copy protect

marți, 2 septembrie 2014

CICĂ NIȘTE CRONICARI - Eus PLATCU








Ion Popescu-Sireteanu ‘80


          De o bună bucată de timp, o stare nostalgică perpetuă, căreia mă sileam să nu-i dau nicio atenţie, mă tot împungea cu coarne perfide să scriu o carte despre Bucovina pentru care adunasem ani de zile o bibliografie de peste două sute de titluri. Pentru că nu mai e mult până departe, m-am decis să las baltă toate treburile curente şi să revăd excerptele. Între autori, un nume mi-era cunoscut din preadolescenţă: era al unui coleg de gimnaziu. Drumurile s-au bifurcat de mai multe ori şi ne-am rătăcit. Nu ne-am revăzut de mai mult de o jumătate de secol.
          Într-o descindere la Iaşi, în 1969 (locuiam pe strada Sărăriei, nr. 100-A, colţ cu Scăricica lui Creangă: din balconul casei noastre vedeam toate detaliile Bojdeucii) am găsit în bibliotecă un volum masiv, aproape 700 de pagini, Poezia ieşeană contemporană, cuvânt explicativ, fişe bio-bibliografice de Ion Popescu, Iaşi, 1968.
          La acea dată în Iași îmi erau cunoscute doar câteva nume: Otilia Cazimir (în relaţie cu Topîrceanu), Nicolae Labiş (George Muntean îmi povestise despre suspiciunile legate de moartea poetului, îmi citise poemul P(asărea cu) C(olţ de) R(ubin), Mihai Codreanu (treceam adesea pe lângă Vila Sonet), Magda Isanos (căsătorită întâi cu Leon Grama, profesor de latină şi greacă veche, cu care fusesem coleg de cancelarie începând cu 1957).
          Celelalte nume (Demostene Botez, George Lesnea, Nicolae Tatomir, Corneliu Sturzu, Dan Laurenţiu, Adi Cusin, Ioanid Romanescu – şi încă mulţi alţii), nu aveau nicio rezonanţă, puteau fi orice: prozatori, dramaturgi, actori, matematicieni, astronomi, orice; preocupările mele nu erau tulburate de fiorul poetic – făceam rodajul unui autoturism (1 – DB – 1050) în vederea unei excursii exotice, în acel timp: Budapesta, Praga, Berlin, Varşovia, Sofia.
          Fostă studentă la filologie, sora mea îl reperase cadru didactic universitar (prin 1971-1981); de câte ori reveneam în Iaşi, găseam în biblioteca ei volume din seria Amintiri despre... Eminescu, Titu Maiorescu, Mihail Sadoveanu, Ibrăileanu, Iorga, Creangă, Liviu Rebreanu, apărute la Editura Junimea.
          Schimbarea de macaz a constituit-o volumul de 202 pagini Contribuţii la cercetarea terminologiei păstoreşti în limba română, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1980.
          Da! Acesta este Ion, băiatul pe care nu l-a văzut nimeni furând cireşe din livada casei de rugăciuni a adventiştilor, nici mere sântilieşti din pomătul lui Stadler, nici căţărându-se după vâsc în arborii seculari din parcul fostei fabrici de bere Beill, nici jucând guschi, nici fotbal, nici... şi nici...
          Îl am în faţa ochilor cu o carte în mână, nu din cele recent tipărite. Profesorii îl dau exemplu de interes pentru învăţătură şi de bună-purtare. Pierdere de vreme, fiindcă în timpurile acelea nu auzisem să înveţe cineva din pasiune, nici de corigenţă nu auzisem (erau promovaţi toţi cei înscrişi în catalog la începutul anului şcolar, chiar dacă nu frecventau – un fost coleg mi-a povestit că întrerupsese clasa a V-a după prima lună; pe la o vreme, după 20 de ani, a avut nevoie de certificat de absolvire a şcolii elementare; s-a dus să se înscrie la cursuri serale, secretara i-a spus că figurează ca absolvent!!).
          Colegii de clasă aveau nume obişnuite, pe cel mai larg evantai: Ioan (Breabăn), Ilie (Andriesei), Vasile (Cărare), Gheorghe (Ungureanu), Dumitru (Zura). Doi dintre ei se numeau Teofil. Bănuiam că există o explicaţie aşa cum şi pe Eusebiu tot el mi-l lămurise.
          Nu-mi dau seama de unde cunoştea etimologia. Dar mi-a inoculat şi mie interesul în această direcţie. Probabil, din această pricină m-am legat de el aşa de tare: simţeam că am de învăţat, iar el era o sursă ce-mi satisfăcea curiozitatea. Pe lânga această neţărmurită admiraţie, exista şi o mare invidie – voiam să fiu dat şi eu exemplu de către profesori cu scopul de a impresiona fetele pe care le iubeam fără să ştiu ce e iubirea.
          Volumul m-a intimidat, mi-a retezat elanul revederii.
          La acea dată produsesem două reviste şcolare, câteva articole, un opuscul metodic privind modernizarea predării limbilor străine, poeme în sos obscen-scabros şi multe, foarte multe referate, dări de seamă încheiate cu Amin! Şi să fie al hăluia care o mai scrie (.)ăcaturi d’astea.
          În 1985 eram în derivă (citeşte, cuţitul la os): B.O.B. mă propusese pentru vot de blam, fiindcă la învăţământul politic spusesem „că românii din străinătate sunt mai patrioţi decât cei din ţară”; evident, nu puteam rosti o asemenea gogomănie – patriot nu are grade de comparaţie, eşti sau nu eşti, nu poţi fi puţin însărcinată! În realitate, spusesem, cei din străinătate resimt mai dureros sentimentul patriotic în comparaţie cu noi, care ne aducem aminte de patriotism când putem trage un oarece folos de pe urma lui (nu mi-am schimbat părerea!); îmi făceam planuri pentru o pensionare pe caz de boală. Aveam asigurări de reuşită, chiar de la şeful comisiei , în schimbul unei „cotizaţii” (sinonimul, în epocă, al lui şpagă).
          Sora mi-a trimis două volume: Chestionar păstoresc, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1983 (cuprinde 1774 întrebări şi 100 propuneri de texte privitoare la păstoritul românesc) şi Limbă şi cultură populară. Din istoria lexicului românesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
          Trei sute douăzeci de pagini. Cercetare exhaustivă.
          Fiecare propoziţie săpată în piatră.
          Fiecare concluzie – definitivă. Pe aici nu se trece.
          Ion Popescu-Sireteanu a primit Premiul Timotei Cipariu al Academiei Române pentru Tezaurul toponimic al României. Moldova, volumul I, Repertoriul istoric al unităţilor administrativ-teritoriale 1772-1988. Partea I, Bucureşti, Editura Academiei, 1991. Partea a II-a, Editura Academiei, 1992, 1703 pagini plus 14 hărţi.
          Fundaţia Dor de Bucovina îmi stoarce ultimele picături de vlagă şi timp.
          Am nevoie de ajutor.
          Îi dau telefon lui Ion Popescu-Sireteanu. Răspunde. Voce neschimbată. Vorbim ca şi cum ne-am fi văzut aseară.
          Nici n-a trecut mult timp! Puţin peste şaizeci de ani. Amintirile sunt mai proaspete decât cele de ieri sau alaltăieri.
          Îi trimit revista cu articolul A fost odată  George Muntean. Îmi trimite un volum îngrijit de Silvia Popescu, apărut la Editura Tiparg, Piteşti, 2010: articole, cronici, recenzii publicate pe seama cărţilor lui Ion Popescu-Sireteanu, lingvistul şi scriitorul.
          Deci, o antologie! 350 de pagini. Cronici, recenzii semnate de Al. Piru, Constantin Ciopraga, Al. Călinescu, Nicolae Manolescu, Ştefan Hostiuc, Aurel Nicolescu, Alexandru Graur, Flora Şuteu, Grigore Bostan, Mircea Radu Iacoban. Dintre cele peste o sută de referinţe alerg la Şerban Cioculescu; cu exigenţa şi acribia unanim temute, profesorul-academician face, în celebra rubrică „Breviar” de la pagina a şaptea, din România literară (în două numere succesive, 7 şi 8, 1977), extinse descinderi analitice despre volumul Amintiri despre Ibrăileanu, cu o prefaţă de Demostene Botez. Cine l-a cunoscut îndeaproape pe Şerban Cioculescu ştie că nu era omul care să califice laudativ, din complezenţă, un demers explorator. Caz singular în epocă: Nicolae Manolescu scrie despre aceeaşi carte; incitat de „ineditele” remarcabile (Alexandru Carp, Corneliu Carp) publicate de Ion Popescu-Sireteanu.
          Şerban Cioculescu comentează şi volumul Amintiri despre Mihail Sadoveanu (antologie de Ion Popescu-Sireteanu, Editura Junimea, Iaşi, 1973). Articolul se încheie cu îndemnul „Citiţi cartea şi vă veţi convinge”. O apreciere mai elogioasă de la Şerban Cioculescu nu se poate imagina. La 39 de ani cărturarul ieşean îl confirma pe cronicar: Bucovina, pământul acela binecuvântat, nu şi-a epuizat încă seva de valori şi destine; destoinicul mănăstiorean îşi jalonase traseul spre înaltul for al cercetării plurivalente cu studii aprofundate (seria Memoriilor limbii, proiectată în mai multe volume), care reconstituie structura de rezistenţă a limbii române.
          În noul mileniu lingvistul îl propulsează pe scriitorul Ion Popescu-Sireteanu, filtrând resurse de adâncime ale matricei sale etno-lingvistice. Cine va citi La porţile norocului sau/şi Oameni şi întâmplări din satul meu se va convinge, nu încape nicio îndoială, că aparţin unui prozator din nobila stirpe al cărei arbore genealogic are rădăcini în miraculosul pământ bucovinean. Ion Popescu-Sireteanu este exponentul emblematic al Bucovinei în generaţia Labiş, Nichita.
          La cei 80 de ani, Ion Popescu-Sireteanu are uluitoarea tinereţe spirituală a unei fibre poetice pe care a cultivat-o fără deşarte orgolii.
          Am descoperit în volumele sale de versuri un poem (Să te văd...) ce nu poate lipsi din nicio antologie de lirică românească: Nu mai am, mamă, veşti de la tine. / Acolo unde te-ai dus / E rău sau e bine? / L-ai văzut cumva pe Isus / Domnind văile raiului, / Stând cu drepţii alături? / Ai toate ale traiului? / Sunt pe acolo ierni şi omături? / Dar cozi la pâine, la lapte? / Ce se mai spune la colţuri, în şoapte? / Umblă şi pe acolo liberi nebunii / Aruncând peste tot sămânţa minciunii? / Aveţi lemne de foc şi lumină? / Cernobâlul n-a atins şi Sfânta Grădină? // Mai vină, mamă în vis / La tine acasă. / Ţi-au dat ce-au promis? / Eşti tot aşa de frumoasă? / De-ai şti cât mi-e de dor, / Te-ai preface-n izvor / Şi-ai veni, apă, pe masă. / Ori poate nu te mai lasă ... // Ridică perdeaua lumii de veci / Să te văd cum o duci, cum petreci...
          De formaţie clasică, Ion Popescu-Sireteanu, fost profesor la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, este din stirpea nobilă a celor dăruiţi cu limpezimea gândului iscoditor în tainiţele încărcate de juvaerurile vechilor izvoare ale graiului strămoşesc, a cărui operă, zidită în peste o jumătate de secol de muncă ştiinţifică, sălăşluieşte în sute de articole, comunicări, tratate, cu nimic mai prejos de lucrarea oricărui membru al Academiei Române. Ion Popescu-Sireteanu nu locuiește, însă, într-un fotoliu academic, fiindcă şi acolo se cere (nu pe faţă) o culoare pe care el n-o are.
          Reputatul cărturar vibrează la miresmele tărâmului de baştină bucovineană al Mănăstioarei, vechi sat românesc născut şi crescut în jurul schitului Sfântului Onofrei.
          Bucovina. Oameni şi cărţi (Ed. Augusta, Timişoara, 2005) se deschide cu o pagină
ce-şi trage sevele din zăbava scrisului acestui ziditor de cuvinte fără pereche:
          „La noi, în Bucovina cea frumoasă, apele sunt mai limpezi, şi verdele mai intens, munţii mai omenoşi şi pădurile mai pline de minunăţii, horele sunt mai sprintene şi femeile mai zvelte , dealurile se joacă până seara târziu cu mingea de foc a soarelui, iar copiii o duc
într-un neastâmpăr fără margini.
          Flăcăii ţi se uită drept în ochi, te măsoară aspru, iar la supărare îţi spun măi tu şi-ţi pun mâna în piept. Dar vin bătrânii cu păciurile şi vâlvătaia se stinge ori numai se acoperă să mai mocnească o vreme, până la ceasul unei noi izbucniri şi-al unor noi împăcări în sfatul celor bătrâni.
          Oriunde ai fi, te paşte dorul necontenit, ţi se suie în inimă o răcoare şi te cuprinde o nelinişte ca un freamăt de codru, de coclauri şi de izvoare.Tânăr abia aruncat în clocotul lumii sau om aşezat în toate, cazi robit gândului şi zbori spre ţinuturile tale blajine şi pline de farmec.
          Simţi în nări un parfum al locurilor, îţi arunci privirile tot mai departe, să-ţi vezi satul şi casa, să-ţi aduci aminte într-o clipită felurite întâmplări, cobori în timp ca într-o peşteră nesfârşită în care astăzi vezi ceea ce n-ai văzut nicicând, într-o purificare venită de la sine.
          La noi, în Bucovina cea dăruită de zei cu toate dorurile, te găseşti în împărăţia unde stăpânesc tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, în preajma domnitorilor şi a cetăţilor, în vecinătatea cerului, stăpân pe timp şi pe veşnicie, netemător de nestatorniciile lumii celei mereu în vuiet.
          Deschizi cartea cea mare a neamului întreg şi te uiţi la hotare şi citeşti cuvânt de durere şi îmbărbătare, pe când apele sporovăiesc în veşnicul lor neastâmpăr. Ci tu te uiţi înapoi şi te uiţi înainte, prinzi puteri noi pentru câte mai ai de împlinit şi te socoţi stăpân pe timp şi pe veşnicie, înţelegând nestatorniciile lumii. Şi că la dor şi supărare trebuie om cu minte mare şi stai ca un munte, semeţ şi tăcut, aşteptând şi râvnind, şi lucrând pentru împlinirea tuturor câte trebuie să se împlinească”.
          Într-o vreme când contemporanii săi infestează paginile revistelor cu defularea frustrărilor erotomane, cu mimarea nătângă a gesticii poetice p(r)ostmoderniste, poetul Ion Popescu-Sireteanu are curajul să scrie o poezie de mare profunzime ideatică cu resurse a căror puritate este inconturnabila dovadă că adevărata poezie nu se sfieşte să îmbrace veşmintele truditorilor anonimi pe ogorul mănos al graiului zilnic.
          Fotografia de pe ultima copertă înfăţişează un impozant magister, cu barbişon ca al lui Titu Maiorescu, aflat nu la pupitrul unei aule academice ieşene, ci în mijlocul naturii, în sevele căreia dăinuie sursa vie a inspiraţiei.
          Ajuns „mare domn”, Ionică a lui Gheorghică a lui Ion are rădăcini de străbuni şi  izvoare, rădăcini de morminte cu ramuri, cu flori de cuvinte de care nu s-a înstrăinat: Am să mai dau o fugă în sat / Să mai văd ce-i nou, cine-a mai murit / Cu cei care se duc, mor şi eu / Că tinerii nu mă mai ştiu.
          În coordonatele sale majore, Mănăstioara este un sat ca oricare altul în care viaţa joacă şotron cu moartea: Moartea stă pe lângă mine, / Nu mă slăbeşte un ceas; / Hlizindu-se fără ruşine, / Îmi spune cât mi-a rămas.
          De la G. Călinescu, la prima lecţie, am învăţat că gestul esenţial al unei lecturi critice este izolarea citatului revelator. Încerc în zadar să pun în aplicare acest îndemn şi nu reuşesc: caracteristica, vizibilă cu ochiul liber, a celor mai multe poeme este maxima densitate a substanţei poetice încrustată într-un număr de versuri ce de obicei nu trec de jumătatea paginii. Ar trebui reproduse în întregime.
          Coşmarul colectivizării este fixat în formulări inubliabile: Ceapeul   le-a ajuns sub casă; Satul şi-a ieşit din balamale / Costa Mocrei nu s-a dat bătut, a rezistat, A rămas în sat singurul proprietar / Că peste ceilalţi, cum a fost crugul, / A trecut într-o zi tăvălugul /.
          Viaţa ia veşnic alt curs: În sat mai nimeni acum nu mă cunoaşte, / Fetele, frumoase cândva, sunt nişte hoaşte / Biserica stă într-o rână / (Şi ea zbârcită acum şi bătrână) / Tinerii pleacă, bătrânii mor, / Popa rămâne fără popor!
          Copleşit de singurătate, risipirea casei părinteşti (Zace lovită de moarte, / Fără gard, fără porţi, fără om vrednic...) şi stingerea satului (Moare satul cel nemuritor / Moare satul fără început) tulbură sufletul poetului cu aceeaşi intensitate cu care rememorează moartea propriei mame, într-un poem ale cărui sfâşietoare clamări au o încărcătură tragică inubliabilă: Tata s-a aşezat în genunchi / Gemând ca un trunchi / Lovit de secure. / Ne-am strâns lângă patul de lemn / Să vedem jocul de-a moartea şi viaţa / Se scutura cămaşa pe tata... / Lumânarea ardea într-o parte / A despărţire. A moarte... / Tata atâta ştia să mai zică: / Unde te duci, tu, Veronică?...
          Privit în ansamblu, mozaicul celor o sută douăzeci şi trei de poeme ale volumului Oameni şi întâmplări din satul meu fixează o viziune originală a satului aflat la o răspântie a existenţei sale. Poetul, ajuns la vârsta înţelesurilor ultime (Moartea stă pe lângă mine / Nu mă slăbeşte un ceas; / Hlizindu-se fără ruşine, / Îmi spune cât mi-a rămas), are marea ştiinţă de a nu lua în tragic chiar cele mai mari întrebări existenţiale: moartea se... hlizeşte, tinerii pleacă, bătrânii mor, popa rămâne fără popor!
          Acolo unde un scriitor cu ştaif ar fi stârnit fiori dramatici, Ion Popescu-Sireteanu cu serafică inocenţă consemnează:
          Au trăit cândva nişte ţărani          Numiţi Veronica şi Gheorghe1          care, neputând dormi          În nopţile prea lungi de iarnă,          Au făcut o casă de copii          Să aibă cui împărţi sărăcia.
          Remarcabilă este ştiinţa  cu care poetul-regizor aduce la rampă săteni prezentaţi cu numele sau poreclele lor, înscriindu-i într-o galerie de personaje intarsiate în versuri memorabile: scripcarul Andrii Bighei - Acum strunele mele-s uitate / Şi parcă-i pustiu peste sate /, Ghiţă Mocrei, „scriitor” în Siret la Primărie / Sara, când să meargă acasă / Era bat cleampă... /, Smoleac / Era om ca şi noi de sărac. // Băieţii lui, mulţi, au crescut / Cu borş, cu turte, cu cir / Peste nevoi punând coviltir /, Iorhi / Casă grea şi săracă, / Două capre
şi-o vacă / Un câine, o mâţă şi o muiere /, fierarul Ghiurca / Bătea fierul ca pe o muiere, / Încet, tacticos, cu putere /, chirigiul Tinuţă / Bea rachiu şi rum, grăbit şi cu sete /, Tică al lui Partencu / A luat zece ani pe nimică / Făcuţi în temniţă grea /, Fedorciuc / ...apucat şi oleacă năuc // Visa ca orice om gospodar, / Să ajungă primar /, Maria lui Blega / Mergea zilnic la piaţă / Cu pătrunjel, cu mărăr, frunze de toată mâna, / Îmbrăcată în fustă largă, pestriţă /, Domnişoara Bicu, învăţătoarea / În mintea mea de copil a rămas / Un înger cu ochi vii şi căldură în glas /, preotul Sireteanu / Eu am slujit aici patru decenii / În fruntea poporului meu // Şi părintele doarme într-un loc plin de verdeaţă / Cu satul în braţă.

          Lectorul avizat va descoperi multe alte crochiuri (Marghioala, Floaca, Mariţa Didii, Trucuşor, Nasulă, Ghică al lui Gherasim, Truţă-al Mariei, Aglaia, Cuhut, Chiţcoaia, Fârdant, Emil Vidviţchi, Ciucu-al lui Cerbu, Bidilică, Ifincuţa, Zaibăl, Lercu, Vironţea, Capeliţa, Niziu, Caliuţă,  Moachea); un romancier ar fi cheltuit câteva sute de pagini, poetul gravează în câteva versuri pisania satului Mănăstioara: Ştefan Petriceiu voievod / A făcut aici biserică de piatră / Şi schitul cel vechi a reînviat // A pus rânduială în obşte / Şi Dosoftei mitropolitul / A pecetluit întreaga trudă a domnului.
          Între zecile de întâmplări, figuri frânte ca nişte fotografii decolorate, rupte, descopăr imagini ale copilăriei ce sălăşluiesc în abisul subconştientului, plutesc în jur ca nişte uşoare pânze de ceţuri din care vlăstăresc personaje, scene aflate la hotarul dintre realitate, vis şi fantezie, într-o unduire memorialistică pentru care ar trebui să folosesc cel mai expresiv epitet, dar subiectivismul necenzurat poate trezi suspiciuni.Indicibil, ca și dragostea, sentimentul prieteniei (aș fi foarte trist ca I.P.-S. să se îndoiască de sinceritatea lui) mă pune în menghină: nu pot escamota aprecierile laudative ce tulbură ochiul rece al recenzentului de serviciu.
          Despre recentul volum Cuvinte românești de bază, apărut la Editura Alfa, Iași (cuprinde toate micile monografii publicate în 1995 în Cuvinte românești fundamentale, vol.I, vol.II), vor scrie specialiștii, lingviștii.
          Etimologia este o miraculoasă fereastră în cunoașterea inestimabilei moșteniri a limbii române, idee preluată de la inubliabilul tânăr profesor de slavă veche, Gheorghe Bologan, în îndepărtata studenție: costum bleumarin închis, reiat, cămașă albă, cravată roșie cu poligoane bleumarin imbricate, batistă la buzunarul mic, cu dreapta scrie, cu stânga șterge, nu se oprește decât să ia o altă frântură de cretă, în intervalul dintre două explicații duce reflex mâna la șliț pe care rămân semne cabalistice incomprehensibile ca unele etimologii fanteziste.
          Cuvinte românești de bază ar trebui acordată  drept premiu la sfârșit de an începând cu clasa întâi, aprofundata cunoaștere a limbii materne fiind cel dintâi gest al dragostei de țară. Mai ales în zilele noastre când trepădușismul sfertodoct este afișat cu ostentație ignobilă prin demolarea valorilor sacre ale sufletului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu