceva, fără nume, indicibil altfel. Tata, în continuare foarte bolnav de boala de care avea să moară nu peste mult, plecase din nou la București.
[…]
Plimbările în afară de oraș le făceam trecînd podul Mihai Bravu, uneori mă întorceam pe la Teiș, de la Transformator și pînă la pod traversînd o pădure de plute, cel mai adesea însă treceam de Transformator și intram în Viforîta instalîndu-mă pe unul dintre dealurile în evantai din spatele mînăstirii. O dată am coborît din vîrful dealurilor acestora la Gorgota trecînd printr-o pădure monumentală cu cel mai nobil verde din lume. Altă dată, întins pe spate aici, cînd ultimul dangăt al clopotului mînăstirii Viforîta, de la picioarele mele, se pierdea în văzduh, am privit cerul și m-am speriat de adîncimea lui atît de grozavă încît părea că se deschide nu deasupră-mi, ci sub mine, învingîndu-mă amețeala. Și altă dată venind singur prin aceste locuri, cu gînd să desenez, am intrat în biserica mănăstirii tocmai în timpul unei slujbe, călugărițele cîntau și printre ele, în strana dreaptă, văzui pe una de o atît de mare frumusețe, încît în fiecare duminică de-atunci, vreo patru luni, venii s-o văd, și mă văd astfel într-o dimineață pe cîmp spre Viforîta umblînd repede cu vîntul în față, un vînt teribil care umflase tot praful de pe șosea, azvîrlindu-l departe, și-mi zbîrnîie în urechi cablurile electrice care treceau peste cîmp și lătratul unui cîine îndepărtat, adus de vînt și risipit apoi, pe urma prafului, în urmă-mi. Apoi, la puțin timp, a picat zăpadă groasă, a! ce plăcere să merg prin frigul sticlos de pe cîmp, clopotele mînăstirii băteau limpede și eu treceam ca purtat de îngeri prin sat, mă înfigeam lîngă un stîlp al bisericii și mă îmbătam privind chipul ei lunguieț și măsliniu, cu ochi verzi aduși către tîmple, pe care luminile zecilor de lumînări îi făceau să scînteieze fantastic din umbra lor alături de icoanele aurite și de bronzurile complicate și grele ale altarului.
Este în mapa mea cu desene un portret de profil, în cerneală, cu basma pe cap, al bătrînei noastre servante din epoca aceea. Portretul e datat și aș putea deci pune o dată drumurilor acestora spre cea mai inaccesibilă dintre cîte ființe am întîlnit, însă nu-i necesar.
La intrarea în Viforîta, ceva mai sus de postul de jandarmi și pe vîrful unui deal acoperit cu vie, se ridica de pe o terasă înaltă și largă o clădire curioasă, formată din două turnuri cilindrice și lipite între ele. Alei mari urcau pînă sus, mărginite de nuci întunecați, o poartă de lemn cu salcîmi în spatele ei dădea spre drum. Niciodată nu vedeam pe-acolo pe cineva, aspectul romantic al arhitecturii îmi plăcea de cîte ori treceam. Ce biblioteci trebuie să fie înăuntru, luxoase și grele, pe covoare de preț, ce picturi rare, îmi ziceam, și ce bine m-aș simți acolo. Vag, aflasem că aparține unei doamne D. Un șir de sălcii ondula în lungul drumului, pruni printre care iarba creștea înaltă.
Puteam fi în clasa a treia de liceu, într-o noapte am condus-o de la liceu pînă la ea, prin centru, pe bulevard. Zăpada scîrțîia sub pașii nostri, vorbeam puțin, eram pe jumătate leșinat de fericire. Mai tîrziu cîțiva ani, într-o după-masă, m-a vizitat și m-a învățat să tricotez, avînd în mine un foarte aplicat, deși cam tremurător elev. Ghemul de lînă verde aluneca dintre genunchii mei în poalele ei și andrelele mi s-au părut niște obiecte halucinante, pe care ea a trebuit să mi le ia adesea din mînă, alarmată și de nepriceperea, dar și de entuziasmul meu de neofit al unei arte în care, ce-i drept, s-a ilustrat și Heracle. Însă pe vremea aceea, o altă nebunie mă recuprinsese, voiam să mă fac călugăr, citeam și traduceam Confesiunile lui Augustin. Eram în clasa a opta de liceu.
La traducerea Confesiunilor lucram după masă, în bucătărie. Masa era așezată lîngă fereastră și fereastra dădea spre curtea unui cizmar, al cărei gard spre noi jumătate din lemn, jumătate din peretele unei case dărîmate, perete pe a cărui creastă creșteau buruieni. Cizmarul acesta avea în curte un nuc plin de umbră. Curți cu iarbă extraordinar de înaltă se desfăceau mai departe, cîteva acoperișuri pe jumătate astupate de pomi și cerul, lat, senin cîteodată, altă dată cenușiu cu destrămare de nori rapizi, dar pentru epoca lui Augustin mai degrabă rețin acest din urmă aspect: era iarnă.
[…]
Plictisit astfel de toate cîte mă distrăgeau de la ocupația mea favorită, hotărîi într-o bună zi să mă izolez, intrai în librăria domnului Ilie Ionescu, care în acel timp se afla în fața Mitropoliei, cerui o hartă a județului și alesei mînăstirea Bunea, între Gura Vulcanei și Vulcana-Băi, ca loc de împlinire a proiectului, acasă umplui servieta cu cîteva rufe și cărți și plecai. Trebuie să fi fost aproximativ ora 9,30 dimineața, cerul era senin. Acum văd tot ridiculul întreprinderii mele, atunci însă mi se părea sublimă și așa fiind mă întreb totuși dacă ar fi fost mai bine să mă fi privat atunci de această eroare. În orice caz, ea îmi permite acum să vorbesc despre locul opus podului Mihai Bravu, despre acel loc pe care la începutul capitolului al optulea nu l-am văzut decît de la distanță, și să spun că a fost o vreme cînd ieșeam din oraș mai cu seamă pe-aici, pe podul de la Teiș, și că mă văd într-o zi cu Horace în buzunarul paltonului trecînd podul peste lata Ialomiță și înfundîndu-mă între plutele de lîngă Transformator, cu singurul interes de a privi, de a mă umple de noroi pînă la glezne, de a trece printre umbrele pe care plutele înalte și cilindrice le lungesc peste peticele de zăpadă. Un aer liniștit, cenușiu, zbate o creangă uscată, frînge alta, care pică din înălțime și se înfige în zăpada de jos ca un semn – după care mă iau și ies din nou pe malul Ialomiței, mai sus de moară, avînd în spate, la stînga, obeliscurile de lemn alb ale crivinei și, în dreapta, cîmpul de zăpadă, noroios pe alocuri, disc gros cu marginile tocite, la al cărui orizont trec țărani într-o căruță, cu umbrele, o femeie în roșu. Văd zbaterea fustei pe picioarele puternice, bronzate, fîlfîitul părului, și o pierd din vedere, stinsă brusc ca o stea căzătoare. În față Ialomița, lată, cu șuvoaie resfirate, de un elegant cenușiu, poartă ghețuri și le topește în valuri. Va fi peste puțin albastră, și în locul ghețurilor albe va purta imaginile norilor albi. Păsări cad pe cîmp, între prunii și răchitele morii. De acolo se ridică deodată un imens balon de fum repede desfăcut în sul gros, destrămat în aer și refăcut, șuieră semnale și pe pod, dinspre haltă, înaintează trenul cu pieptul deschis cutezător, cu bătăi de pistoane, cu sfîșieri și duduit de roți. podul e tot învăluit în aburi. Și peste o clipă, vaca de metal negru, cu panaș de vapori, fulgeră prin crivină pe vîrful terasamentului și se pierde spre Doicești, la Fieni, Pietroșița. Fumul se absoarbe în cer, dispare orice țipăt; stolul de corbi se întoarce ca o grindină pe cîmp, să-i ia locul. Răzbit de curentul rece de pe mal, mă întorc în pădure și eu și atunci o neașteptată lumină străpunge o clipă norii și așterne o pelerină trandafirie pe zăpadă, la picioarele plutelor – dintre care una, dintre toate poate nu cea mai înaltă, țîșnește lin și larg din pămînt, cu pielea albă plesnită din loc în loc pe flancurile ei suple, se îndoaie din șold într-o elegantă mișcare și apoi, cu grații și elanuri de paradis, se ridică dreaptă spre cer, întinzîndu-și brațele cu lene spectaculoasă, prinzînd aerul cu mii de degete și rămînînd astfel, într-o poză eternă, indestructibilă între bolți și fundamente, albă și enigmatică.
În locurile acestea am desenat și pictat mult și tot ele m-au văzut în compania unei tinere și frumoase femei, și din A., pe la halta Teiș, ieșii, cum am spus mai sus, cu servieta mea, ca și nebun. Depășind însă clădirea regimentului 22 infanterie și aflîndu-mă în cîmp spre Satul Nou, fu imposibil să nu remarc frumusețea aleasă a locurilor, valea Ialomiței din dreapta mea întinzîndu-se pe sub dealurile de la nord și nord-vest cu o iarbă clătinătoare și dulce ca un nor albastru așezat pe pămînt și mai departe fierăstraiele de la Șotînga umplînd cerul limpede cu țipete și cu parfum de brad. Spre Vulcana Pandele, zării, așezate la umbră, două țigănci de o frumusețe violentă, punînd în peisaj rozuri și un violet profund, mirosea a pădure, a prune, și aerul se mișca larg, nori albi strălucitori se ridicau maiestuos din toate părțile, apoi șoseaua începu să urce la Făgățel, Gura Vulcanei, dealurile să crească. Pe unul dintre ele trebuie să se găsească mînăstirea. Un țăran îmi spuse cam pe unde și tocmai mă pregăteam să urc printr-un lăstăriș întunecat și umed, cînd de la altul aflai că mînăstirea e părăsită de mult, desființată pentru că devenise cuib de hoți, Călugărul-ăl-Mare și Stoica al Paracliserului ieșeau noaptea cu pușca în drum.
Fără îndoială, criza mea din 1946 și 1947 a început aici, izbitura a fost teribilă. Nu mi-am dat seama însă atunci, frumusețea locurilor îmi interzicea orice altă preocupare. Mi-am continuat drumul pînă la Vulcana-Băi și de acolo, pe un deal ierbos, rotund, cu fermecătoare păduri și livezi de pruni, exaltat de lăcuste, prin Cucuteni ajunsei la Fieni, unde cînd am intrat trebuie să fi fost ora 4 sau 5 după masă, eram într-o uimitoare bună dispoziție, încîntat de drum, de roșiile și covrigii uscați pe care-i cumpărasem în Gura Vulcanei și-i mîncasem către Vulca-Băi, cu urechile vuind încă de strigătele lăcustelor din dealul Cucutenilor. Pînă la 10 stătui pe o bancă din fața gării și citii liniștit versuri din Blaga, privind păduricea de peste drum resfirată clar pe malul unei ape și la poalele unui deal mărăcinos, bine expus. La 10 m-am urcat într-o căruță cu sticle și toată noaptea am traversat orășele, sate, ținîndu-mi servieta în brațe, fără să văd nici o lumină. Dormeam și mă trezeam, aud și acum scîrțîitul roților, mîrîitul cîinelui de sub căruță. Numai la Pucioasa era aprins un felinar, deasupra căruia strălucea firma neagră cu litere de aur, a unei farmacii, apoi cîmpul se desfăcu și cînd ajunsei în dreptul Transformatorului se crăpa de ziuă, așa că în văzduhul vînăt în care păliseră ultimele stele, Malul Fînăriei, de lîngă podul de la Teiș, atins de primele raze ale luminii care creștea, părea de aur. Umărul său înalt și rotund, plini de mușchi nervoși cu umbre profunde, ieșea din subțirea apă violetă încununat de ierburi și pomi și privindu-l de departe, de pe bancheta legănătoare a căruței cu sticle, mi-am amintit desigur de încercarea de a-l escalada pieptiș, tăindu-mi cu un cuțit trepte și gata la fiecare moment să cad în apa ce rămăsese mult sub mine, într-o seară, apoi peste cîmp aerul, părăsind negrul la răsărit în întregime, se făcu de un argint larg cu aburi verzi pe el, deasupra capului meu – roz. Și începură să cînte cocoșii din Viforîta și din Valea Voievozilor, transmițîndu-și unii altora semnale într-un limbaj cifrat, și să latre cîini rari în Aninoasa și în viile de pe dealuri și la scurtă vreme podul Mihai Bravu răsună de roți și copite și apa sclipi sub mine la o mare adîncime, după care trecui pe sub teii care vegheau sus în Alee murmurînd în vîntul ușor și la 5 am sărit jos din căruță, în fața Casei Italiene. Mama era într-o mare mulțime care, în fața brutăriei din colț, de lîngă școala primară, aștepta să se distribuie pîinea și, trimițînd-o acasă, îi luai, tăcut, locul la coadă.
POETICA TÂRGOVIȘTEANĂ
Târgoviștea este un loc foarte bun pentru scris. Aerul ei enorm permite să se vadă bine mecanica anotimpurilor. Nu este o așezare atît de vastă încît un ins zărit astăzi să nu-l mai întîlnești apoi niciodată, și nici atît de restrînsă încît ineditul să fie exclus, așa încît ai posibilitatea să observi și mecanica cealaltă, umană, individuală și socială, de la distanța cea mai fericită. Orașul, astfel, favorizează stările de suflet grave, solemne, sensibilitatea pentru ritm, pentru desfășurarea completă și minuțioasă a motivelor, cultivă finețea în toate înțelesurile ei. Aceste note le găsim exprimate definitoriu la Văcărești, la Cârlova, Heliade Rădulescu, Grigore Alexandrescu. Comparativ cu multicoloarea părților despre Dunăre ale țării, de exemplu, Târgoviștea aduce, în expresia literară, armoniile ferme și nervoase ale griurilor, fiind în acelașii timp, în ordinea plastică, datorită lui G. Petrașcu, împreună cu localitățile înconjurătoare, pînă la Pucioasa, Fieni, Pietroșița, care alcătuiesc împreună cu ea o aceeași constelație, cu stele mai apropiate sau mai depărtate de centru, nu mai prejos de Toledo și Veneția.
Aici calci pe pămînt ca pe un pod de piatră, printre ziduri care fac foarte vizibilă nașterea luminii, monologul copleșitor al zenitului ei și dramaticul apus. Cel mai impresionant apus de soare la care am asistat vreodată a fost acela urmărit din Alee, la 13 iulie 1947, de lîngă clădirea încă de pe atunci de mult abandonată a unui fost restaurant și din apropierea imediată a unui de asemenea fost teren de tenis, pe locul căruia se construise prin 1942, cred, un depozit de fructe. De dimineață plouase furios (ploile cu ce le precedă și ce le urmează sunt foarte spectaculose la Târgoviște din cauza și a mulțimii arborilor), apoi l-am vizitat pe Mircea Horia Simionescu, amfitrionul, lîngă pianina descoperindu-și claviatura de fildeș, a citit pagini ale sale, după care ne-am dus în Alee, mă refer la parcul dintre Biserica Crețulescu și capătul podului Mihai Bravu. Din locul unde ne aflam, vedeam aproximativ clar podul de la Teiș. Dacă aș fi avut șansă, cu mulți ani înainte de asta l-aș fi putut întîlni, în Alee, unde pe atunci juca tenis fiica lui, pe terenul de care am pomenit, pe marele Petrașcu, fiindcă pictorului îi plăceau teii bătrîni de aici, așa cum îi plăcea și perspectiva care se deschidea, de sub elegantele lor bolți înalte, spre Valea Voievozilor. Autoportretul poetului la vîrstă fragedă, făcut de Mircea Horia Simionescu în cerneală violetă, căci amîndoi foloseam la scris, atunci, violetul muzical și ascuțit, datează aproximativ din acel iulie 1947, dar Aleea desenată cu stiloul, de jos, de lîngă capul podului Mihai Bravu, de Timotei Constantinescu, este mai tîrziu. Desenam și eu, am păstrat în mapele mele cîteva notații. Desenul este, pentru momentele cînd nu scrii, o activitate excelentă, pentru că nu te depărtezi de universul peniței, al cernelei, și o notație grafică se poate dovedi mai utilă cînd începi să scrii iarăși, decît una în cuvinte, de obicei mai restrîngătoare, în mai mare măsură prizonieră momentului psihologic, dar cînd momentul e plin și semnificativ nu mai scrii note în două trei rînduri, ci o carte.
Cînd am citit Ulysses, Dublinul lui Joyce mi-a adus în minte Târgoviștea esențială, sublimă și intelectualizată, în imagine prezentîndu-mi-se școala primară de băieți nr.1, cu toată strada din fața ei, dintre librăria poetului Ion Calboreanu și Calea Domnească, în fața Prefecturii și a Tribunalului. Școala avea, în imaginea mea, ziduri groase, ca de mînăstire, în interior domnea între pereții admirabil văruiți, atît la parter, cît și la etaj, dar mai mult la parter, o umbră dulce, severă și protectoare, iar lumina de afară avea proporțiile unei reverberații oceanice. Iată Dublinul. Acum mă gîndesc că pe această porțiune de stradă impecabil pavată cu piatră, soarele cădea din plin din cer, de pe tablele acoperișurilor, din sticlele ferestrelor, transformate în reflectoare, și că toate micile suprafețe dreptunghiulare de granit gri-albăstrui, argintii, lucioase ca oglinzile, care podeau strada, trebuie să fi contribuit mult la impresia pomenită. Și acum știu că, la imaginea aceasta trebuie să adaug fereastra nemărginită a casei din strada Mihai Bravu, unde domnișoara Cecilia Scărlătescu avea bunătatea să mă primească după-amiezile ca să-mi fac lecțiile, fereastră de la care am văzut dacă nu acoperișul ultimei mele locuințe din Târgoviște, de pe Calea Domnească, măcar dudul din fundul curții, din vîrful căruia aveam să caut de atîtea ori spre Viforâta și spre Mînăstirea Dealului. Casa aceasta, de unde domnișoara Scărlătescu avea să se mute destul de curînd în strada Ion Heliade Rădulescu, era situată pe o colină pietroasă, ceea ce dădea aerului de acolo o calitate asemănătoare cu a celei din regiunea școlii primare nr.1 de băieți, fără să știu care dintre cele două imagini are preeminența în fluxul succesivităților.
Pentru a studia norii și fără postamentele de tablă pe care li le făceau în oraș acoperișurile, cît de scăzute, ale caselor, mă plimba uneori la poalele dealurilor, pe cîmpul dintre podul Mihai Bravu și podul de la Teiș. Cilindrii denși, pe jumătate îngropați în pămînt, ai lungilor dealuri care ocolesc pe la spate mînăstirea Viforâta și izolează Gorgota (cunoscută și lui Slavici) de Târgoviște, aveau măreție, de acolo, între ziduri nobile, domnea asupra întregului întins un craniu covîrșitor. Dar mai erau, și în văzduh, cablurile zumzuitoare ale liniei electrice care pornea de la Transformator, susținute pe pilaștri metalici, frumoși ca obeliscurile egiptene, printre marile interstiții ale vibrîndelor schelete albastre, scoase ca din visul poetului Marinetti, cerul se vedea neînchipuit de frumos. Cîteva sonde le făceau ecou, în negru de păcură, dînd cuprinsului un timbru industrial, modern, în consonanță, altfel decît orașul lăsat în urmă, cu sculptura lui Brâncuși descoperită cam pe atunci de mine în cîteva foarte bune fotografii.
(Text publicat în „Luceafărul”, nr.4/1973)
G. Petrașcu – casa, atelierul
Dorind să-și instaleze, vara, atelierul într-un loc care să refacă într-un fel condițiile Nicoreștilor, unde lucrase pînă în 1917 cînd casa fusese distrusă de război, alegerea lui Petrașcu s-a oprit asupra Tîrgoviștei, oraș bătrîn, stăpînit de arbori și răsfrînt în majestuoasa limpiditate a aerului de munte. Astfel că într-o zi din primăvara anului 1922 coborî din tren în fosta reședință domnească însoțit de fiul său, proaspăt absolvent al școlii primare, trase la hotelul București, în centru, cam peste drum de primărie și de grădina publică din fața acestuia, cu bustul în bronz al lui Grigore Alexandrescu, și nu departe de acolo, alături de biserica franciscană a Bărăției de pe strada cu același nume, despărțit de curtea bisericii printr-un lung zid vechi, căzut în ruină și umbrit de un nuc, găsi locul căutat. Îl cumpără, se instală îndată cu întreaga familie în gazdă la o doamnă Tomescu și în toamna aceluiași an, ajutat de antreprenor local, Răducănescu, începu construcția care se înfățișa așa cum o vedem de exemplu în Casa pictorului din 1937, reprodusă în studiul lui Aurel Vladimir Diaconu, și prin care Târgoviștea, ce avea să piardă în curînd casa unde se născuse Ion Heliade Rădulescu, dobîndea, fără să știe, un monument care o onorează tot atît cît ruinele de la Curtea domnească dominînd o vale pietroasă, un orizont de munți ori, strînsă între teii ei mari, cenușia, svelta biserică Stelea.
În dreapta, privind dinspre trotuar, avea, peste lungul zid vechi, expusă pe un vast tapet verde palid, de iarbă, ușor urcător și izolat de stradă printr-o împletitură de sîrmă în rame de lemn, Bărăția, în stînga, locuința maiorului Paraschivescu de la văduva căruia pictorul cumpărase parte din teren și al cărei acoperiș se vede, în lucrarea citată mai sus, lungindu-se peste tufele ce acoperă gardul despărțitor și de cealaltă parte a străzii, în față, casa parohială catolică, veche construcție cu geamlîc nu spre stradă, ci la răsărit, specific muntenească, vopsită (așa cum va pune însăși să i se facă, în 1926, cînd își va ridica locuința de lîngă șoseaua Aviatorilor), într-un roz abia perceptibil, jos cenușiu, pe care o va picta de atîtea ori, făcînd-o celebră. Acolo stătea pe atunci preotul Augustin, cu mama lui. Pe aceeași parte dimpotrivă a străzii, puțin mai sus, se deschidea, peste drum de biserica Sf. Dumitru, strada Arcului scoțînd repede, printre zarzări și pruni, la marginea orașului, la linia ferată ce duce, trecînd prin halta Teiș, spre Pucioasa, Fieni, Pietroșița, iar dincolo de strada Arcului, pe Bărăției, dar înainte ca aceasta din urmă să dea în Calea Domnească, exista, și e poate în ființă și acum, sub salcîmi deșirați, casa cu prispă joasă a babei Marița, nume familiar cunoscătorilor operei lui Petrașcu.
Ieșea puțin, cu treburi, nu avea legături în oraș. Putea fi astfel văzut mergînd să cumpere semințe de flori de la florăria Gardon de pe strada Mihai Bravu, nu departe de podul omonim de peste iaz și Ialomița, sau plecînd din oraș cu familia peste acest pod cu grațioase speteze de metal vopsite în albastru și plimbîndu-se fie pe aleea cu tei care duce la mînăstirea Dealului, fie pe șoseaua care, printre cîmpuri, la poalele dealurilor acoperite cu vii, te scoate la Pucioasa și mai departe, nu însă înainte ca prin două brațe ale ei să te îndrume, cu unul, la Viforâta, și cu altul, mai scurt, din nou pe malul Ialomiței, în vederea orașului, la podul de cale ferată de la halta Teiș. Aici, la capătul de dincoace de oraș al podului, artistului îi plăcea să se oprească în pădurea de plute monumentale, în care nu o dată și-a întrupat viziunile picturale, în timp ce copiii, coborînd dintre arbori și iarbă pe prundul lat, nisipos, se jucau în apă în acest loc foarte repede însă deloc adîncă, în paza înaltului mal al Fînăriei, încununat de livezi printre care sticleau acoperișurile orașului. Altădată cerceta morile de pe iaz, ori, ieșind din Bărăție în Calea Domnească pe la uzina electrică, mergea spre ruinele voievodale purtîndu-și cutia cu vopsele și urmat, la un pas înapoi, ca să nu-l tulbure din gînduri, de soția astfel îmbrăcată, încît să poată intra oricînd în motiv, dacă ar fi fost nevoie, și de băiatul său, al cărui oficiu era, printre altele, să interpună între capul părintelui aplecat asupra pînzei și soarele în mișcare pe boltă, umbrela ocrotitoare. Mai îndepărtate, drumurile artistului purtau uneori către așezări din nordul orașului, al Aninoasa, Vulcana, la Brănești unde l-a reținut o moară de apă într-un luminiș pe Ialomița, la Pietroșița ori, în direcție contrară, la Ochiuri, dar trecerea prin ultimele două localități nu a lăsat nici un semn în opera lui. Începînd din 1930 aproximativ, aceste călătorii le făcea cu ai săi și cu prietenii copiilor într-un Nasch bej cu capotă brună închis, aproape neagră.
În același an, 1930, în grădina din capătul podului Mihai Bravul, situată la mare înălțime deasupra străzii, la care, din stradă, se ajungea pe o scară de piatră și căreia teii bătrîni, scorburoși, urcați și coborîți în lumina de miere a soarelui de un popor de furnici și uleioase cantaride, îi făceau un acoperiș de frunze și flori, luase ființă un teren de tenis, între biserica Crețulescu, cea pictată de Tătărescu, și pavilionul pentru dans, din grădină. Aici veneau și copiii pictorului, cu rachetele la subsuoară, și prezența în acest loc a ilustrului lor părinte este foarte probabilă.
Din acest avanpost al orașului, priveliștea, peste apă, către Viforâta, mînăstirea Dealului și Valea Voievozilor (nume scump lui Petrașcu) este grandioasă, răspunzînd măreției spiritului marelui artist.
Tîrgoviștea i-a permis lui Petrașcu, în aceeași măsură ca Toledo și Veneția, să manifeste acest sens al măreției, cu atît mai eficace cu cît pornind de la mai mărunte pretexte dar care, tocmai prin lipsa lor de spectaculos, rețin mai bine istoria. „Uneori pictura sa e halucinantă prin contraste; culorile par țîșnite din pirosferă; lumini telurice dau mister obiectelor”.
Curtea, mai lungă decît lată, stătea sub umbra rece a nucului, dar primea totodată din plin lumina răsfrîngînd-o din straturile de cîrciumărese violent colorate, din tencuieli și ferestre. Către stradă casa avea un etaj, la parter fiind camera pictorului și la etaj, deasupră-i, cu un mic balcon de lemn, a soției și a copiilor. Intrarea se făcea lateral, printr-o prispă acoperită, pînă la care duceau cîteva trepte. Un coridor îngust despărțea, la parter, camera din față de cea care dădea spre fundul curții și unde pictorul își instalase atelierul. De aici, seara, cel care ascultase la gramofonul lui Luchian stranii cîntece rituale auzea acum carillonul franciscanilor de alături, arama clopotului de la Sf. Gheorghe, mai tîrziu toaca pe o țeavă de tuci, de la penitenciar, și, odată cu stelele, broaștele și morile bătînd depărtat. Din coridor o scară de lemn suia la încăperea de sus, a familiei. Din fundul coridorului se deschidea, în lungul peretelui de la apus al atelierului, un altul, pe care se succedau cămara, baia, bucătăria, pentru ca la capăt să se deschidă printr-o ușă, aproape de fereastra atelierului, către spatele curții, populat de cîteva clădiri mai mici, bucătăria de vară, cele două încăperi în care locuia plutonierul Soare, supraveghetor al casei în absența pictorului.
Casa, Petrașcu a înfățișat-o singuratecă și avîntată spre cer ca un promontoriu. Ca și un promontoriu, însă, e singuratecă nu pentru că nu e fără legături cu împrejurimile, ci pentru că este un exponat, un cifru al alor. De exemplu, negrul care intră atît de stăpînitor în opera de la Tîrgoviște a pictorului nu se reazemă doar pe prezența, în interiorul casei, a covoarelor dominate de această culoare, el era în însăși structura acestui oraș de munte, cu arbori mulți și insistente garduri de lemn spongioase de vechime, cu ploi dese, scurte, vehemente, care carbonizau gardurile și trunchiurile arborilor dînd apoi cerului intens, repede spălat de nori, o replică de negruri cărora le răspundea din văzduh negrul stolurilor de ciori (rude ale corbului heraldic) zburînd din turlă în turlă. Dintr-un lemn negru, încununat cu dragoni negri pierzîndu-se în negurile bolții, era și catapeteasma bisericii Sf. Gheorghe de peste drum de intrarea străzii Arcului, negre erau sutanele călugărițelor de la Viforâta și a maicii Tevifta, arhondăreasa, gazdă a pictorului cînd venea să se așeze acolo pentru două-trei zile, adîncurile căscate în ruinele palatului domnesc erau negre ca și bolțile de sub clopotnițe. Mineralul negator și prețios era prezent pretutindeni, semn al unei combustii încă la lucru și pe care Petrașcu ne-a revelat-o în lupta soarelui cu varul zidurilor centenare, în șuvoiul de incandescențe ale culorilor care mocnesc în formele sale. De altfel întreg grandiosul univers de calcinații din Interior de atelier cu femeie în alb (1931) din colecția Muzeului de Artă al Republicii, pictat aici, emană de la pîlpîirea de flacără albă a personajului figurat, pe a cărui mînă sclipește, criptic, rubinul inelului.
(Text de catalog; expoziția retrospectivă de la Tîrgoviște, 1972)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu