Despre trup, suflet și conștiință
Descartes şi-a întemeiat sistemul filosofic pe o intuiţie corectă: aceea a propriei sale existenţe ca subiect gânditor.
Greşeala sa a constat în consideraţia că subiectul sau sinele s-ar identifica doar cu sufletul, în timp ce trupul ar fi doar un instrument mai mult sau mai puţin exterior sinelui. Dupa cum se ştie Descartes a considerat că singură gandirea este imposibil de detaşat de propriul sine, lăsând trupul cumva deoparte şi socotind că el ar aparţine exclusiv substanţei întinse. Această separaţie drastică, netă, între suflet ca substanţă raţională, gânditoare, pe de o parte, şi trup ca substanţă întinsă, pe de altă parte, a fost izvorul celei de-a doua greşeli a lui Descartes. Vom reveni mai târziu la acest aspect.
Deocamdată putem constata faptul că Descartes, cel dintâi între filosofii moderni, a ajuns la conştiinţa existenţei proprii ca subiect gânditor pe calea unei aşa-numite reducţii fenomenologice. El este precursorul acelei metode de analiză numite reducţie (gr. epoche), întemeiate două secole mai târziu de Husserl. În ce constă însă această metodă? Mai scurt spus, ea presupune punerea între paranteze a lumii aşa cum este ea în obiectivitatea ei şi aşa cum ni se impune ea în imediateţea ei şi concentrarea asupra propriei percepţii în legatură cu lumea, asupra felului în care se reflectă ea în conştiinţa proprie.
Nu lumea aşa cum este în ea însăşi, ci lumea aşa cum ne este ea dată, aceasta reprezintă de fapt analiza prin prisma reducţiei fenomenologice.
Este de fapt o explorare a ceea ce eu percep şi a modului cum percep.
Cu alte cuvinte, daca privesc la un moment dat un perete să zicem, în momentul în care practic reducţia fenomenologică eu renunţ de fapt la a-l privi şi mă concentrez pe experienţa pe care am avut-o înlăuntrul conştiinţei mele în legătură cu acel perete. Ceea ce descopăr în urma reducţiei nu mai este practic peretele aşa cum mi se impune el în imediateţea lui sau în realitatea lui naturală, ci modul în care îl percep eu în conştiinţa mea.
Reduc astfel peretele natural la fenomenul "perete" din propria mea conştiinţă si îmi fixez toată atenţia asupra sa.
Filosoful spaniol Ortega Y Gasset spune că practic reducţia fenomenologică chiar atunci când nu mai vad peretele, ci îmi amintesc că îl vedeam, obiectivându-l. Conştiinţa de sine nu este decât o amintire a experienţei trecute. Ea funcţionează retroactiv.
Am astfel conştiinţa unui anumit lucru, în cazul de faţă peretele, transformându-l în obiect al conştiinţei mele. Ceea ce obţin în urma reducţiei este de fapt un eu transcendental care contemplă un lucru, dar acel lucru nu mai este obiectul în realitatea sa primară si imediată, ci este obiectivat.
Să explicăm puţin acest aspect.
Conştiinţa este thetica. Acest lucru înseamnă că ea este întotdeauna îndreptată către ceva anume. Ea este conştiinţa a ceva anume.
Husserl a denumit acest lucru "intenţionalitate". Iar o conştiinţă vidă, lipsită de orice conţinut, este inaccesibilă omului.
Ortega a numit acest fapt caracterul executiv al conştiinţei. Acest caracter executiv nu este altceva decât experienţa imediată, radicală a vieţii noastre, ceea ce se poate numi o conştiinţă primară. Prin intermediul conştiinţei primare sau executive avem acces la realitatea primară, imediată, aşa cum ni se dă ea în obiectivitatea ei. Practicând reducţia fenomenologică însă, suspendăm într-un fel caracterul executiv al conştiinţei şi ne concentrăm asupra felului în care se reflectă realitatea în conştiinţa noastră. Aceasta este ceea ce numim conştiinţă reflexivă. Fără această conştiinţă reflexivă noi nu am fi oameni, adică făpturi conştiente de sine , ci poate doar animale. Totuşi, remarcă pe bună dreptate Ortega, fenomenul aşa cum apare el conştiinţei mele în urma reducţiei, este obiectivat. El nu mai este acelaşi lucru cu obiectul în realitatea lui primară si obiectivă, ci este de fapt percepţia sensului obiectului respectiv. De aceea Ortega incearcă să edifice filosofia sa pe conştiinţa primară sau executivă pe care o opune într-un fel conştiinţei reflexive pe care se concentrează fenomenologia husserliană.
Ce înţelege însă Ortega prin caracter executiv? Când spune că viaţa este executivă el se referă la faptul că viaţa se face pe sine constant si continuu, se execută. Acesta este caracterul ei radical. Aceasta este conştiinţa primară. Actul de a vedea nu este el însuşi conştiinţa acelei vederi.
În momentul în care eu privesc peretele respectiv nu sunt conştient de el, ci doar îl vad. Pentru a deveni conştient de actul meu, eu trebuie să suspend vederea peretelui respectiv şi să îmi amintesc că îl vedeam. Dar în acest fel eu îl obiectivez, îl transform din realitatea sa primară în obiect al conştiinţei mele. Aici se vede de ce anume conştiinţa reflexivă funcţionează retroactiv, ca o amintire. Când reflectăm asupra unui act însă, de exemplu asupra actului de a vedea, mai putem fi siguri că îl surprindem în ceea ce a fost el în realitatea sa primară? Ce descopăr de fapt amintindu-mi propria experienţă sau conştientizând-o? Descopăr de fapt un eu căruia i s-a întâmplat ceva într-o anumită circumstanţă dată, în legatură cu un anumit obiect.
Privesc peretele, dar pentru a fi conştient că îl văd trebuie să suspend actul de a vedea si să îmi aduc aminte ca îl priveam. Cu alte cuvinte mă aşez în poziţia de subiect transcendental care descoperă un eu căruia i s-a întâmplat ceva printre lucruri.
Realitatea primordială este de fapt eu şi lucrurile care mă înconjoară. Ca să devin conştient de ele trebuie să încetez să trăiesc ceea ce trăiam şi să-mi îndrept atenţia în urmă.
Ce legatură este între aceste observaţii şi filosofia lui Descartes cu privire la raportul dintre suflet şi trup?
Pentru a vedea legatura să observăm modul în care Descartes ajunge la conştiinţa propriei existenţe ca subiect gânditor.
El îşi propune să se îndoiască de totul, la limită chiar şi de propria sa existenţă. Însă îndoindu-se, el se întreabă cine este de fapt cel ce se îndoieşte?
Astfel el ajunge la intuiţia existenţei sale ca eu care se îndoieşte, deci care gândeşte. Conştiinţa propriei sale existenţe nu este urmarea unei deducţii logice, ci este o intuiţie imediată.
Dacă gândirea este însă esenţa sinelui meu, urmează de aici că numai ea singură nu poate fi separată de mine, în timp ce trupul ca substanţă întinsă este doar un instrument sau o prelungire a sinelui meu. Rationând în acest mod însă, Descartes nu realizează de fapt că modul în care ajunge el la conştiinţa propriului sine este tot urmarea unei obiectivări, asemănătoare cu cea efectuată atunci când îmi contemplu propriul trup. În mod obişnuit, adică înlăuntrul a ceea ce Ortega numea caracterul executiv al vieţii ca realitate radicală, eu nu îmi conştientizez propriul trup, ci doar contez pe el, tot asa cum contez şi pe lucrurile din jurul meu. Acelaşi lucru se întâmplă cu sufletul meu. Pentru a deveni conştient de propria mea existenţă trebuie să mă aşez cumva în afara mea însumi şi să mă contemplu din afară, din exterior. Devin astfel un eu obiectivat care iese în afara spontaneităţii percepţiei primare. Acelaşi lucru se întâmplă cu trupul meu atunci când încetez de a mai conta pe el pur şi simplu şi îl conştientizez obiectivându-l si transformându-l astfel din trupul meu în ceea ce numim "corp". Din direcţia conştiinţei executive însă, a percepţiei imediate, eu pot spune nu doar că am un trup, ci că sunt un trup.
Şi anume că sunt un trup în aceeaşi măsură în care sunt şi un suflet.
Astfel, evitând plasarea în poziţia unui eu transcendental care se obiectivează şi care contemplă totul din postura de ochi pur, putem afirma că trupul nu este un obiect exterior sinelui, care sine în concepţia carteziana s-ar identifica doar cu sufletul, ci trupul meu revelează sinele meu tot atât de profund cât o face şi sufletul.
Separatia drastică între suflet ca substanţă gânditoare şi absolut independentă de trup, precum şi concepţia că trupul nu ar fi decât o substanţă întinsă lipsită de raţionalitate sau impermeabilă logosului îşi pierde astfel susţinerea.
În concepţia creştină însă, persoana sau ipostasul sau acel eu profund care reprezintă existenţa fiecăruia dintre noi în unicitatea şi alteritatea ei absolută, nu se identifică nici cu sufletul nici cu trupul şi nici măcar cu unitatea dintre ele. Sufletul şi trupul reprezintă doar moduri ale prezenţei şi ale revelării persoanei în lume.
Ele sunt moduri în care persoana se descoperă şi se manifestă. Aceasta nu înseamnă că sufletul şi trupul nu ar fi personale. Persoana cuprinde şi sufletul şi trupul, se exprimă prin ele. Atât sufletul cât şi trupul sunt ipostaziate. Dar persoana nu se reduce la ele. Ea le cuprinde dar le şi transcende în acelaşi timp.
În ce priveşte concepţia că ar exista o opoziţie între suflet ca substanţă gânditoare şi trup ca substanţă întinsă, această idee nu este creştină.
Sfinţii Parinţi afirmă deopotrivă atât unitatea stransă a intelectului sau minţii cu trupul cât şi faptul că trupul este la rândul său permeabil unei raţiuni mai înalte, putând fi transfigurat prin acţiunea harului dumnezeiesc.
Sfântul Dionisie Areopagitul spune că prin prezenţa harului în trupul omului, "tot ce era în el dezordine devine ordine; ceea ce era inform primeşte o formă, iar viaţa se umple de lumină deplină."
Sfântul apostol Pavel numeşte aceasta "pacea lui Dumnezeu care covarşeşte orice minte" (Filipeni, 4.7)
Iar sfântul Antonie cel Mare, vorbind despre acelaşi lucru spune: "Duhul Sfânt
unindu-se cu mintea o învaţă să ţină întregul trup, din cap până-n picioare, în ordine: ochii, pentru ca să privească întru curăţenie; urechile, pentru ca să audă cu pace; limba, pentru ca să nu graiască decât de bine; mâinile, ca ele sa se mişte doar pentru a se înălţa în rugăciune şi a face fapte de milostenie; pântecele, pentru a păstra în limitele cuviinţei obiceiul mâncării şi al băuturii; picioarele, pentru ca ele să meargă drept spre voinţa lui Dumnezeu.
În acest fel întregul trup se obişnuieşte cu binele şi se preschimbă, supunându-se puterii Duhului Sfânt, în aşa fel încât sfârşeşte prin a participa oarecum la acele proprietăţi ale trupului duhovnicesc pe care va trebui să-l dobândească la învierea morţilor".
Dar temeiul suprem pentru afirmaţia că nu numai sufletul, ci şi trupul este destinat ordinii dumnezeieşti si trasfigurării este însăşi întruparea şi invierea Mântuitorului Hristos prin care trupul este ridicat el însuşi la rangul vieţii dumnezeiesti, căci Dumnezeu Logosul însuşi S-a facut trup, după cuvântul evangheliei.
Acesta este sensul şi raţiunea existenţei atât a sufletului, cât şi a trupului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu